Antisemitism, antizionism şi "antiisraelism" (de Pierre Stambul)

Iniţialele siglei MRAP au acordat mult timp un rol special antisemitismului printre alte forme de rasism. Această situaţie părea absolut naturală imediat după genocidul nazist. Apoi, în 1977, numele asociaţiei s-a schimbat în "Mişcarea împotriva Rasismului şi pentru Prietenia între Popoare" (1). Parcurgând istoria antisemitismului, voi încerca să examinez în ce constă specificitatea, chiar unicitatea acestei forme a rasismului. Punând de asemeni întrebarea: este pertinent să se facă azi din antisemitism un rasism "aparte"? Care este realitatea antisemitismului azi? Există o recrudescenţă?

Cu atât mai mult cu cât războiul dintre Israel şi Palestina a confuzionat lucrurile. Confuziile între religia evreiască (sau "israelită"), poporul sau popoarele evreieşti, ideologia zionistă şi statul Israel sunt permenente. Aceste confuzii sunt deliberate din partea instituţiilor evreieşti oficiale sau în general în cazul partizanilor necondiţionaţi ai diferitelor politici israeliene.

Ele conduc la o instrumentalizare a antisemitismului şi a crimei absolute pe care o reprezintă genocidul. În mod sistematic şi fără discernământ, orice critică a Israelului, orice formă de antizionism devine antisemitism, transpunere a faimosului adagiu "Arafat este un nou Hitler" care justifica în ochii lui Şaron refuzul de a negocia. În confuzia generală, putem vedea un evreu, fost rezistent şi umanist, ca Edgar Morin, condamnat pentru antisemitism. În acelaşi tim, antisemiţi dovediţi, creştinii zionişti americani, au devenit principalii furnizori de fonduri ai coloniilor din Cisiordania.

Adevăraţii antisemiţi n-au pierdut oportunitatea să apară. Cu nu mai este "corect politic" şi este chiar interzis azi să deversezi tomberoanele de ură rasistă pe care un Dreyfus sau un Léon Blum le-au putut suporta, dintr-o dată, anumiţi antisemiţi instrumentalizează războiul din Orientul Apropiat pentru a explica faptul că atrocităţile dovedite comise de Ţahal au la origine natura perversă a iudaismului. Voi evoca personajul lui Israel Şamir care face legătura între "vechiul" antisemitism şi cel care avansează mascat.


Antiiudaismul creştin

Întrebările : "ce este un evreu?" sau "de unde vin evreii?" sunt foarte complexe. Ele au totuşi consecinţe foarte actuale. Poporul evreu s-a constituit pornind de la Cartea (Biblia) care i-a dat raţiunea de a fi. Dintotdeauna a existat la evrei o dezbatere, o confruntare între cei care îl acceptau pe "Celălalt" (altădată divinităţile altor popoare sau dominaţia romană) şi cei care considerau că evreii nu puteau să trăiască decât între ei. Această confruntare continuă şi astăzi. Diferitele identităţi evreieşti şi antisemitismul sunt esenţialmente legate de dispersiunea (diaspora) care a început înaintea celor două distrugeri ale Templului. Majoritatea evreilor continuă să trăiască în afara Israelului.

Cu mult înaintea ebraicii, care este este o limbă reconstituită pornind de la limba religioasă, au existat limbile evreieşti ale diasporei: ladino, iudeo-araba, yiddish. Cei care încearcă să "închidă" istoria iudaismului afirmând centralitatea Israelului, prezentând diaspora ca pe o lungă paranteză sau construind mitul unui pretins regat unificat care ar trebui reconstituit, comit o minciună istorică. Nu există, evident, o "rasă" evreiască. Evreii de azi rezultă din numeroase amestecuri. Descendenţii celor care au părăsit Palestina după distrugerea celui de-al doilea Templu s-au amestecat cu berberii, cu spaniolii, mai târziu cu slavii şi khazarii (2). Şi poporul palestinian, care este un popor autohton, a ieşit parţial din lumea ebraică. Trebuie deci să se vorbească despre evrei ca popor (ar fi mai exat să se pună "popoare" la plural) şi de o comunitate al cărei destin este legat de o religie.

Istoria iudaismului din diaspora este adesea prezentată ca un lung şir de persecuţii şi de masacre. Au existat totuşi perioade mult mai favorabile: sub Charlemagne, în Andaluzia, în timpul sosirii în Polonia sau în Imperiul Otoman.

Înaintea secolului al XIX-lea, creştinismul este principalul vector al persecuţiilor antievreieşti. În Imperiul Roman târziu, iudaismul este prozelitist şi în concurenţă cu alte religii. Imediat ce creştinismul triumfă şi devine religie de stat, încep persecuţiile. Evreii sunt victimele a numeroase interdicţii (printre care cea a posesiunii de pământ), a neîncetate expulzări, a jafurilor şi uneori a masacrelor. Sunt acuzaţi de deicid şi de comiterea de crime rituale, li se asociază cele mai rele stereotipuri: banul, voinţa de a domina lumea... În Evul Mediu se codifică o întreagă serie de stereotipuri. Ca şi în cazul leproşilor, a ereticilor sau a "vrăjitoarelor", evreii sunt alungaţi şi închişi în cartierele lor care vor lua numele de juderias în Spania şi de ghettouri în restul Europei. Masacrele în masă încep odată cu prima cruciadă care distruge comunităţile evreieşti din Valea Rhinului.

Pogromurile cele mai ucigaşe vor avea loc în Spania (Ecija, 1391, secolul care va urma va fi o lentă agonie pentru iudaismul spaniol) şi în Ukraina în secolul XVII cu cazacii lui Khmelniţki.

Istoria evreilor spanioli prefigurează antisemitismul modern. Transformarea Spaniei în stat modern centralizat se traduce prin masacrul, conversiunea forţată sau expulzarea maurilor şi a evreilor. În 1492, evreii trebuie să părăsească o ţară în care erau 10% din populaţie şi căreia îi adoptaseră limba. Descendenţii lor deveniţi creştini (Marranes) vor fi alungaţi de către Inchiziţie în numele "purităţii sângelui" care prefigurează rasismul modern.

A existat o persecuţie a evreilor în lumea arabo-musulmană înaintea colonialismului şi a zionismului? În mod clar, nimic comparabil cu ceea ce au suferit în ţările creştine. Ca şi alte "religii ale Cărţii", în lumea musulmană, evreii au un statut, desigur "inferior" (3), dar care este totuşi o formă de protecţie. Au existat momente de tensiune ca în perioada invaziei Almohade în Andaluzie (care provocat exodul a numeroşi evrei andaluzi spre Spania creştină), dar aceste tensiuni nu au avut nici un caracter special anti-evreiesc.


Antisemitismul rasial

Paradoxal "emanciparea" evreilor, ieşirea lor din ghettou şi accesul la cetăţenie, fenoment care începe în Germania, apoi în Franţa în secolul XVIII, vor permite trecerea de la antiiudaismul creştin la antisemitismul modern, conservând stereotipurile vechi privitoare la bani, cosmopolitism, voinţa de a conduce lumea...

Unii evrei se convertesc sau se îndepărtează de religie. Se poate spune că în Europa, identitatea evreiască nu mai este esenţialmente religioasă de mai mult de două secole. Deveniţi "invizibili", evreii reprezintă un obstacol în faţa diferitelor naţionalisme europene care apar în imperiile multinaţionale şi visează să construiască naţiuni etnic pure. Evreul este concomitent cel care este foarte aproape prin locul în care trăieşte, prin limbă, prin cultură, şi care prezintă o insuportabilă diferenţă care îl face să fie considerat drept "inasimilabil". Toate naţionalismele care privilegiază Naţiunea şi etnia în raport cu cetăţenia sunt antisemite. În această epocă se naşte clasificarea popoarelor în "rase", "rasa semitică" fiind considerată ca inferioară celei "ariene".

În Imperiul Rus în care trăiesc 60% din evreii lumii întregi spre 1880, aceştia sunt în principal proletari (muncitori, artizani, colportori) şi mulţi dintre ei adoptă idei revoluţionare. Antisemitismul se adaugă unui adevărat conflict de clasă. Regimul ţarist organizează pogromuri ucigaşe pentru a încerca să deturneze mânia populară. În Franţa, afacerea Dreyfus face din antisemitism o chestiune naţională. Se pot trage două concluzii: în această epocă, jumătate din societate este antisemită. Se poate constata şi faptul că este posibil ca antisemiţii să fie învinşi.

După războiul din ’14-’18, un adevărat consens se instalează în Europa. Evreii sunt consideraţi ca responsabili pentru tot: război, criza economică, corupţia, Revoluţia... Un mare număr de intelectuali delirează asupra purităţii şi rivalizează în antisemitismul cel mai agresiv. Legile permit această explozie publică a urii. Apariţia nazismului are loc cu un larg consens şi în acest consens, eliminarea evreilor. Nazismul triumfă într-o ţară căreia evreii îi adoptaseră cultura şi în care formau o parte importantă a "inteligentsiei". Pentru a se impune, naziştii i-au asimilat frecvent pe evrei bolşevicilor. Nici o tentativă de a minimiza, de a relativiza, de a "eufemiza" genocidul nazist nu este tolerabilă. Este vorba de adunarea întregii energii a unui stat modern pentru a extermina un popor, iar jumătate din evreii europeni şi-au pierdut viaţa în acest cadru. Printre morţi, mulţi erau puţin sau deloc religioşi. Chestiunea religioasă a jucat un rol secundar în raţionalitatea criminală a naziştilor. Auschwitz simbolizează victoria antisemitismului rasial şi pentru că realitatea este "indicibilă" o mână de revizionişti încearcă azi s-o nege. Evreii au păstrat un imens traumatism şi teama "că ar putea reîncepe".


Sionismul şi antisemitismul

Spre 1900, în Vestul ca şi în Estul Europei, societăţile evreieşti tradiţionale explodează. În Europa de Est, evreii aderă la diferite partide politice. Pe de o parte, se află socialiştii. Ei cred că Revoluţia, la emanciparea Umanităţii, va emancipa şi evreii. Sunt împotriva oricărei acţiuni specific evreieşti şi pe undeva, imaginează dispariţia iudaismului odată cu triumful Revoluţiei. În reacţie cu aceste idei, Bund, partidul revoluţionar evreiesc, elaborează o idee originală : în cadrul Revoluţiei, evreii se vor bucura de o autonomie culturală fără teritoriu specific. În această epocă îşi face apariţia zionismul.

Zionismul are aceleaşi referinţe ideologice ca şi diferitele naţionalisme europene, cele care vor da naştere antisemitismului modern. Pentru zionişti, fiecare popor trebuie să aibă un stat şi, ca în cazul celorlalţi naţionalişti, zioniştii neglijează existenţa minorităţilor în viitorul lor stat. Zionismul se sprijină pe o minciună fondatoare : "pământul fără popor pentru poporul fără pământ". Împărtăşeşte cu diferitele forme de colonialism ideea negării poporului autohton. Deşi în majoritate laici, zioniştii se vor servi de o anume tradiţie religioasă adaptată, locul în care va fi construit viitorul stat, limba viitoare şi ideea că diaspora este o paranteză care trebuie să dispară.

Zioniştii, ca şi antisemiţii, consideră antisemitismul ca ceva ineluctabil, imposibil de combătut. Ca şi antisemiţii, ei cred că "amestecul" este imposibil, că evreii nu pot să trăiască decât între ei, într-un stat evreiesc în care non-evreii nu vor exista sau vor fi cetăţeni de mâna a doua. Combatanţii pentru laicitate, egalitatea drepturilor, cetăţenie... nu constituie probleme interesante pentru zionişti. Ei transpun mesianismul evreiesc în voinţa de a construi un "evreu nou" într-o ţară nouă, ceea ce implică ştergerea tuturor identităţilor evreieşti din diaspora.

Mult timp, zioniştii vor fi minoritari printre evrei în raport cu alte ideologii. Toate alegerile care au loc în ghettourile din Imperiul Rus, din Polonia şi din Lituania o atestă. Atunci când evreii sunt expulzaţi violent din Germania şi Austria în 1938, foarte puţini se îndreaptă spre Palestina. Înaintea celui de-al doilea război mondial, doar 3% dintre evrei trăiesc în Palestina. Genocidul va fi ceea ce va permite proiectului zionist să reuşească.

Şi totuşi, zioniştii n-au jucat un rol important în rezistenţa evreiască împotriva nazismului, iar modul în care azi îşi însuşesc memoria antisemitismului şi a genocidului nu are nici o legătură cu acţiunea lor din trecut. Desigur, toate guvernele, toate curentele politice au fost oarbe în faţa nazismului: occidentalii la München, regimul stalinist semnând pactul sau marele muftiu al Ierusalimului vizitându-l pe Himmler în 1942. Zioniştii n-au făcut mai bine privilegiind construirea viitorului lor stat înaintea oricăroir alte consideraţii. În 1933, Ben Gurion încalcă embargoul împotriva Germaniei, decis de către evreii americani. În această epocă, el îşi multiplică declaraţiile în care explică faptul că persecuţiile antisemite favorizează proiectul statului evreiesc. Inspirator al lui Begin şi Şaron, Vladimir Jabotinsky, fondator al zionismului « revizionist » era în anii ’30 un admirator al lui Mussolini. În 1942, grupul Stern, condus de viitorul prim-ministru Itzak Şamir, este atât de conştient de genocidul care are loc [în Germania nazistă] încât îşi multiplică asasinatele îndreptate împotriva soldaţilor britanici. În Europa ocupată, rezistenţa evreiască a fost esenţialmente comunistă, zioniştii jucând un rol destul de slab (4).

După război, statul Israel în construcţie apare ca o oază de pace după distrugerea Yiddishlandului şi a locuitorilor săi. Occidentul decide să-şi spele conştiinţa încărcată şi responsabilitatea în problema genocidului pe spinarea poporului palestinian care nu avea nici cea mai mică responsabilitate pentru această crimă.


Statul Israel şi antisemitismul

Statul Israel există de aproape 60 de ani. A fost recunoscut de "instanţele internaţionale" în frontierele sale din 1949. A fost recunoscut de către OEP în 1988. Aşadar, nu existenţa sa sau cea a poporului israelian sunt în joc în războiul actual şi în consecinţele sale asupra chestiunii antisemitismului.

Războiul din 1948 a fost însoţit de un anume număr de crime de război (atestate de noii istorici israelieni (5)) şi de o adevărată "purificare etnică" ce a antrenat exodul a 800.000 de palestinieni.

A fi antizionist azi, nu înseamnă să spui că trebuie aruncaţi evreii în mare sau distrus statul Israel. Înseamnă să spui că Naqba (6) era ilegitimă, că raptul imediat al pământurile şi al bunurilor celor expulzaţi era la fel de injustă. Înseamnă să spui că un stat ce îşi spune "evreiesc" arogându-şi dreptul de a vorbi în numele evreilor din lumea întreagă şi în care non-evreii care nu au fost expulzaţi sunt sub-cetăţeni pune o problemă gravă tuturor celor ce sunt apărători ai laicităţii, ai egalităţii drepturilor, ai antirasismului şi ai cetăţeniei. Înseamnă să spui că operaţiunea de colonizare de după 1967 şi sosirea la putere a curentelor de extremă dreaptă sau naţional-religioase din Israel nu sunt accidente ale istoriei: dincolo de mesianismul şi voinţa de a crea un "om nou", proiectul zionist avea dintru început o componentă colonialistă şi de negare a "Celuilalt".

După genocid, istoria statului Israel şi cea a antisemitismului s-au amestecat. Nu este nici o îndoială că după 1945, numeroşi supravieţuitori şi-au găsit refugiul în Israel.

Cu atât mai mult cu cât în Europa de Est, antisemitismul continuă sub o formă mascată. În Polonia, a avut loc pogromul de la Kielce în 1946. În timp ce 90% dintre evreii polonezi au fost masacraţi, un antisemitism fără evrei va continua în ţară, culminând în 1968 cu o nouă epurare organizată de către generalul Moczar. Atunci când purificările staliniste decimează comuniştii care au luptat împotriva fascismului în Spania sau în rezistenţă, cele mai multe dintre victime (Lazlo Rajk, Rudolf Slansky, Ana Pauker...) sunt evrei care vor fi bine înţeles acuzaţi de "zionism". Acest antisemitism latent în timp ce un mare număr de evrei îşi plasaseră speranţele în "comunism" explică plecarea masivă a evreilor ex-sovietici în momentul căderii URSS-ului.

Dar nu numai supravieţuitorii şi cei dezamăgiţi de comunism emigrează. Emigrarea a aproximativ un milion de evrei veniţi din lumea arabă a rezultat dintr-un dublu proces. Pe de o parte regimurile arabe care-şi obţinuseră de puţină vreme independenţa n-au făcut nimic ca să-i reţină, dimpotrivă. Războiul din 1948 a făcut viaţa foarte dificilă pentru evreii din ţările beligerante. Fiecare nou război le-a făcut plecare şi mai ineluctabilă, iar cea din 1956 a semnat sfârşitul comunităţii evreieşti egiptene. Într-un anume fel, regimurile diferitelor ţări arabe care se arătaseră prea puţin solidare cu palestinienii în timpul războiului din 1948, au favorizat din plin dezvoltarea Israelului.

Dar exista şi un proiect deliberat israelian care viza emigrarea evreilor din lumea arabă (care au format astfel proletariatul noului stat) şi toate mijloacele au fost utilizate. Se ştie azi că israelienii au comis atentate împotriva sinagogilor din Irak pentru a favoriza plecarea evreilor irakieni. În Maroc, propagandiştii au bătut ţara în lung şi-n lat pentru a-i convinge pe evrei să plece. În Yemen, una dintre comunităţile cele mai vechi, israelienii au utilizat legende locale pentru a-i face pe toţi evreii să plece în câteva săptămâni.

În Algeria, decretul Crémieux (1870) dăduse naţionalitatea franceză evreilor, dar nu şi musulmanilor. În momentul independenţei, evreii, a căror prezenţă în Maghreb era anterioară sosirii arabilor, au fost asimilaţi francezilor algerieni şi au trebuit să plece. Cei mai mulţi au venit în Franţa. O adevărată cercetare identitare ar trebui să fie făcută în privinţa evreilor arabi. Istoria lor nu este cea a antisemitismului european sau a genocidului. Dar este o altă durere, ruperea definitivă cu rădăcinile lor, cu o lume în care evreii au trăit mult în pace. Este şi sosirea într-o nouă ţară în care au suferit noi forme de discriminare, sociale de această dată.

Se poate vedea că toate manifestările antievreieşti, toate formele de persecuţie, fie că sunt legate sau nu de zionism, au provocat valuri de emigraţie şi au întărit Israelul. Dar în acelaşi timp, autorităţile israeliene au făcut tot ce le-a stat cu putinţă pentru a provoca Alya (7), inclusiv utilizând metode reprobabile.


Instrumentalizarea antisemitismului şi a genocidului

Zioniştii au proclamat centralitatea Israelului. Acest stat pretinde că vorbeşte în numele evreilor din lumea întreagă. Cei care nu sunt de acord sunt "evrei trădători" sau care "se urăsc pe ei înşişi". Zioniştii pretind că-i protejează pe evrei de antisemitism când în realitate ei îi pun în pericol: nimeni nu poate crede în mod serios că politica israeliană bazată pe aroganţă, pe faptul împlinit şi pe umilire cotidiană poate să dureze o eternitate. Două secole după ieşirea din ghettou, zioniştii au creat unul nou, ermetic, un adevărat zid. Dacă a existat întotdeauna le evrei un pluralism al comportamentelor şi al tradiţiilor, azi nu mai este decât o singură cale: emigrarea în Israel sau susţinerea necondiţionată a acestui stat. Muzeul evreiesc din Amsterdam dă o definiţie proprie a faptului de a fi evreu: a practica religia evreiască, a susţine Israelul şi a avea o legătură cu Şoah. Voinţa nebună de a face să imigreze din ce în ce mai mulţi evrei spre Israel explică importanţa partidelor politice "transferiste" în Israel (cele care vor "să ducă la bun sfârşit războiul început în ’48" şi să-i expulzeze pe toţi palestinienii). Denunţarea permanentă a unui antisemitism, real sau presupus în diferite ţări, nu are ca scop înfrângerea lui, ea vizează pur şi simplu provocarea unui nou val de emigraţie.

Până la procesul Eichmann (1961), se vorbea puţin de genocid în Israel şi se opunea "resemnarea" presupusă a deportaţilor israelianului nou care-şi defrişa ţara. Iar apoi Israelul şi-a însuşit genocidul şi a început să vorbească în numele morţilor şi a descendenţilor lor. Astfel l-am văzut pe Şaron la Auschwitz declarând că ceea ce s-a petrecut dovedeşte că evreii nu pot conta decât pe ei înşişi pentru a se apăra şi justificând, în numele genocidului, distrugerea metodică a societăţii palestineien.

În mijlocul denunţării autenticilor antisemiţi, cine a acuzat recent de antisemitism CRIF sau centrul Simon Wiesenthal? Au fost plângeri împotriva lui Daniel Mermet şi împotriva lui Edgar Morin. Chavez a fost acuzat de antisemitism. De fiecare dată, era vorba de descalificarea unei critici a politicii israeliene sau a unui inamic al lui Bush. Dimpotrivă, în Europa există forţe politice mai degrabă antisemite apropiate puterii. Nostalgici ai colaboraţionismului în ţările baltice, cele ale lui Ustachi în Croaţia sau integriştii de la Radio Maryja din Polonia nu sunt niciodată denunţaţi, pentru că guvernele acestor ţări sunt prietene Israelului.

Confuzia dintre evreu, zionisti şi israelian este dorită şi întreţinută. La Lyon, o "gală de susţinere a soldatului israelian" care nu găsise sală publică, a avut loc într-o sinagogă. Organizaţia făcând parte din CRIF, KKL (8) se prezintă ca o asociaţie evreiască umanitară şi colectează fonduri (inclusiv fonduri publice) pentru armata israeliană şi colonizare. Hărţile pe care KKL le publică sunt fără ambiguitate, teritoriile ocupate apar în ele ca parte integrantă a Israelului. CRIF pretinde că organizează manifestaţii antirasiste şi în acelaşi timp protestează oficial împotriva expulzării prin forţă a lui Philippe de Villiers de la manifestarea consecutivă asasinării lui Ilan Halimi.

Concomitent, Alain Finkielkraut încearcă să utilizeze antisemitismul pentru a justifica afirmaţii rasiste şi pline de ură împotriva negrilor şi a arabilor, calificaţi drept "duşmani ai Franţei".

Instituţiile evreieşti franceze au jucat adesea un rol foarte periculos comparând situaţia evreilor din Franţa cu cea care a precedat genocidul [nazist] sau vorbind de "noua noapte de cristal". Ca urmare, Şaron a întâmpinat în triumf un avion de evrei francezi emingranţi în Israel.

În Israel însuşi, totul este făcut pentru a face imposibilă distincţia între produsele fabricate în teritoriu ocupat şi celelalte. Şi bine înţeles, partizanii boycottului sunt descrişi ca nişte antisemiţi înfricoşători. Minoritatea israelienilor care refuză cu curaj serviciul militar, manifestează în favoarea justiţiei şi fac joncţiunea cu palestinienii sunt consideraţi drept trădători.


Antisemitismul care se perpetuează

Antisemitismul care a caracterizat extrema dreaptă n-a dispărut. Nu este o întâmplare că Le Pen, Gollnish sau Haider în Austria multiplică în mod regulat provocările sau afirmaţiile revizioniste. Cea mai mare parte a profanărilor de cimitire, ca cea de la Carpentras, sunt comise de nostalgici ai fascismului. Din fericire, rasismul şi antisemitismul sunt considerate crime şi antisemitismul de azi este fără comună măsură cu ceea ce a fost.

Revizionismul s-a structurat la nivel mondial în spatele unor personalităţi mediatice (Faurisson, Zündel, Irving), şi găseşte periodic ecou. Astfel, preşedintele iranian [Ahmadi-Najad] a reluat aceste teze odioase.

Există şi un antisemitism care se disimulează în spatele antizionismului şi care încearcă să se infiltreze în asociaţiile care apără drepturile poporului palestinian. Ca şi zioniştii, aceşti antisemiţi amestecă cu bună ştiinţa noţiunile de "evreu", "zionist" şi "israelian". În spatele acestei derive, există un personaj misterios care-şi spune Israel Adam Şamir dar care are mai multe identităţi. Sosit oficial în Israel din ex-Uniunea Sovietică, s-a convertit la religia ortodoxă. El face legătura între antizionism şi antiiudaism creştin (reluând temele vechi ale crimelor rituale, perversităţii iudaismului, poporului deicid, Protocoalele Înţelepţilor Sionului...). Recent s-a alăturat revizioniştilor. Necunoscut în Israel, Şamir are numeroşi admiratori în Europa. El influenţează nebuloasa în care se regăsesc vechii colaboratori de la editura La Vieille Taupe, militanţii excluşi ai Verzilor, ziariştii şi animatorii sitului internet [cu acelaşi nume]. Elucubraţiile unui Dieudonné revelă şi ele, în opinia mea, o derivă antisemită acoperită de o logică a concurenţei victimelor.

Pentru moment, această infiltrare rămâne marginală. Palestinienii au fost întotdeauna foarte vigilenţi în privinţa antisemiţilor. Astfel, Leila Şahid a evocat întotdeauna genocidul nazist (explicând că acesta nu justifica absolut cu nimic oprimarea altui popor) iar Elias Sanbar, Edward Said şi Mahmud Darwiş împiedicaseră, în urmă cu câţiva ani, un colocviu revizionist al lui Garaudy la Beirut. Marea majoritate a militanţilor pentru Palestina se bat în slujba principiilor universale: egalitatea drepturilor, refuzul colonialismului. Dar există pericolul ca aceste confuzii să se multiplice şi ca antisemiţii să utilizeze atrocităţile nepedepsite ale Israelului pentru a-şi distila stereotipurile rasiste.

Pentru moment, coabitarea între evrei şi arabi în Franţa n-a condus la nici o confruntare violentă. Totuşi, nu există nici un adevărat "trai comun" şi trebuie să ne temem de orice formă de repliere comunitară. În manifestaţiile organizate de către CRIF, grupuri de extremă-dreapta (Betar şi Liga de Apărare Evreiască) au comis nepedepsite agresiuni rasiste. Invers, ne putem teme că sub acoperirea a ceea ce Edgar Morin numea antiisraelism, aruncarea de pietre asupra sinagogilor sau agresări are purtătorilor de kippa se vor multiplica. Vigilenţa noastră trebuie să fie totală.

Voi concluziona zicând că între realitate şi instrumentalizare, calea luptei împotriva antisemitismului este foarte îngustă.

Mi se pare imposibil ca un antirasist să rămână tăcut în privinţa războiului din Orientul Apropiat. O pace fondată pe egalitatea drepturilor şi justiţie acolo este inseparabilă de lupta împotriva tuturor rasismelor de aici. Cu atât mai mult cu cât atrocităţile nepedepsite ale guvernului israelian sunt principalul factor al prelungirii acestui război. Mi se pare imposibil să lupţi împotriva antisemitismului aici alături de forţele care transformă manifestaţiile în susţineri ale ocupaţiei.

Antirasiştii trebuie să denunţe fără încetare confuziile între evrei şi zionişti, indiferent de unde vin şi să-i combată pe cei care vor să resusciteze cele mai rele stereotipuri. Va avea loc fără îndoială o muncă dificilă de explicaţie, dar nu avem de ales.

Note:

(1) Iniţial se numea Mişcarea împotriva Rasismului, Antisemitismului şi pentru Pace.
(2) Poporul turc care trăia între Marea Caspică şi Marea Neagră. Spre anul 880, regele khazar şi o parte a aristocraţiei s-au convertit la iudaism.
(3) Statutul de "dhimmi".
(4) Desigur comandantul insurecţiei din ghettoul Varşoviei (Mordekhai Anielewicz) era din Haşomer Haţair (zionist de stânga). Comandantul secund, Marek Edelman, militant din Bund, continuă să trăiască... şi continuă să fie foarte antizionist.
(5) A se citi Ilan Pappé şi Benny Morris.
(6) "Catastrofa", numele pe care palestinienii îl dau expulzării lor.
(7) Nume dat imigrării evreilor în Israel conform "Legii întoarcerii".
(6) Keren Kayemeth Leisrael.

Pierre Stambul este membru al MRAP din Marseille, Franţa, şi vice-preşedinte al UJFP (Uniunea Evreilor Francezi pentru Pace).

Confer versiunea în limba franceză.