Sunt Palestiniancă – născută şi crescută – şi rădacinile mele palestiniene datează de secole. Nimeni nu poate schimba acest lucru, chiar dacă îmi spun că Ierusalim, locul meu de naştere, nu este Palestina, chiar dacă îmi spun că Palestina nu mai există, chiar dacă îmi i-au toate actele şi îmi refuză dreptul de a intra în propria mea casă, chiar dacă mă umilesc şi îmi i-au toate drepturile. SUNT PALESTINIANCĂ.
Nume: Zeina Emile Sam’an Ashrwai; Data de naştere: 30 Iulie 1981; Etnie: Arabă. Asta este ce s-a scris pe cardul meu de identitate emis în Ierusalim. Un card de identitate este mai mult decât o bucată de hârtie pentru un palestinian; este singurul document legal care păstrează relaţia cu Palestina. Născută în Ierusalim, am primit un card de identiate din Ierusalim (CI-ul albastru), un document de călătorie israelian şi un paşaport iordanian ştampilat ca palestinian (nu am nici un drept legal în Iordania). Nu am un paşaport israelian, un paşaport palestinian sau un paşaport american. Aceasta este povestea mea:
Am venit în S.U.A când aveam 17 ani pentru a termina liceul în Pennsylvania, am urmat un colegiu, am absolvit şcoala şi ulterior m-am căsătorit, iar în momentul de faţă trăim în Virginia de Nord. Am fost acasă cel puţin o dată în fiecare an pentru a-mi vedea părinţii, familia şi prietenii şi să-mi înnoiesc documentul de călătorie deoarece nu pot să prelungesc valabilitatea documentului decât o dată pe an din Washington DC. Tatăl meu şi cu mine stăteam în rând la Ministerul israelian de Interne din Ierusalim, alături de mulţi alţi palestinieni, de la 4:30 dimineaţa, pentru a ne încerca norocul ca să trecem, înainte de prânz, de uşile metalice ale ministerului – când ministerul îşi închidea porţile – şi să ne reînnoim documentul de călătorie. Am făcut asta an după an. Ca un popor locuind sub ocupaţie, a te confrunta constat cu umilinţa la care eşti supus de către un ocupant era un fel de normă, dar noi făceam ce trebuia să facem pentru a ne asigura că identitatea noastră nu ne este furată.
În august 2007 am fost la Ambasada Israeliană din Washington DC pentru a încerca să-mi prelungesc documentul de călătorie şi să primesc, ca de obicei, „returning resident” visa pe care israelienii o eliberează palestinienilor care deţin un document de călătorie israelian. După ce am privit cum câtorva americani şi altora li se spune că vizele lor vor fi gata în câteva săptămâni, a venit şi rândul meu. Am mers până la fereastra cu geam anti-glonţ care proteja o femeie lucrând în spatele ei şi sub o poză masivă cu Cupola Stâncii şi a Zidului de la Ierusalim care atârnă pe peretele Consulatului israelian, i-am întins documentele mele prin mica fantă de la baza ferestrei.
„Shalom”, a spus ea cu un zâmbet. „Bună”, i-am răspuns cu un presentiment şi speriată. Odată ce mi-a văzut documentele de călătorie atitudinea ei s-a schimbat imediat. Zâmbetul nu mai era acolo şi a fost doar o mică discuţie de complezenţă, ca de obicei. După ce a răsfoit prin hârtiile pe care i le-am dat, m-a întrebat: „unde îţi este paşaportul american?”, i-am explicat că nu am unul şi că singurul document pentru a călători este cel pe care ea îl ţinea în mâini. A tăcut pentru câteva secunde după care a întrebat: ”nu ai un paşaport american?” suspectând că aş ascunde informaţii faţă de ea. „Nu!” am spus. A fost tăcută pentru încă o perioadă, după care a spus: „Păi, nu cred că putem să-ţi extindem documentul de călătorie”. Am simţit cum mi se urcă sângele la cap deoarece acesta este singurul meu mod de a ajunge acasă! Am întrebat-o ce vrea să zică iar ea a continuat să-mi spună că din moment ce trăiesc în S.U.A şi am Green Cardul, ei nu pot să-mi extindă documentul de călătorie. După ce am tras adânc aer în piept pentru a încerca să-mi controlez temperamentul, i-am explicat că Green Cradul nu este un paşaport şi nu pot să-l folosesc pentru a călători înafara Statelor. Vocea îmi tremura şi deveneam din ce în ce mai supărată (şi un mini joc de răstiri a rezultat) aşa că am rugat-o să-mi explice ce trebuia să fac. Mi-a zis să-mi las documentele şi să vedem ce se va întâmpla.
După câteva săptămâni mai târziu am primit un telefon de la doamna spunându-mi că a putut să-mi extindă documentul de călătorie dar că nu voi mai primi „returning resident” visa. În schimb, voi primi o viză ca turist pentru o perioadă de 3 luni. La început am fost fericită să aud că mi-a fost prelungit documentul de călătorie, dar abia apoi am realizat că a spus „tourist visa”. De ce primesc o viză ca turist pentru a mă duce acasă? Nevrând să mă cert cu ea în acel moment pentru viza de 3 luni, ca să nu pun în pericol extinderea documentului meu de călătorie, pur şi simplu am blocat această informaţie şi am continuat să-i explic că nu mă duc acasă în urmatoarele 3 luni. M-a instruit să mă duc să aplic din nou pentru o viză când intenţionez să mă duc. Nu a mai adăugat prea multe şi mi-a mai zis doar că viza este gata pentru a o ridica.
Soţul meu, fiul meu şi cu mine planificam să mergem acasă în Palestina în această vară. Aşa că, cu o lună înainte de când eram pregătiţi să plecăm (8 iulie 2008), am fost la Ambasada Israelului în Washington DC, cu documentele în mână, ca să întreb de o viză să mă duc acasă. Din nou am stat la rând şi am privit cum alţii primesc vize ca să se ducă acasă la mine. Când mi-a venit rândul, am mers până la fereastră; „Shalom”, a spus ea cu un zâmbet pe faţă, „Bună”, i-am replicat eu. Am strecurat hârtiile în mica fantă de sub geamul anti-glonţ şi am aşteptam obişnuita reacţie. I-am spus că am nevoie de viza „returning resident” pentru a mă duce acasă. A luat documentele şi i-am dat un cec pentru suma pe care o cerea şi am părăsit Ambasada fără nici un incident.
După câteva zile am primit un telefon de la Dina, de la Ambasada Israeliană, spunându-mi că îi trebuie data de expirare de pe paşaportul meu iordanian şi de pe Green Card. De fiecare dată le-am dat toate documentele de care aveau nevoie şi m-am gândit că este o metodă bună de a pierde timpul ca să nu-mi dea viza în timp. Totuşi, am sunat în continuu numai ca să îmi intre căsuţa vocală. Am lăsat un mesaj cu informaţiile de care aveau nevoie dar am continuat să sun după 10 minute, sperând să vorbesc cu cineva, pentru a mă asigura că au primit informaţiile, într-un efort de a grăbi procesul greoi. În sfârşit am dat de cineva. I-am spus că am nevoie să mă asigur că au primit informaţia lăsată pe căsuţa vocală şi dacă actele mele sunt în ordine. A spus, după ce s-a consultat cu cineva din fundal (am presupus că este Dina), că trebuie să trimit prin fax copii de pe paşaportul iordanian şi de pe Green Card şi că nu este acceptabil să le dau aceste informaţii la telefon. Aşa că imediat am făcut copii şi i le-am trimis prin fax Dinei.
Câteva ore mai târziu, mi-a sunat telefonul mobil. „Zeina?” a întrebat ea. „Da”, i-am replicat, ştiind exact cine este şi am întrebat-o imediat dacă a primit faxul pe care i l-am trimis. Mi-a spus: „ăăă, nu mă uitam pe dosarul tău când ai sunat mai devreme, dar cererea ta pentru viză a fost respinsă şi CI şi documentul de călătorie nu mai sunt valabile”. „Poftim?”, am întrebat eu neîncrezătoare. „Scuze, nu pot să-ţi dau o viză iar CI şi documentul de călătorie nu mai sunt valide. Această decizie a venit din Israel, nu de la mine”.
Nu pot să descriu sentimentul pe care l-am simţit până în adâncul stomacului. „De ce?” am întrebat-o, iar Dina a continuat să-mi spună că e din cauză că am Green Cardul. Am încercat să raţionez cu Dina şi să-i explic că nu pot să facă asta, acela fiind unicul meu mod de a călători acasă şi că vreau să-mi văd părinţii, dar fără nici un rezultat. Dina s-a ţinut tare pe poziţie şi mi-a spus că nu voi primi viza, după care a adăugat: „Lasă-i pe americani să-ţi de un document de călătorie”.
Întotdeauna am fost o persoană puternică şi nu una care să-şi arate slăbiciunile, dar în acel moment am pierdut controlul şi am început să plâng în timp ce Dina era la celălalt capăt al firului, ţinând în mână singurele mele documente legale care mă legau de casa mea. Am început să o rog să încerce să facă rost de viză şi să nu-mi revoce documentele; „pune-te în locul meu, tu ce ai face? Vrei să te duci acasă să-ţi vezi familia şi cineva îţi spune că nu poţi! Tu ce ai face? Uită că eşti israeliancă şi că eu sunt palestiniancă şi gândeşte-te la asta pentru un minut!” „Scuze”, a spus ea, „Ştiu, dar nu pot să fac nimic, decizia a venit din Israel”. Am încercat să-i explic în continuare că nu pot să călătoresc fără documentul meu de călătorie şi că nu pot să facă asta – ştiind că pot şi că au făcut-o deja!
Asta se întâmplă multor palestinieni care au un CI din Ierusalim. Guvernul israelian a tot practicat şi a perfecţionat arta purificării etnice încă din 1948, chiar sub nasul întregii lumi şi nimeni nu are puterea sau curajul să facă ceva în legătură cu asta. Unde altundeva în lume cineva trebuie să implore să se ducă la el acasă? În ce altă parte din lume cineva trebuie să renunţe la propria identitate pentru singurul motiv de a trăi în altă parte pentru o perioadă de timp? Imaginaţi-vă dacă un american, care trăieşte în Spania pentru câţiva ani, vrea să se ducă acasă numai ca să i se spună de către guvernul american că paşaportul lui american a fost revocat şi că nu va putea să se întoarcă! Dacă eram evreică trăind în oricare altă parte a lumii şi nu aveam nici o legătură cu zona şi nici nu am pus vreodată piciorul acolo, aveam dreptul să mă duc când vroiam şi să şi obţin un paşaport israelian. De fapt israelienii încurajează asta. Eu, în schimb, nu sunt evreică dar am fost născută şi crescută acolo, părinţii mei, familia şi prietenii încă trăiesc acolo iar eu nu mă mai pot întoarce! Nu sunt nici un criminal, nici nu prezint vreun pericol pentru una dintre ţările cele mai puternice din lume, dar sunt înstrăinată şi expulzată din propria mea casă.
Aşa cum stau lucrurile acum, nu voi putea să mă duc acasă – eu sunt una din mulţi.
24 Iunie 2008 http://www.righttoenter.ps/ Campania pentru Dreptul de Intrare/Reintrare în Teritoriile Palestiniene Ocupate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu