Trebuie spus şi repetat: în Fâşia Gaza nu se desfăşoară un război, ci un carnagiu realizat de a treia forţă aeriană a lumii împotriva unei populaţii civile fără apărare.
Trebuie spus şi repetat: carnagiul din Gaza nu este o reacţie “disproporţionată” la rachetele pe care le trag militanţii Jihadului Islamic şi alte grupuscule palestiniene asupra localităţilor israeliene apropiate de Fâşia Gaza, ci o acţiune premeditată şi pregătită de mult timp, lucru recunoscut de altfel de cei mai mulţi dintre comentatorii israelieni.
Trebuie spus şi repetat: aceste tiruri de rachete nu sunt, aşa cum vor să ne facă să credem unii diplomaţi europeni, “nişte provocări pe care nimic nu le poate explica”, ci nişte riposte, destul de derizorii – trebuie s-o recunoaştem, unui embargou sălbatic impus de Israel, de un an şi jumătate, unui milion şi jumătate de rezidenţi ai Fâşiei Gaza, inclusiv femei, copii, bătrăni, cu colaborarea criminală a Statelor Unite dar şi a Europei.
Trebuie spus şi repetat: nu este vorba, aşa cum încearcă unii să explice tuturor celor care au memoria scurtă şi selectivă, un act de auto-apărare, mult timp întârziat, în faţa unei agresiuni palestiniene pe care nimic n-o justifică. Ehud Barak o mărturiseşte fără problemă, sunt luni de zile de cât armata israeliană se pregătea să lovească “entitatea teroristă” denumită Gaza. Cum explica pertinent Richard Falk, raportorul special la ONU despre drepturile omului în teritoriile ocupate, atunci când se defineşte ca “entitate teroristă” o zonă populată de un milion şi jumătate de fiinţe omeneşti, se intră în logica genocidului.
Ca şi atacarea Libanului în 2006, agresiunea israeliană se înscrie în războiul global permanent şi preventiv al strategilor neo-conservatorilor de la Tel Aviv, şi încă pentru câteva luni, la Casa Albă. Aşă cum numele ei o indică, această strategie este preventivă, şi nu are nevoie de niciun pretext imediat şi tangibil: occidentul democratic ar fi ameninţat de către un inamic global identificat la început cu “terorismul internaţional”, apoi cu “terorismul islamist” pentru a deveni în cele din urmă Islamul pur şi simplu.
“Şocul civilizaţiilor” a lui Huntington nu este descrierea realităţii politice internaţionale, ci cadrul ideologic al strategiei ofensive a neo-conservatorilor americani şi israelieni, aşa cum a fost ea elaborată în comun încă din a doua jumătate a anilor ’80. În această strategie de război, ameninţarea islamică a înlocuit ceea ce fusese pericolul comunist în timpul războiului rece: un inamic global care justifică un război global.
Dacă bombardamentul criminal din Gaza se bucură în Israel de o susţinere consensuală, dacă stânga instituţională, şi îndeosebi partidul Mereţ, şi-a contopit vocea firavă cu orchestra războinică dirijată de Ehud Barak, este tocmai pentru că împărtăşeşte această viziune a lumii care face din Islam o ameninţare existenţială ce trebuie în mod imperativ neutralizată înainte de a fi prea târziu.
La oroarea crimei, trebuie adăugată abjecţiunea unor motivaţii imediate: în mai puţin de două luni se vor derula în Israel alegeri generale, şi victimele palestiniene sunt de asemenea argumente electorale. Martirii atacului israelian împotriva Gazei sunt obiectul unei concurenţe mediatice între Ehud Barak, Ţipi Livni şi Ehud Olmert, pe tema intransigenţei în brutalitate. Criminalul de război care dirijează Partidul Muncitoresc, sau mai degrabă ce-a rămas din el, se lăuda în această dimineaţă că a câştigat patru puncte în sondaje. Dincolo de cinismul fără limite care trochează 350 de victime palestiniene inocente pentru câteva zeci de mii de voturi, Barak face demonstraţia, încă o dată, a miopiei sale politicianiste, pentru că oricât s-ar strădui el în bestialitate, şi în ciuda tuturor eforturilor sale, nu va parveni niciodată să-l depăşească pe Benjamin Netanyahu, alegătorii preferând întotdeauna originalul în locul copiei. Cu atât mai mult cu cât şeful războiului se găseşte azi confruntat cu aceeaşi problemă ca şi cel care a transformat răboiul din Liban în fiasco israelian, o problemă binecunoscută tuturor celor care au iniţiat războaie coloniale: cum să-l termine? “Ne oprim după ce terminăm treaba”, anunţă el cu aroganţa şefuţilor. Dar când va fi terminată “treaba”? Când populaţia din Gaza şi Cisiordania va accepta să capituleze în faţa visurilor colonialiste ale liderilor israelieni şi să-şi limiteze aspiraţiile naţionale la un “stat palestinian” redus la vreo zece rezervaţii izolate unele de celelalte şi înconjurate de un zid? Dacă aceasta este “treaba” pe care speră Barak s-o poată realiza, poporul israelian trebuie atunci să fie gata de un război care nu va fi doar extrem de lung, ci fără sfârşit. Şi dacă statul evreiesc este bine înarmat pentru războaie-fulger (blitz krieg, în germană), mai ales atunci când sunt duse din avion, intră rapid în criză imediat ce este vorba despre o cursă de anduranţă în care palestinienii, ca toate celelalte popoare victime ale opresiunii coloniale, sunt maeştri.
Aşa se explică faptul că în mai puţin de o săptămână după ce a început, şi în ciuda declaraţiilor triumfaliste ale politicienilor şi ale militarilor, ambianţa începe deja să se strice în Israel. Sâmbăta trecută, la câteva ore după bombardarea Gazei, ceva mai mult de câteva mii de persoane, ne manifestam spontan mânia şi ruşinea. Vom fi mai mulţi sâmbăta asta, vom cere sancţiuni internaţionale împotriva Israelului şi aducerea lui Ehud Barak & Co. în faţa unei curţi de justiţie internaţională. Sunt sigur de asta.
Michel Warschawski este purtătorul de cuvânt al Centrului de Informare Alternativă.
Cf. sursa in limba franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu