sâmbătă, noiembrie 12, 2016

Baza juridică a Israelului pentru segregare și discriminare





Legile israeliene ilustrează cât se poate de clar teza că Israelul este un stat al evreilor, creat de evrei, pentru evrei, proiectat și desemnat a păstra cetățenii săi separați (în sensul apartheidului african).

Israelul are legi dar nu are o constituție. Documentele cele mai apropiate de o constituție sunt Declarația Întemeierii Statului Israel și Legea Reîntoarcerii în Israel. Prima, semnată pe 14 mai 1948, de 37 de coloniști (dintre care niciunul nu era născut în Palestina) este alcătuită dintr-un document de două pagini care definește Israelul ca „stat evreiesc”, deși, nici până în ziua de azi Israelul nu a reușit să determine cine este evreu. Documentul susține că autoritatea suverană a Israelului aparține poporului evreu. Câteva dintre frazele sale cheie sunt: „Acest drept este dreptul natural al poporului evreu de a fi stăpânul propriului său destin, la fel ca toate celelalte națiuni, în propriul lui stat suveran”. Folosește în mod repetat expresii ca „poporul evreu...în propria lui țară”, „poporul evreu să își reconstruiască un cămin național”, „stat evreiesc”, „dreptul poporului evreiesc de a-și întemeia propriul stat”, „poporul evreu suveran”. În mod interesant, Declarația de Independență americană nu stabilește SUA ca stat creștin, nici ca o republică pentru albi și nici nu îi desemnează pe creștini sau pe albi drept creatorii și suveranii republicii, nici nu expropriază proprietăți pentru folosul și beneficiul exclusiv al creștinilor și al albilor. Pentru o lungă perioadă de timp, SUA a adoptat și a impus legi și practici rasiste, dar până la urmă aceste instituții au fost distruse și asemenea practici au luat sfârșit, în mod oficial. Declarația de Independență a Statelor Unite afirmă:

„Considerăm ca evidente prin ele însele adevărurile următoare: toţi  oamenii  sunt  creaţi  egali;  ei  sunt  înzestraţi  de  Creator  cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se află viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele  sunt  stabilite  printre  oameni  pentru  a  garanta  aceste drepturi,  iar  justa  lor  putere  emană  din  consimţământul guvernaţilor. De fiecare dată când o formă de guvernământ devine distrugătoare pentru acest scop, poporul are dreptul să o schimbe sau  să  o  abolească  şi  să  instituie  un  nou  guvern,  bazându-l  pe principiile  şi  organizându-l  în  forma  care  îi  vor  părea  cele  mai potrivite pentru a-i conferi siguranţa şi fericirea.”

Înainte, în timpul și după stabilirea statului Israel ca „stat evreiesc” de coloniștii evrei europeni, o majoritate substanțială a oamenilor indigeni care nu erau evrei exista deja în Palestina istorică. Declarația israeliană discriminează împotriva neevreilor și afirmă cu nerușinare că evreii și neevreii nu sunt egali în fața legii în Israel. Statul care a fost întemeiat nu reprezintă aspirațiile și consimțământul neevreilor.

Declarația face și o distincție clară între evrei, care sunt autoritatea suverană în Israel și cetățenii statului care nu sunt evrei. Statutul cetățenilor neevrei ai Israelului este consolidat de legi care favorizează evreii și acceptă dominarea evreiască. Legile nu le neagă neapărat palestinienilor care au rămas pe pământul lor în 1948 anumite privilegii precum cetățenia sau dreptul de vot și de a deține funcții câtă vreme nu diluează caracterul statului evreiesc și favoritismul de care se bucură evreii. Asemenea privilegii sunt acordate cetățenilor Israelului (aici nu intră teritoriul Cisiordaniei care se află sub ocupație militară directă și Fâșia Gaza unde este instaurată o blocadă ce durează de 10 ani) cu sensul explicit că Israelul este o țară pentru „poporul evreu pentru ca acesta să-și reconstruiască un cămin național”. Niciun proces democratic nu este posibil sub legile actuale ale Israelului.

Al doilea document este Legea Reîntoarcerii a Israelului care a fost adoptată în 1950. Acest document susține că „fiecare evreu are dreptul de a emigra în țară”. Încă o dată, poporul indigen (palestinienii), care are un drept superior și mai recent asupra țării, este exclus. Nici măcar palestinienilor care au fost expulzați cu forța, în mod deliberat, nu li se permite reîntoarcerea în casele și pe pământurile lor și/sau sunt declarați „absenți prezenți” sau „absenteiști” și proprietățile lor sunt confiscate de Israel, dar evrei care nu s-au născut și/sau nu au pus vreodată piciorul pe acest pământ, au dreptul necondiționat de a se stabili în țară. „Absenteiștii” palestinieni rămân absenți și casele și proprietățile lor rămân în posesia Custodelui Israelian al Proprietăților Absenteiștilor, care pune proprietățile la dispoziția evreilor și doar a evreilor.

Înainte și după formarea Israelului, anumite organizații israeliene private (non-guvernamentale sau non-profit) cu autoritate cvasi-guvernamentală au fost create și împuternicite cu autoritatea de a formula politici și de a controla afacerile neevreilor. Agenția Evreiască este una dintre organizațiile majore din această categorie și împarte multe jurisdicții și funcții suprapuse cu guvernul israelian. Aceasta se descrie ca „agenția pentru interesele evreiești în Erezt [pământul lui] Israel...și rolul ei este definit ca unul de organizație filantropică, voluntară, răspunzând de emigrare, colonizare și dezvoltare și de coordonarea unității poporului evreu.” Custodele Israelian al Proprietăților Absenteiștilor se ocupă de proprietățile arabe pentru Agenția Evreiască. Agenția Evreiască are dreptul de a întrebuința proprietățile arabe. Cetățenii neevrei ai Israelului pot, teoretic, să stabilească o Agenție Palestiniană, dar o asemenea agenție nu ar avea puterea cvasi-guvernamentală de a se folosi de proprietățile evreiești în folosul neevreilor.

O altă trăsătură a Israelului este Legea Cetățeniei care are ca scop separarea evreilor de arabi la nivel personal. De exemplu, un evreu și un arab nu se pot căsători în mod legal în Israel și asemenea căsătorii, dacă au loc în afara țării, nu sunt recunoscute de legea israeliană. Legea Cetățeniei împiedică „reunificarea familială” a cetățenilor israelieni cu anumiți parteneri de viață străini. Legea interzice intrarea în Israel sau locuirea în Israel a palestinienilor din Cisiordania și Gaza și a cetățenilor din țările dușmane sau din zonele implicate în conflicte pe termen lung cu Israelul. Legea afectează în principal cetățenii israelieni arabi și familiile lor din Cisiordania și Gaza. În ianuarie 2012, Curtea Supremă a Israelului a aprobat această lege care le interzice palestinienilor care se căsătoresc cu arabi israelieni să obțină cetățenie israeliană.

Secțiunea 7A a Legii de Bază a Israelului îi împiedică în mod explicit pe cetățenii israelieni – atât arabi cât și evrei – de a folosi sistemul „democratic” al alegerilor israeliene pentru a contesta statutul inferior al arabilor sau caracterul exclusiv evreiesc al Israelului și îi restricționează pe cei ce candidează la funcții politice. Această lege afirmă: „Un candidat nu poate participa la alegerile Knessetului dacă printre scopurile sau acțiunile sale, fie exprimate sau sugerate, se află una dintre următoarele: negarea existenței statului Israel ca stat al poporului evreu...”

În 1989, judecătorul S. Levine al Curții Supreme israeliene, vorbind în numele majorității, a hotărât că această lege presupune ca un partid politic să nu poată propune candidați dacă aceștia intenționează să obțină anularea unuia dintre principiile fundamentale ale statului – și anume „existența unei majorități evreiești, asigurarea preferinței față de evrei în problemele legate de emigrare și existența unor relații apropiate și reciproce între stat și evreii din diaspora”.

Potrivit Adallah, centrul juridic pentru drepturile minorității arabe din Israel, Israelul are peste 50 de legi care discriminează împotriva cetățenilor săi neevrei. Următoarele sunt șapte dintre aceste legi israeliene de bază care discriminează împotriva neevreilor cetățeni ai Israelului:

(i) Legea Reîntoarcerii 5710-1950 – dreptul de aliyah – termen ce înseamnă „a te înălța” sugerează că emigrarea în Israel este lucrul corect ce trebuie făcut. Această lege afirmă că:

1. Fiecare evreu are dreptul de a veni în această țară ca oleh (M)/olah (F) – termen care în ebraică înseamnă cineva care emigrează în Israel.

2. (a) Aliya se va face în baza vizei oleh-ului.
    
   (b) Viza de oleh se va acorda oricărui evreu care și-a exprimat dorința de a se stabili în Israel, mai puțin dacă Ministerul Emigrării este convins că aplicantul:

     * este implicat într-o activitate direcționată împotriva poporului evreu; sau
    
     * există posibilitatea de a pune în pericol sănătatea publică sau securitatea statului

3. (a) Un evreu care a venit în Israel și în urma venirii sale și-a exprimat dorința de a se stabili aici, poate, încă aflându-se în Israel, să primească certificat de oleh.

   (b) Restricțiile specificate în secțiunea 2 (b) se vor aplica acordării certificatului de oleh, dar o persoană nu va fi considerată că pune în pericol sănătatea publică în baza unei boli contractate după sosirea sa în Israel.

4. Fiecare evreu care a emigrat în această țară înainte de promulgarea acestei legi și fiecare evreu care s-a născut în acestă țară, fie înainte, fie după promulgarea acestei legi, va fi considerat oleh sub această lege.

(ii) Legea din 1949 a „soldaților lăsați la vatră”, modificată în 1970. Această lege oferă alocații suplimentare pentru copiii „soldaților”. Amendamentul definește „soldatul” ca „o personă care a servit sau servește în Armata de Apărare a Israelului, în poliție sau în serviciul închisorilor” sau care a făcut parte dintr-una din formațiunile militare Zioniste (Hagana, Irgun sau LEHI) înainte de întemeierea Israelului. Din moment ce cetățenii israelieni care sunt neevrei sau ne-druizi nu sunt chemați să servească în organizații care se califică în categoria celor menționate și din moment ce organizațiile din trecut este evident că nu îi includeau pe neevrei, această lege oferă cetățenilor evrei ai Israelului drepturi care sunt negate cetățenilor neevrei sau ne-druizi ai Israelului.

(iii) Legea Educației de Stat, art. 2, 4. Această lege afirmă că scopul educației elementare este de a învăța „valorile culturii evreiești” și „loialitatea față de statul evreiesc și față de poporul evreiesc”. Aceste lucruri sunt valabile chiar și în „instituțiile educaționale neevreiești”, a căror programă școlară este stabilită de Ministerul Educației. Statul finanțează un sistem al școlilor evreiești ortodoxe private dar nu finanțează școli pentru alte religii. Această lege le garantează cetățenilor evrei ai Israelului dreptul de a-și educa copiii în conformitate cu religia lor și neagă acest drept cetățenilor neevrei ai Israelului.

(iv) Legea Bugetelor pentru Serviciile Religioase Evreiești din 1949 art. 1-2 și Legea Serviciilor Religioase Evreiești din 1971. Aceste legi solicită consiliilor religioase locale să depună bugetele la Ministerul Afacerilor Religioase. Aceste bugete sunt finanțate după cum urmează: o treime de guvernul central și două treimi de guvernul local. Nu există un asemenea statut pentru alte religii. Deși sunt alocate niște fonduri pentru serviciile religioase musulmane și creștine, ele sunt incomparabil mai mici decât proporția lor în cadrul populației și fără un mandat legislativ.

(v) Legea Marelui Rabinat al Israelului art. 2 (2). Această lege oferă statut legal Marelui Rabinat și îl împuternicește și obligă să întreprindă „acțiuni menite să aducă publicul mai aproape de valorile învățăturilor religioase evreiești și de mițvoturi (cele 631 de porunci religioase evreiești). Nicio altă religie nu are un organ cu un status legal similar, cu împuternicire și obligații.

(vi) Legea Taxelor pentru mărfurile specifice și pentru produsele de lux, art.26. Această lege a autorizat Ministerul Finanțelor să desemneze clase de persoane pentru un tratament favorabil atunci când aduc produse din afară în Israel. Sub această autorizație, ministerul a emis Ordinul Taxelor de Cumpărare, care solicită un impozit mai mic pentru un cetățean permanent al Israelului care se întoarce din străinătate, decât de la un rezident temporar al Israelului.

(vii) Legea Naționalității și a Intrării în Israel 5763 (cunoscută și sub numele de Legea Cetățeniei) a fost promulgată în 2003 și împiedică neevreii din Teritoriile Ocupate să intre în Israel pentru a trăi cu soțul/soția cu cetățenie israeliană. Așa cum am mai spus, această lege a fost confirmată în 2012 de Curtea Supremă a Israelului.

Israelul întreține politici, practici și peste 50 de legi de bază care discriminează între cetățenii săi bazându-se pe religie și origine națională și nenumărate legi militare, ordonanțe, ordine, politici și practici împotriva palestinienilor care se află sub controlul său militar direct în Cisiordania și Gaza.



Niciun comentariu: