luni, noiembrie 14, 2016

Scrisoare de dragoste din Palestina





de Mohammed El-Kurd

anul trecut: 17 octombrie, 2015


Draga mea,

Trei martiri fără voie au căzut astăzi. Doi dintre ei aveau 16 ani și celălalt 18. Nu pot să nu mă gândesc la toate visele și speranțele pe care și le făceau în legătură cu viitorul; ce impact pozitiv ar fi putut avea asupra societății; și cât de ușor ar putea să ne oglindească pe noi doi. Astfel de tragedii nu sunt deloc izolate. Asemenea tragedii, pentru mine și pentru tine, stau lângă noi, pe canapeaua noastră, ne ascultă conversațiile, iau autobuzul împreună cu noi și încă sunt vii și zgomotoase chiar și după ce stingem televizorul.

Oamenii leagă pericolul de exaltare, de adrenalină, când, de fapt, nu e nimic entuziasmant în legătură cu el. Este insultător și chiar bizar pentru noi să fim acuzați că „nu suntem recunoscători” pentru că „avem parte de asemenea senzații”, chiar și atunci când lucrurile astea sunt spuse într-o manieră sarcastică. Nu e palpitant. Nu e nici măcar șocant. Moartea în Palestina e rece, banală și paralizantă. Este prezentă în fiecare șoaptă și în fiecare râset, este încă un titlu de ziar după cel despre o vedetă pop care a divorțat, este un „allah yirhamo” (Dumnezeu să-l odihnească) înainte de un „dă-mi te rog o țigară” și este înfricoșătoare. E înfricoșătoare pentru că mânia pe care o stârnește este rece și ea și se încadrează tot în banalitate și tăcere. Spune-mi, când a fost ultima oară când ai vrut să dai foc la țara asta din cauza opresiunii pe care o trăiești? Când mi-am exprimat eu frustrarea altfel decât prin oftaturi încărcate de dor și poeme ezitante?

Și totuși, oamenii caută cele mai frivole scuze pentru a argumenta moartea victimelor. Nu îi jelesc decât dacă martirii au fost pasivi, nu au ripostat și și-au dorit așa-zisa pace. Ferească sfântul ca martirul să fi aruncat cu vreo piatră către ocupator. Și apoi, noi palestinienii ne justificăm, explicăm, scoatem grafice și rezoluții UN ca să arătăm oamenilor că moartea unei fete de 16 ani nu este în regulă. Trebuie să ne argumentăm pledoaria, să le atragem simpatia. Așa că moartea – moartea intimă a unui adolescent devine un act dezgustător inundat de cifre și comentarii pe facebook, golit de orice urmă de umanitate ar fi avut odată.

Oamenii refuză să vadă aceste victime ca pe copiii lor. Le este imposibil să se raporteze la un număr, declarat mort în timp ce ei își luau micul dejun, undeva în marele semn de întrebare care este Palestina. Ma întristează pentru că asta întunecă uneori solidaritatea. Dar, este ceva universal: se întâmplă atunci când oamenii trebuie să se asigure că negrul din Bronx care a fost împușcat mortal era neînarmat înainte să condamne actul sau când refuză să sprijine o victimă a unui viol deoarece „nu era îmbrăcată decent” sau „era beată”.

Și teroarea continuă.

Știu că vrei să te consolez. Știu că te dezamăgesc. Dar nu de asta avem nevoie oare? Ca palestinieni, întotdeauna ne-am consolat cu noțiunea de „mâine”. Am folosit destinul ca să amânăm irefutabilul. Ce e scris, e scris. Nu avem nevoie să ne stropim puțin pe ochi cu apă rece? Și dacă destinul nu este de partea noastră? Nu e nevoie să decidem ce ar trebui să fie scris?

Durerea noastră, iubito, nu ar trebui să fie șovăitoare – ar trebui să fie încinsă, ar trebui să ardă. Revoltă-ți durerea cât încă suntem oameni, până nu ne piere dorința de viață, până nu uităm că cine protestează față de nedreptate și ocupație cu roți incendiate și urlete strașnice nu tulbură pacea, ci afirmă cât de mult o merită.

Dar lucrurile astea, cu siguranța, nu au logică pentru cineva a cărui definiție a „păcii” este aceeași cu „a te preda”.

Erai chiar un început; frumos spus, pictat ca o posibilitate înfloritoare și oferit ca o doză modestă de fericire spontană. Dar odată ce ieși din teatru, ridici cortina pentru a dezveli monstrul de care m-am temut întotdeauna: realitatea.

Orașul ăsta nu e pentru visători și toată lumea e moartă din cauza cruzimii bestiei, așa că, de fiecare dată când încerc să fug, de fiecare dată când încolțește în mine cea mai firavă rază de speranță, de fiecare dată când ajung să cred, îmi dau seama că nu are rost să mă ascund; monstrul trăiește în interiorul meu.

Iartă-mă iubito pentru că nu pot să te mint și nu pot să-ți spun că totul va fi bine – toți avem ochi, toți vedem.

Dar tu și cu mine nu ne putem exclude din realitate. Oricât de frumoși am părea, nu putem elimina fundalul acestei scene.

Aș putea să îți vorbesc despre minunile zilei de mâine dar nu vreau s-o apuc pe calea asta. De ce? Pentru că ziua de mâine moare cu fiecare copil care cade mort pe asfalt, cu fiecare promisiune strălucitoare cu care mi se exploatează setea, cu fiecare speranță avortată și cu fiecare șansă care este ucisă.

Nu pot planta flori înăuntrul tău, pentru că nu-mi permit să le ud.

Iartă-mă,

Mohammed.


Niciun comentariu: