de prof. Kamel
Hawwash
Ceva plutește în
aer la Ierusalim, dar dacă Israelul face după cum îl taie capul, în curând nu
va mai pluti: este chemarea musulmană la rugăciune – adhaan – care se află sub amenințare. Statul construit pe epurarea
etnică a majorității poporului palestinian indigen ia măsuri pentru a interzice
chemarea la rugăciune, chemare care probabil s-a auzit prima oară în Ierusalim
în anul 637 d.Hr. A fost anul în care Califul Umar Ibn Al-Khattab a călătorit în
Palestina pentru a accepta capitularea Ierusalimului din partea patriarhului
Sofronius, punând capăt unui asediu ce dura de șase luni asupra Orașului Sfânt
și instaurând pacea.
Respectul față de
oamenii de alte religii a fost subliniat de una dintre primele acțiuni ale
Califului Umar după ce a intrat în Ierusalim. Acesta a înțeles sensibilitatea
ce înconjura locurile sfinte și potențialul pericol al schimbării statu
quo-ului. Așa că a refuzat invitația patriarhului Sofronius de a se ruga
împreună în Biserica Sfântului Mormânt. A spus că dacă ar face asta, toţi
musulmanii i-ar urma exemplul şi ar prelua Biserica Sfântului Mormânt, făcând-o
locul lor de rugăciune. Deci înțeleptul Calif Umar şi-a întins covoraşul de rugăciune
lângă biserica creştină şi şi-a văzut de rugăciunea sa, în linişte. Pe locul
respectiv s-a ridicat mai târziu moscheea lui Umar, care există până în ziua de
astăzi. Asta în contrast puternic cu stabilirea Israelului în 1948, când
750.000 de palestinieni au fost expulzați sub amenințarea armei din casele și
de pe pământurile lor. Satele și orașele au fost epurate etnic și șterse de pe
suprafața pământului și moscheile lor au fost distruse și ele sau transformate
în sinagogi sau muzee; cel puțin două dintre ele au devenit cafenele și una a
devenit staul de oi.
Israelul a ocupat
Ierusalimul de Est în 1967 și una dintre primele acțiuni ale sale ca putere
ocupatoare a fost de a distruge Cartierul Marocan vechi de 770 de ani din
Ierusalimul de Est pentru a îmbunătăți accesul la zidul Al-Buraq, pe care
evreii îl numesc Zidul Vestic (al Plângerii), pentru a le facilita rugăciunea în
acel loc. La doar un an după Declarația Balfour din 1917, Marea Britanie a
respins încercările lui Haim Weizmann, președintele Organizației Zioniste
Mondiale, ulterior devenit primul președinte al Israelului, de a goli Cartierul
Marocan și de a plasa Zidul Vestic sub proprietate evreiască. Cincizeci de ani
mai târziu, Israelul a acționat fără scrupule și a dărâmat cu buldozerele
moscheea Shaikh Eid care data de pe vremea lui Saladin.
Locurile sfinte creștine
Extremiștii evrei
continuă să atace și bisericile. Benzi Gopstein, liderul grupului evreiesc de
extremă dreapta Lahava și-a manifestat sprijinul față de incendierea
bisericilor creștine în 2015; de asemenea i-a numit pe creștini „vampiri sugători
de sânge” care ar trebui să fie expulzați din Israel.
Extremiștii evrei au
luat cu asalt bisericile în așa-numitele atacuri „price tag”, vandalizându-le
și mâzgălind cu sprayuri colorate pereții lor, inscripționându-le cu mesaje de
tipul „Isus este un gunoi”, „Regele David pentru evrei” și „etichetă de preț”. Extremiștii
au declarat că vandalismul este prețul (price-tag) pentru încercările
guvernului de a înfrâna coloniștii evrei din Cisiordania. A fost un val puternic
de asemenea atacuri înainte de vizita Papei Francis în Țara Sfântă în 2014. Un
important oficial catolic a primit amenințări cu moartea și pereții Centrului Notre-Dame
din Ierusalim, sediul bisericii romano-catolice, au fost pictați cu inscripții ce
spuneau „moarte arabilor și creștinilor și tuturor celor care urăsc Israelul”.
La sfârșitul lunii trecute,
drapelul israelian a fost ridicat la intrarea de est a Bisericii Sfântului
Mormânt, stârnind furia comunității creștine și trăgând serioase semnale de
alarmă în legătură cu angajamentul Israelului de a proteja locurile sfinte creștine.
Biserica creștină a dus o luptă de doi ani de zile cu furnizorul său de apă
care a amenințat să-i întrerupă apa din cauza facturilor neplătite. Sub Mandatul
Britanic început în anii 1920, bisericii nu i s-a cerut să plătească nicio
factură pentru apă. Obiceiul a continuat în anii ce au urmat, inclusiv în
perioada guvernării iordaniene. După războiul din 1967 – când Israelul a
cucerit Ierusalimul de Est și și-a impus controlul asupra lui, anexând zona
ilegal potrivit legii internaționale – aranjamentul s-a păstrat până în
momentul în care Gihon, compania israeliană de furnizare a apei a solicitat ca
biserica să plătească. Dacă adăugăm la toate acestea restricțiile impuse de
Israel vizitelor creștinilor în locurile sfinte ale Ierusalimului și
imposibilitatea creștinilor din Gaza de a vizita Ierusalimul și Betleemul, dificultățile
cu care se confruntă creștinii palestinieni sunt cât se poate de evidente.
Locurile sfinte musulmane
Situația locurilor
sfinte musulmane din Teritoriile Palestiniene Ocupate este și mai precară decât
a celor creștine. Când Ierusalimul de Est a fost ocupat în 1967, steagul israelian
a fluturat pentru o scurtă perioadă deasupra unuia dintre cele mai sfinte
locuri, moscheea Al-Aqsa. În 1969, moscheea a fost incendiată, se spune că de
un turist australian; dezastrul a inclus și distrugerea completă a unui amvon
vechi de o mie de ani.
Un acord între
israelieni și custozii iordanieni ai locurilor sfinte care cuprind întreaga
suprafață pe care se află moscheea Al-Aqsa, stabilea că Waqful iordanian (comitet
sau consiliu religios administrativ) va administra complexul și că evreii vor
putea să-l viziteze dar nu se vor putea ruga. Statu quo-ul s-a menținut pe o
lungă perioadă de timp, dar în ultimii ani s-a găsit sub presiuni tot mai
puternice, mai ales după „vizita” lui Ariel Sharon la Nobilul Sanctuar al
Al-Aqsei în 2000, care a dus la declanșarea celei de-a doua Intifade. Acea vizită
se pare că le-a dat undă verde evreilor extremiști nu doar pentru a visa să se
roage pe Muntele Templului, cum numesc ei Nobilul Sanctuar (Haram al-Sharif),
ci și pentru a plănui distrugerea moscheei Al-Aqsa și construirea unui templu
evreiesc în locul acesteia.
În anii recenți
s-au înmulțit incursiunile extremiștilor în locurile sfinte musulmane,
incursiuni în timpul cărora folosirea sanctuarului de către credincioșii
musulmani este interzisă. Această practică a accentuat tensiunile și a născut
teama de schimbare a „statu quo-ului”, determinând guvernul iordanian să își
retragă ambasadorul din Tel Aviv în semn de protest. Ciocniri au erupt frecvent
între forțele israeliene de securitate și palestinienii hotărâți să-și apere
moscheea. Soldații israelieni hărțuiesc și ei credincioșii musulmani, interzicându-le
unora accesul în Haram al-Sharif sau reținându-le cărțile de identitate fără de
care nu pot călători pe suprafața teritoriilor ocupate.
Asemenea practici au
fost un factor principal care a contribuit la izbucnirea unei revolte
constituite din atacuri palestiniene individuale, în general împotriva
soldaților israelieni dar în unele cazuri și împotriva civililor israelieni,
așa numita „Intifadă a cuțitelor”.
Un alt oraș care a
suferit teribil, probabil din cauza semnificației sale religioase, este
Al-Khalil (Hebron). Orașul este căminul a 120.000 de palestinieni ale căror
vieți sunt distruse de 700 de coloniști dintre cei mai extremiști din centrul
orașului; aceștia sunt protejați de sute de soldați israelieni și de un sistem
de zone militare închise și de puncte de control. Orașul este căminul moscheei
Ibrahimi, pe care evreii o numesc Peștera Patriarhilor. Moscheea a fost scena
unui atac terorist în 1994 din partea unui evreu american pe numele său Baruch
Goldstein, care a omorât 29 de musulmani în timp ce se rugau; deși atacul
criminal a fost condamnat de guvernul israelian, a fost – și este – aplaudat de
unii israelieni, mai ales de coloniștii de extremă dreapta, care i-au ridicat
și un altar în colonia Kiryat Arba din Hebron, acolo unde a locuit Goldstein,
pentru a-i comemora faptele și memoria.
Răspunsul pervers și
fără de precedent al Israelului a fost de a împărți moscheea Ibrahimi, fizic, într-o
manieră care le oferea evreilor drepturi exclusive de a se ruga în timpul
anumitor sărbători religioase și le impunea musulmanilor o serie de restricții
și mai severe. Restricția dreptului de chemare la rugăciune prin megafoane este
doar una dintre ele. Numai în 2015, departamentul din Hebron al Waqf-ul Islamic
a înregistrat 600 de ocazii în care forțele de ocupație israeliene au
împiedicat chemarea islamică la rugăciune în moscheea Ibrahimi. Motivul oferit
a fost acela că îi deranja pe cei 500 de coloniști extremiști locuind ilegal în
colonia Kiryat Arba la câteva sute de metri distanță de moschee.
Interzicerea chemării la rugăciune
Restricțiile israeliene
privind accesul la locurile sfinte din Ierusalim și Hebron au fost completate
de recenta interzicere a chemării la rugăciune. În Hebron această practică este
veche de câțiva ani și se pare că se răspândește și în Ierusalim. Israelul a
impus această restricție unor moschei din orașul-district al Ierusalimului Abu
Dis. Avocatul Bassam Bahr, șeful unui comitet local din Abu Dis, a condamnat „interdicția
nejustificată”, spunând că „Israelul atacă palestinienii în toate aspectele
vieților lor”. Se pare că interdicția a venit în urma unor plângeri din partea
unor coloniști ilegali din așezarea ilegală Pisgat Zeev care s-au plâns
primarului Ierusalimului Nir Barkat de „poluarea fonică” pricinuită de moschei.
Primarul și prim
ministrul cunosc importanța chemării la rugăciune pentru comunitatea musulmană;
planul lor de a o elimina pentru a-i calma pe coloniștii ilegali arată că
niciunul dintre ei nu are înțelepciunea Califului Umar. Planul lor nu doar că
i-a înfuriat pe palestinieni, dar a vătămat și viitoarele încercări de creare a
unui climat care să ducă la pace; face parte, cu siguranță, din planul Israelului
de a iudaiza Ierusalimul și de a goli Orașul Sfânt de moștenirea sa islamică și
creștină. Interdicția este, de fapt, doar vârful aisbergului procesului de
iudaizare.
Cât despre
coloniștii care sunt deranjați de chemarea islamică la rugăciune, există o
soluție foarte simplă. Ar putea să-și părăsească locuințele pe care le-au
construit – ilegal – pe pământ furat de la proprietarii palestinieni și să se
întoarcă de unde au venit, în Europa, în America de Nord sau să trăiască între
granițele recunoscute internațional ale statului a cărui cetățenie o dețin. Aceasta
ar fi soluția cea mai morală, deși e prea puțin probabil să știe ce înseamnă
moralitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu