vineri, noiembrie 11, 2016

Zionism și imperialism: origini istorice




de Abdul-Wahab Kayyali


Zionismul ca principiu politic modern a apărut ca reacție la trei provocări și probleme cu care se confrunta Europa în secolul al IX-lea, perioadă de înflorire a imperialismului vestic. Prima dintre ele era dezvoltarea și expansiunea imperialismului european care reclama căutarea unor noi surse de materii prime și piețe de desfacere a mărfurilor, pe lângă asigurarea liniilor de comunicare comercială și militară. Importanța pământurilor arabe ca deschidere spre Africa și pod spre Asia a fost evidențiată de campania lui Napoleon (1797-1799). Însă, „pericolul” unui stat independent cuprinzând Egiptul și alte părți ale lumii arabe începuse să devină tot mai clar. Așa încât se născuse nevoia înăbușirii oricărui stat independent în formare care amenința imperialismul, răspândirea sentimentului naționalist arab devenind cu atât mai persistentă cu cât Imperiul Otoman se îndrepta spre dezintegrare.

În al doilea rând: eșecul liberalismului european și al ideilor de egalitate și democrație care să-i încorporeze și să-i asimileze pe evrei se combinase cu criza capitalistă din Europa de est care urmase după adoptarea industrializării și dusese la dispariția profesiilor multor evrei care nu reușiseră să se adapteze la transformarea sistemului economic feudal. Este important de notat că această separare a evreilor de mediile lor a încurajat o „neasemănare” evreiască, un excepționalism care, în trecut, a fost un factor ce a contribuit la fenomenul anti-evreismului.

În al treilea rând: răspândirea naționalismului agresiv și șovin în Europa a accentuat calitățile rasiale și fundamentul rasial al națiunii și al statului-națiune precum și superioritatea rasială și nevoia de expansiune, Lebensraum, direcționată către coloniile și posesiunile de peste hotare. Superioritatea, exploatarea și dominarea erau încurajate ca făcând parte din misiunea civilizatoare, sub noțiunea de „povara omului alb” (de a-i civiliza pe ceilalți). Aceste idei și principii au avut un rol crucial în formularea ideologică a Zionismului și i-au ghidat pe fondatorii acestuia.

Aceste provocări erau cunoscute sub titulatura de „problema estică” sau „problema siriană” sau „problema evreiască”. Vom vedea că prima problemă a fost cea care le-a impulsionat pe figurile imperialiste majore să propună ideea creării unui stat satelit evreiesc colonialist în Palestina, în primul rând pentru a bloca dezvoltarea unității și independenței în acea regiune importantă a lumii și pentru a servi interesele sponsorilor imperialiști și ale protectorilor acelui stat satelit.

Ascensiunea intereselor imperialiste în Palestina

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, interesul puterilor vestice în zona arabă s-a intensificat pe măsură ce îmbătrânitul Imperiu Otoman depindea tot mai mult de puterile europene, care obțineau privilegii, își stabileau poziții și sfere de influență chiar acolo în Imperiu. Aceste puteri au căutat să stabilească legături directe cu diferitele populații și secte religioase din zonă. Prin urmare, Franța urma să devină protectoarea comunităților catolice din Siria, Liban și Palestina, în vreme ce creștinii ortodocși urmau să se afle sub protecție rusă.

În timpul campaniei sale din Palestina (1799), Napoleon, motivat de nevoile sale războinice și apoi de ambițiile de a atrage loialitatea evreilor din întreaga lume, a venit cu ideea reconstruirii templului din Ierusalim și cu „reîntoarcerea” evreilor în Palestina în scopuri politice. Campania avea să stârnească interesul britanic în Palestina deoarece punea în pericol ruta britanică cea mai scurtă spre India. Când Muhammad Ali al Egiptului a demarat ambițiosul său plan de a moderniza Egiptul și de a întemeia un puternic stat independent care să cuprindă Egiptul, Marea Sirie și Peninsula Arabă în primele decenii ale secolului al IX-lea, guvernul britanic a adoptat calea unei intervenții militare directe pentru a împinge armatele Pașei Ibrahim (fiul lui Muhammad Ali) înapoi în Egipt.

Înaintarea lui Muhammad Ali în Siria a deschis problema siriană. Noi politici britanice au fost formulate în consecință. Una din cheile noii abordări era Palestina, evreii reprezentând o parte importantă a vârfului de lance. În 1838, britanicii au decis să instaleze un agent consular britanic în Ierusalim și în anul următor au deschis primul consulat european în acel oraș. În anii 1840 și 1850, guvernul britanic, ce nu avea niște protejați ai săi, a stabilit o legătură cu evreii din Palestina (care erau vreo 9700 cu totul), cu druizii din Liban și cu noile biserici protestante.

De la bun început, prezența britanică în Palestina a fost asociată cu promovarea intereselor evreiești. „Această chestiune a protecției britanice a evreilor a devenit și s-a păstrat, vreme de mulți ani, preocuparea principală a consulatului britanic din Ierusalim.” (Albert Hyamson, The British Consulate in Jerusalem in Relation to the Jews of Palestine, 1838- 1914 (London, 1939-1941), Part I, p. Xxxiv)

Formularea și încadrarea politicii imperiale britanice în zonă a fost trasată secretarul de externe, Viscount Palmerston. Într-o scrisoare adresată ambasadorului britanic din Constantinopol în care explica de ce sultanul otoman ar trebui să încurajeze imigrația evreiască în Palestina, scria: „...dacă poporul evreu s-ar întoarce în Palestina cu aprobarea, protecția și invitația sultanului, ar reprezenta o piedică în calea oricăror planuri diabolice ale lui Muhammad Ali sau ale succesorului său.”

Este uimitor că Palmerston a folosit termenul „popor evreu” referindu-se la unitatea rasial-religioasă, neexistând alte legături între evrei într-o vreme în care mișcarea evreiască Haskalah, adesea numită și iluminismul evreiesc, ce promova integrarea evreilor în societate și adoptarea valorilor moderne, câștiga tot mai mult teren. De asemenea, este de remarcat că Palmerston folosește cuvântul „întoarcere” de parcă istoria ar fi încremenit vreme de 2000 de ani și adoptă reminiscențele religioase pe post de act doveditor al unui drept, cu o totală desconsiderare a dorinței locuitorilor pământului.

Toate acestea au precedat convertirea părintelui Zionismului la Zionism și nașterea oficială a mișcării, cu mai bine de jumătate de secol. Nici ideea lui Palmerston nu a reprezentat vreo noutate pe scena politicii imperialiste britanice. Această idee a ridicării unei bariere umane, a unui stat colonist evreiesc de tip settler în Palestina pentru a sluji interesele imperiale sub pretextul unei varietăți de pretenții morale, a fost împărtășită de un număr de prim miniștri, oameni de stat, lideri militari imperialiști britanici proeminenți. Printre aceștia se numărau Shaftesbury, colonelul Gawler, Disraeli, Rhodes, colonelul C. H. Churchill, Lawrence Oliphant, Joseph Chamberlain, generalul Smuts, A. J. Balfour și Winston Churchill.

Mulți dintre acești patroni ai Zionismului nu erau filosemiți, cum se presupune uneori. Poziția pro-Zionistă a lui Balfour a fost determinată de argumentul susținut de Herzl în fața unei comisii regale britanice asupra emigrării evreilor în Marea Britanie (1902), care spunea că direcționarea evreilor în Palestina ar reprezenta soluția la problema britanică.

Planul imperialist britanic nu a încolțit imediat și a trebuit să aștepte ploile intereselor imperialiste mai ample în regiune; acestea au însoțit vânturile deschiderii Canalului de Suez în 1869 și ale ocupației britanice a Ciprului și a Egiptului în 1870 și 1880, plus furtunile a două trenduri ce se dezvoltau simultan în Europa. Primul a fost răspândirea antisemitismului în Europa de est și apoi în cea de vest.

Comunitățile evreiești vestice au început să joace un rol din ce în ce mai important în Țara Sfântă. Primele organizații care promovau programul de colonizare au fost britanice: ”The British and Foreign Society for promoting the Restoration of the Jewish Nation to Palestine”, ”The Association for Promoting Jewish Settlements in Palestine” și ”The Society for the Promotion of Jewish Agricultural Labour in the Holy Land.” Ziarul Jewish Chronicle a fost întemeiat în vremea aceea și a devenit „un important vehicul de popularizare a colonizării Palestinei în cercurile evreiești”.




Diverși scriitori britanici au scris pamflete sau alte lucrări promovând ideea coloniilor evreiești în Palestina. „Melodiile ebraice” ale lui Byron, „Daniel Deronda” a lui George Eliot sau „Tancred” a lui Benjamin Disraeli aduceau o notă romantică și stimulau acceptarea publică a unei „întoarceri” evreiești în Palestina. Aceste atitudini și eforturi vestice au furnizat contextul necesar pentru apariția Zionismului.

Al doilea trend european care a împins în față ideea Zionistă a fost reprezentat de pogromurile antisemitice din Rusia anilor 1881-1882. Acestea au produs un exod în masă al evreilor în Europa de est și vest și au pus capăt mișcării asimilaționiste Haskalah. În locul acesteia a apărut o mișcare nouă, „Hibbath Zion” (dragostea de Zion), care a fost inspirată de pamfletul lui Leo Pinsker „Autoemanciparea”, un eseu în care îi critica aspru pe evrei pentru că au așteptat, pasivi, „epoca armoniei universale”. El le cerea să adopte o metodă nouă, „mai exhaustivă decât paliativele la care a apelat nefericitul nostru popor în ultimii 2000 de ani”. Pinsker propunea un nou exod, într-un timp și un spațiu ce făcea parte din identitatea lor.

„Poporul evreu nu are o patrie a sa, deși are multe patrii-mamă; nu are un punct central, nu are un guvern al său, nici reprezentare oficială. Evreii sunt peste tot, dar niciunde acasă. Națiunile nu au avut niciodată de a face cu o națiune evreiască ci doar cu simpli evrei...Evreii par să fi uitat cu totul de fostul lor cămin. Adesea, pentru a-și mulțumi protectorii, ei renunță în întregime la individualitatea lor tradițională...Trebuie să demonstrăm că nenorocirile de care au parte evreii se datorează, mai presus de orice, lipsei lor de dorință pentru independență națională; iar această dorință trebuie deșteptată și menținută în timp dacă nu doresc să aibă mereu parte de o existență condamnabilă – într-un cuvânt, trebuie să demonstrăm că evreii trebuie să devină o națiune...”

Primii coloniști evrei au aparținut unei organizații a studenților ruso-evrei, formată cu scopul precis al colonizării, numită Bilu. Însă, în ciuda înmulțirii organizațiilor evreiești orientate spre colonizare, nu își făcuse apariția niciun lider central. Fluxul emigranților evrei în Europa de vest a adus cu el antisemitismul dar și interesul evreilor proeminenți din vest față de soarta evreilor din estul Europei. Celebra, ultra-bogata familie Rostchild, a asigurat baza financiară pentru a minimaliza emigrarea evreiască în Europa de vest, direcționând-o către Palestina, pentru a evita consecințele antisemitismului dar și pentru a alinia evreimea la interesele imperialiste expansive în Orientul Mijlociu în era post-Suez. Un tânăr jurnalist vienez, Theodor Herzl, avea să devină conducătorul politic și organizațional al noii mișcări.

Ce l-a scos pe Herzl din indiferența față de evreicitatea sa și l-a condus spre Zionismul activ a fost afacerea Dreyfus (1894). În 1896 a publicat cartea sa Der Judenstaat (Statul evreiesc) care a stârnit interesul activiștilor evrei din diverse părți ale lumii vestice. Cartea se concentra asupra situației evreilor și susținea că numai prin obținerea statalității pe un pământ al evreilor, „problema evreiască putea fi rezolvată”. În anul următor, Herzl reușea să convoace prima Conferință Zionistă la Basel (august 1897) și să aducă la viață Organizația Zionistă Mondială. Herzl a fost ales președintele noii mișcări și a articulat cu grijă programul acesteia declarând că scopul Zionismului era „un cămin în Palestina, recunoscut public și asigurat din punct de vedere legal”, ce urma să fie atins prin organizare, colonizare și negociere sub umbrela puterilor imperialiste.

Relația dintre puterile europene și statul Zionist colonialist propus a fost concepută pe fundamentul imperialist-colonialist. Cu toate acestea, colonialismul Zionist a avut „nuanțele” proprii, care l-au făcut și mai aberant. Prima dintre aceste nuanțe a fost aceea că în timp ce coloniștii europeni erau o extensie a unui stat și a unei identități naționale deja stabilite, coloniștii evrei au căutat să născocească, să falsifice o națiune sau o identitate națională, prin însăși actul de colonizare.

Spre deosebire de alte mișcări naționaliste, aceasta era bazată pe religie, din moment ce evreii nu vorbeau o singură limbă comună și nici nu aveau norme sociale și experiențe istorice continue comune. Ca să pară mai viabil pentru mintea europeană, Zionismul a pretins unitatea rasială a evreilor, adăugând astfel pseudo-știința conceptului anacronic de construire a unui stat-națiune religios. O altă caracteristică a fost că Zionismul, străduindu-se să-și asigure patronajul entuziast al celor mai potente și mai interesate puteri vestice, s-a bazat până în cele mai mici detalii pe consensul puterilor vestice și imperialiste. A căutat și și-a asigurat ajutorul competiției inter-imperialiste, în contrast cu alte state colonialiste de tip settler. Ultima dintre aceste nuanțe este de natură ideologică, mai precis, Zionismul a căutat să expulzeze nativii ca strategie de bază și a propus un stat național evreiesc „pur” și nu un stat de tip settler în care minoritatea exploatează majoritatea.

Orice examinare profundă a scrierilor și liniilor directive ale teoriei și acțiunii Zioniste dezvăluie impactul predominant și dinamic al concepției imperialiste și al modului de operare colonialist, precum și puternica influență rasistă a Europei secolului al XIX-lea.

Strategie de bază: umbrela imperialistă

Programul Basel, formulat în cadrul primului Congres Zionist, determina că „scopul Zionismului este crearea unui cămin național pentru poporul evreiesc în Palestina, garantat de legea publică.” Citind jurnalele lui Herzl și examinând acțiunile Zioniste subsecvente, înțelegem că termenul lege publică se referă la patronajul puterilor imperialiste. Acest patronaj era necesar din mai multe motive. Herzl a încercat să obțină o concesiune colonială cu sprijin imperial public și explicit care să-i ofere credibilitate în rândul evreilor și pentru a se asigura că protecția proiectului său îl va face viabil. Herzl preconiza că puterile europene vor susține Zionismul pentru unul din trei motive principale: interes imperialist propriu, pentru a se debarasa de evrei și astfel de antisemitism (în cazul Europei de vest evitarea influxului de emigranți evrei din Europa de est) și folosirea influenței evreiești pentru combaterea mișcărilor revoluționare.




Herzl a apelat mai întâi la Kaiserul german, spunând că acesta este „un om care mi-ar înțelege planul.” Asta era nu doar din cauza influenței germane din rândul Zioniștilor, ci pentru că Germania era hotărâtă să-i croiască drum politicii sale de colonizare „Drang nach osten” (Pătrunderea spre est).

Într-o scrisoare adresată Kaiserului, Herzl explica țelurile Zioniste și felul în care acestea ar putea fi de folos politicii orientale a Germaniei, că evreii erau singurii coloniști europeni dispuși și doritori să se stabilească în Palestina întrucât pământul era sărac și că Palestina trebuie să fie colonizată deoarece ocupă o poziție strategică. Europa, adăuga el, „mai degrabă ar permite stabilirea evreilor acolo, poate nu atât datorită dreptului istoric garantat de cea mai sfântă carte a omenirii, cât din cauza înclinației majorității țărilor de a se debarasa de evrei.”

Ultimul argument a ajuns la urechile domnului de Plehwe, antisemitul ministru rus al internelor (1903), care a susținut ideea Zionistă. Însă, era inevitabil ca Londra și nu altă capitală să devină centrul gravitațional. Marea Britanie era principala putere imperialistă interesată de viitorul Palestinei deoarece deținea proprietăți în țările vecine și era ruta cea mai scurtă către India. La Londra, Herzl l-a abordat pe secretarul colonial Joseph Chamberlain, prin intermediul lordului Rothschild. Acestuia i-a explicat că patronând inițiativa Zionistă, Imperiul Britanic nu doar că „s-ar mări cu o colonie bogată”, dar 10 milioane de evrei „ar purta Anglia în inimile lor. Ar obține 10 milioane de agenți loiali care ar contribui la măreția și influența sa. La un singur semn, toți se vor pune în serviciul mărinimoasei națiuni...”

Tactici de bază

Zionismul a încercat să se autorealizeze prin mobilizarea evreilor, negocieri cu puterile imperialiste și colonizare. Principala forță mobilizatoare care a acționat în favoarea Zionismului a fost antisemitismul, care, așa cum am văzut, a atras politicieni ne-evrei de partea Zioniștilor. Herzl se referea la acest aspect în următorii termeni: „Nu va fi nevoie de niciun mare efort pentru a stimula mișcarea de emigrare. Antisemiții au deja grijă de asta pentru noi.”

O altă cale de mobilizare a opiniei evreiești a fost apelarea la complexele evreiești prin anumite noțiuni evreiești, mai ales prin cea de „popor ales”. În climatul rasist al Europei secolului al XIX-lea, această noțiune a fost transformată așa încât să sune precum cea a „poverii omului alb” și a fost legată de conceptul „pământului promis” și de promisiunea „reîntoarcerii”, în ciuda faptului că liderii Zioniști erau fie nereligioși, fie agnostici. Moses Hess afirma că „fiecare evreu are constituția unui Mesia, fiecare evreică are construcția unei Mater Dolorosa.” Ahad Ha'am declara că „simțim că suntem aristocrația istoriei”. Herzl declara că „rasa noastră este mai eficientă în orice decât majoritatea oamenilor de pe pământ”. În 1957, Ben Gurion exprima aceeași noțiune: „Cred în superioritatea noastră morală și intelectuală care servește ca model pentru renașterea rasei umane.”

A doua metodă, cea a negocierii cu imperialiștii, implica accentuarea intereselor comune împotriva concurenței ca bază a parteneriatului și folosirea înșelătoriei și a corupției. În timpul negocierilor cu Chamberlain asupra colonizării evreiești a Ciprului, Herzl spunea: „Odată stabilită Compania Estică Evreiască, beneficiind de un capital de 5 milioane de lire sterline, pentru a coloniza Sinaiul și El-Arish, ciprioții vor începe să vrea și ei acea ploaie de aur deasupra insulei lor. Musulmanii vor pleca, grecii își vor vinde cu bucurie terenurile la un preț bun și vor migra spre Atena sau Creta.”

Procesul de colonizare a dezvăluit o caracteristică și mai elocventă a naturii Zionismului. Denumirile și scopurile instrumentelor timpurii de colonizare sunau în felul următor: „Trustul Colonial Evreiesc”, „Comisia de colonizare”, „Compania de dezvoltare a terenurilor din Palestina”. Din start, Zioniștii au căutat să cumpere pământuri în locații strategice, să evacueze țăranii arabi și să boicoteze forța de muncă arabă, toate acestea fiind cerințe legate de esența Zionismului, de crearea unei națiuni evreiești pe pământ evreiesc „pur”, la fel de evreiesc pe cât de englezească era Anglia, pentru a folosi celebra expresie Zionistă.

Cum rămânea cu soarta nativilor? „Vom încerca să încurajăm populația săracă să plece în afara granițelor furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp ce vom refuza să o angajăm în țara noastră. Atât procesul de expropriere cât și cel de înlăturare a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție”, scria Herzl în jurnalele sale.

Dar, înainte de a-i încuraja să plece, Herzl avea în plan niște joburi pentru populația locală: „Dacă ne mutăm într-o regiune în care există animale sălbatice cu care evreii nu sunt obișnuiți – șerpi mari, etc...vom folosi nativii, înainte de a le oferi locuri de muncă în țările de tranzit, pentru exterminarea animalelor”.

Când a descoperit mai târziu că era nevoie de operațiuni ample de desecare în coloniile Zioniste a decis să folosească arabii, întrucât muncitorii fuseseră loviți de o febră și nu dorea să-i expună pe Zioniști la asemenea pericole.

E edificator să cităm aici câteva paragrafe din instructivul studiu al lui Jay Gonen (profesor israelian) în legătură cu „problema arabă” din noua sa carte: „Încă de la începutul proiectului lor, zioniștii au demonstrat că nu îi înțeleg pe arabi, nu aveau niciun fel de viziune și mai târziu au adoptat o viziune distorsionată.” Aceștia se refereau la arabi în termeni rasiști, peiorativi și erau convinși că „arabii nu înțeleg decât limbajul forței, o prejudecată care a persistat vreme de mulți ani și a devenit în mod special mai pronunțată după holocaust.” Mai mult, israelienii sunt convinși că „forța fizică este singura realitate politică tangibilă care are efect și importanță în afacerile națiunilor...viziunea politică actuală a Israelului este conceptualizată în mare parte în termeni de tancuri, avioane.” (Jay Gonen, Psychohistory of Zionism (New York: Mason Charter, 1975)

Retorica absurdă a Goldei Meier din 15 iunie 1969 când întreba emfatic „cine sunt palestinieni? Nu există așa ceva” nu este un lucru ciudat în contextul Zionismului. Însă, ar fi greșit și periculos să credem că aceste atitudini Zioniste față de arabii palestinieni sunt separate de contextul mai larg al atitudinilor imperialiste și Zioniste vizavi de unitatea arabă și de viitorul arab ca întreg. Cu mai multe ocazii, Herzl a încercat să prezinte Zionismul ca punctul de întâlnire politică între creștinism și iudaism în poziția lor comună față de islam și de „barbarismul” Orientului. Citindu-i scrierile ne dăm seama că și pentru el și pentru ceilalți imperialiști, termenul islam era o referință la arabi, nu și la alte popoare islamice. Acest lucru a devenit mai evident când Zioniștii s-au aliat cu revoluția otomană din 1908 „în lupta lor comună împotriva mișcării naționale arabe incipiente și a independenței arabe”. În 1919, într-o întâlnire secretă între Weizmann și un număr de înalți oficiali britanici, problema s-a discutat foarte deschis. Ormsby-Gore, cel care a devenit secretarul colonial și astfel conducătorul efectiv al Palestinei, a acceptat argumentele lui Weizmann. Era în favoarea încurajării non-musulmanilor, a europenilor și a evreilor de a dezvolta și stabiliza Orientul Apropiat în vederea faptului că pentru ei islamul reprezenta principalul pericol. Din moment ce Organizația Zionistă furniza elementul uman necesar pentru a echipa avanpostul palestinian în lupta Europei împotriva islamului, „este în interesul Angliei de a sprijini Organizația Zionistă și orice altă organizație care ar putea coopera cu ei în vederea dezvoltării practice a colonizării evreiești a Palestinei.”

Ideea balcanizării a fost extinsă în acordul Sykes-Picot (1916) și implementată în divizarea postbelică a pământurilor arabe. Zionismul, însă, a continuat să lucreze pentru a crea state sectare mai mici, în colaborare de data aceasta cu imperialiștii francezi. În anii 30, a avut loc o apropiere între Zioniști și liderii maroniți pro-francezi din Liban. În 1941, pe măsură ce Zioniștii forțau declararea statului evreiesc, un asociat de-al lui Ben Gurion declara: „Ar trebui să le spunem popoarelor arabe: în noi, evreii, voi vedeți un obstacol în calea voastră spre independență și unificare. Nu o negăm.” Atacul asupra Egiptului în 1956 după naționalizarea intereselor vestice în Canalul de Suez și asaltul asupra naționalismului arab în 1967 au reprezentat împlinirea relației dintre interesele locale Zioniste și puterile vestice, împlinire care a fost preconizată în momentul nașterii Zionismului.

Niciun comentariu: