Aşa cum povesteşte primul ministru israelian, Ehud Olmert [1], întâmplarea nu este flatantă pentru Casa Albă. Ea reaminteşte aproape diktatele coloniale. Un preşedinte care-şi întrerupe discursul pentru a vorbi la telefon cu un prim ministru foarte mâniat. Primul ministru îl somează pe preşedinte să modifice instant o decizie pe care ţara lui se pregăteşte s-o ia. Preşedintele execută, şi apoi îşi reia discursul...
Astfel, aflând că Statele Unite se pregăteau să voteze rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pe tema încetării focului imediate în Gaza, Olmert l-ar fi chemat pe preşedintele George W. Bush, ar fi aflat că acesta susţinea un discurs, ar fi cerut să fie întrerupt, ar fi obţinut în cele din urmă de la el să se dezică de secretara de stat Condoleezza Rice, astfel încât aceasta să renunţe la votul american favorabil rezoluţiei Naţiunilor Unite, în locul căruia să se abţină. Rice neagă această versiune, umilitoare pentru el. Bush de asemenea. Fără să convingă pe nimeni.
Cum să nu te întrebi, într-adevăr, în legătură cu marea docilitate a superputerii americane faţă de acţiunile şi exigenţele aliatului său israelian. În momentul incidentului relatat de Olmert, Congresul vota de altfel o rezoluţie aproape unanimă de susţinere faţă de armata israeliană [2]. Se poate crede că atunci când este vorba despre politica americană în Orientul Apropiat, marja de manevră a Tel-Avivului nu cunoaşte nicio limită şi este aproape un miracol că Washingtonul nu a votat împotriva rezoluţiei ONU...
Cum se poate explica o asemenea slugărnicie, o asemenea orbire ? Prin interesele strategice americane în regiune, consideră unii. Prin forţa lobby-ului pro-israelian care reuneşte o fracţie pe cât de apreciabilă pe atât de bine organizată din populaţia evreiască americană şi pe mulţi dintre fundamentaliştii protestanţi care văd în superiortiatea Israelului îndeplinirea unei profeţii biblice ? Inutil de ales între aceste două opţiuni, ele nu sunt contradictorii. În Statele Unite, sistemul politic favorizează – dincolo de partide, de preşedinţi – scopurile israeliene, oricare ar fi ele. Olmert nu a comis decât o stângăcie : faptul de a fi proclamat realitatea.
Note :
[1] Olmert Says He Made Rice Change Vote, New York Times, 12 ianuarie 2009.
[2] Rezoluţia Senatului « care recunoaşte dreptul Israelului de a se apăra împotriva atacurilor din Gaza şi care reafirmă sprijinul puternic al Statelor Unite pentru Israel în bătălia sa împotriva Hamasului şi susţine procesul de pace israeliano-palestinian » a fost adoptată în unanimitate. Cea a Camerei Reprezentanţilor « care recunoaşte Israelului dreptul de a se apăra împotriva atacurilor venite din Gaza, reafirmând susţinerea puternică a Statelor Unite pentru Israel şi susţinând procesul de pace israeliano-palestininian » a fost adoptată cu 390 de voturi şi 5 împotrivă, cu 22 de abţineri.
Vezi sursa în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu