Pare foarte timid. În vârsta de 10, poate 12 ani. Are niste papuci vechi si tine mâinile încrucisate pe piept ca la împartasanie. În moscheie e cald si e liniste. Câteva ventilatoare haotice se învârt scartâind. Pe o masa se afla o brancarda portocalie acoperita cu un lintoliu negru cusut cu fir de aur. O mâna ridica din timp in timp tesatura care acopera capul „martirului”. Noaptea trecuta omul se târâse singur spre postul izraelian din Erez, la frontiera de nord a fâsiei Gaza. Era înarmat cu un kalachnikov, doua grenade si un Coran. Vreo zece gloante i-au ciuruit corpul. Are figura deformata, fruntea acoperita cu o batista alba, ochii sticlosi si sânge coagulat pe buze. Pustiul cu papuci vechi se apleacă, îi sărută de trei ori buzele lui sahid, obrajii, fruntea, apoi se ridica, foarte palid, ca si cum ar fi sarutat un sfânt.
În spatele lui, altii îsi asteapta rândul. Sunt mai bine de o suta, au între 8 si 18 ani, copii din tabara de refugiati de la Jabaliya, cunoscuti pentru obraznicia lor, tot timpul cu o insulta în gura sau cu o piatra în mână. Numai lintoliul negru al unui combatant al jihadului reuseste sa le impuna respectul. „Cei vrei sa fii mai târziu?”, i-au întrebat psihologii pe copii cu vârsta de 12 ani din Gaza. O treime dintre ei au raspuns: „Martir.” Ajunge sa asisti la o parada militara a Hamas si sa-i vezi pe pustani înghesuindu-se, cu gura cascata si privirea iluminata, în fata militantilor cu cagule care agita armele automatice sau securile, pentru a sti cine este eroul lor, mitul lor, legenda lor. Aici toti copiii viseaza la Hamas si orice tânăr militant cauta sa patrunda la vârful ei, Ezzedine Al-Qassam, ramura militara a organizatiei Hamas.
Iata modelul lor: atletic, barbos, cu tenul palid, un barbat foarte calm, cu o arma de calibru 9 mm la centura, care se asaza aruncand priviri scurte imprejurul sau: „Fiecare dintre noi stie ca va muri. Eu sunt deja mort.” Se stie cautat, tot ce face e sa traga de timp, îsi schimba casa în fiecare noapte, nu mai utilizeaza automobile, se deplaseaza cu transportul în comun însotit de o garda de corp si si-a întrerupt celularul pentru a evita sa emita cel mai mic semnal detectabil: „Tehnologia Israelului este infinit superioara celei pe care o utilizam noi. Trebuie sa fim prudenti.”
Seful celulei se fereste de avioanele F-16 si de „colaborationistii” palestinieni. Singurele sale protectii sunt secretul si clandestinitatea într-o organizatie puternic compartimentata. Militantii ignora figurile responsabililor lor militari, si fiecare celula este limitata la trei pâna la cinci combatanti. Între diferite nuclee se afla ziduri etanse si celule fantoma gata sa preia stafeta în caz de dezastru: „În spatele grupului meu se afla un al doilea, gata sa actioneze, cu lider desemnat deja. În spatele lui se afla un altul, în linia a treia.” Câte celule sunt în Gaza? „Suficiente pentru ce avem de facut.” Ramura politica a miscarii nu le transmite niciodata ordin de misiune precis, ea da doar ordin: lupta sau armistitiu. Obiectivele însa sunt clare: tot ceea ce este izraelian în interiorul fâsiei Gaza, la frontiere sau în Israel. Infiltrari, atacuri asupra postelor, a patrulelor sau a autobuzelor, tiruri de rachete împotriva coloniilor, kamikaze cu centuri de exploziv… „Nici o preferinta, misiunile sunt militare si îmi adaptez arma în functie de tinta.”
Artificierii gruparii Hamas au pus la punct trei modele de Qassam, rachete artizanale. Nr 1, insuficient de precisa dincolo de 4 kilometri, este rezervata coloniilor situate în interiorul teritoriilor ocupate, la fel ca si al doilea model de racheta, nu cu mult mai sofisticata. Qassam nr 3 este eficace până la 15 km, si poate ajunge pâna la orasul Ashkelon, pe teritoriul evreiesc: „Progresam putin câte putin, corectându-ne erorile.” În urma cu trei saptamâni, comandoul lui a reusit sa arunce în aer o mina la trecerea unui Jeep militar. Rezultat: trei soldati israelieni raniti. Represaliile au fost imediate. În plina zi, pe o strada din sudul Gazei, un elicopter al Tsahal a pulverizat cu rachete masina ocupata de catre membrii ramurii Ezzedine al-Qassam. „În acea zi am pierdut prieteni”, spune combatantul.
Recunoaste ca a pierdut multi prieteni de la începutul Intifadei. Totusi, când se proiecteaza fiecare operatiune, oamenii lui cearta între ei pentru a îndeplini misiunile sinucigase. El însusi a intrat în Hamas la 14 ani, în timpul primei Intifada. Când a izbucnit a doua, avea 26 de ani: „Bunicul meu avea 800 de hectare de pamânt înainte de 1948. Azi, familia mea formata din zece persoane traieste într-o singura camera în tabara de refugiati. Nu mai sper nimic de la aceasta viata. Doar sa ma bat cât de mult pot înainte de a muri ca martir.” Dintr-odata, un zgomot de reactor semnaleaza trecerea în înaltul cerului a unui F-16. Toata lumea tace. Garda de corp îl roaga din priviri. Clandestinul îsi recupereaza telefonul si bateria, fixeaza arma de 9 mm la centura, se ridica, saluta invocându-l pe Dumnezeu si pleaca cu un pas linistit.
Afara ne lovim de pereti rosi de lepra, desenati cu figuri ale combatantilor morti, nume negre pe balti de culoare rosie, rosu ca sângele, rosu ca focul, slogane înflacarate sau disperate în numele lui Dumnezeu si al mortilor: „Plângi, Libertate! Retine-ti lacrimile, mama. Victoria are pretul ei.” Reexaminam mintal sinistra ecuatie care interzice speranta în Gaza: 1,2 milioane de palestinieni într-un perimetru de 11 km pe 50, o populaţie din care jumătate dintre membri au mai putin de 15 ani, închisă în 360 de km patrati – calculati densitatea pe kilometru patrat – printr-un gard de sârma ghimpata electrificata. Din care trebuie scazt 25% din teritoriu, rezervat la… 6000 de colonisti israelieni protejati ei însisi prin alte buncare, alte garduri de sârma ghimpata, alte frontiere. 24 000 de muncitori care nu-si mai desfasoara activitatea în Israel, o economie pe jumatate prabusita înca de la începutul Intifadei. Munca, spatiul si miscarea sunt interzise, cerul si marea sunt închise într-o fâsie de pamânt capturata.
Pe hârtie, ecuatia pare infernala. În realitate, e mult mai rau. Privim Mediterana si cerul ei albastru strivit de zidurile din ce în ce mai gri, mai lugubre: Gaza a inventat întunecimile din plina zi. Era deja ocupatia, acum este Hamas, voalul impus femeilor, interdictia stricta privind consumul de alcool, integrismul moravurilor, islamismul devenit manual unic al unei societati în care cortegiile nu urmeaza decât manifestatiile politice si înmormântarea martirilor. Gaza cea senzuala e mânioasa dar tace. Sa ne întelegem, acest teritoriu nu a fost cucerit cu desavârsire de catre integrismul islamic. Dar, în absenta unei negocieri oarecare a procesului de pace, nimeni nu mai are un argument împotriva lui. Hamas a devenit în câteva luni la fel de populara – 29,5% - ca si partidul istoric al lui Arafat. Hamas, Miscarea de Rezistenta Islamica, un acronim care spune în egala masura… „entuziasm”.
La început, în 1978, nu era decât o miscare desprinsa din Fratii Musulmani, creata în deplina legalitate în Israel de catre seicul Ahmed Yassine. Seicul este un batrân ciudat, slab si barbos, cu corpul parca transparent, aproape paralizat în urma unui accident din tinerete. Venerat de catre ai lui, apare rar în public, cu capul acoperit întotdeauna de un voal alb, cu picioarele si mâinile sustinute de perne, si vorbeste cu o voce slaba, aproape inauzibila, preluata de un microfon. Dar cuvintele si tonul lui sunt ferme asupra chestiunii palestiniene, iar el face parte din Majlis al-Choura, Consiliul consultativ, cea mai înalta instanta a Hamas. Întemnitat între 1989 si 1997 de catre Israel, eliberat în urma unei erori comise de Mossad în Iordania, revenirea seicului a însemnat purtarea lui în triumf pe strazile Gazei. Pentru islamisti, doua cai sunt posibile: „calea orizontala”, care vizeaza schimbarea oamenilor prin apropierea de Dumnezeu, si „calea verticala”, cea a revolutiei. În perioada pre-Hamas, miscarea batranului seic alege „calea orizontala” a Fratilor Musulmani, nu se vorbeste de politica, se lupta împotriva ereticilor si a deviantilor Islamului, se implanteaza în profunzime în moschei, asociatii de caritate si universitati.
Prima Intifada izbucneste zece ani mai târziu. Este o miscare împotriva ocupatiei, masiva si populara. A nu participa la ea este sinonim cu a pierde contactul cu opinia publica. În 14 decembrie 1987, la numai cinci zile de la declansarea Intifadei, se naste Hamas, Miscarea de Rezistenta Islamica. Câteva luni mai târziu, în 18 august 1988, carta miscarii fixeaza obiectivele miscarii: eliberarea Palestinei si crearea unui stat islamic, refuzul occidentalizarii societatii arabe si devenirea reprezentantului unic al poporului palestinian. Este o carta de lupta. Hamas, care va deveni rapid principalul rival al lui Yasser Arafat, se opune oricarei negocieri cu Israel. Revendica Palestina, toata Palestina. Izvorâta din mediul religios, trebuie sa învete politica; miscare spirituala oficiala cândva, trebuie sa actioneze de acum în clandestinitate. Sub autoritatea lui Majlis al-Choura, Hamas se divizeaza în trei ramuri, doua dintre ele „deschise” si cea de-a treia „închisă”. Întâi, Dawa, responsabila cu actiuni de recrutare, într-ajutorare sociala si colectare de fonduri; apoi Aalam, însarcinata cu instruirea ideologica, informarea si propaganda; în cele din urma ramura securitatii, secreta, însarcinata cu pedepsirea tradatorilor, a dealerilor de droguri si a colaboratorilor.
În Gaza si în Cisiordania, ramura militara Ezzedine al-Qassam ar numara pâna la 3 000 de combatanti a caror disciplina este proverbiala, formati la scoala guerillei urbane. Mult timp acestia se limiteaza la atentate cu kalachnikovul sau pumnalul. Dupa masacrarea palestinienilor facuta de catre extremistul evreu Baruch Goldstein la moscheia de la Mormântul Patriarhilor din Hebron, în februarie 1994, un artificier al Hamas cunoscut ca „inginerul” pune la punct centurile cu explozibil. Doi ani mai târziu, Mossadul îi trimite un celular-capcana. „Inginerul” dispare, dar metoda bombelor umane, devenita sistematica, continua sa semene teroarea în Israel. Între timp, liderii Hamas au evoluat. „În urma cu cinsprezece ani, erau doar niste predicatori car vorbeau în termeni religiosi de buni si de rai musulmani”, spune un jurnalist din Gaza. „Azi, când seicul Yassin foloseste cuvinte ca „politica, revolutie, rezistenta sau alianta”… am impresia ca-l aud pe Arafat cel de altadata!”
Pentru a dobândi lingvistica si instrumentele teoretice ale combatantului, mai importante sunt lucrarile lui Che, utilizarea limbajului marxist si a experientei guerilleros din toata lumea decât participarea la rugaciunile din moscheia Al-Azhar. Iata un lucru pe care islamistii l-au învatat. Unde? În închisoare, bine înteles. „În închisoare, fiecare zi are programul ei”, spune Ali Qassem, intelectual care a cunoscut detentia în Israel. Dimineata devreme, micul dejun, întâlnire politica sau religioasa, dezbateri, apoi trei ore de lectura personala, partide de sah sau conversatie, apoi prânzul si o noua sesiune politica… „În ritmul asta, nu ai un minut pentru tine!” Detinutii înghit câte o carte pe zi; printre ei, medici, ziaristi si ingineri programeaza sesiuni specializate, cursuri de ebraica si de engleza. „Ceea ce este cel mai important e sa nu te gândesti la ce este în exterior, sa-ti pastrezi spiritul limpede, rapid, concentrat. Închisoarea este un mare exercitiu intelectual.”
Conceputa pentru a omorâ rezistenta, închisoarea o hraneste. Expertul coranic al Hamas discuta cu intelectualul marxist, îi descopera instrumentele si învata sa-l asculte pe ateu. Trei sau patru ani de detentie si ignorantul care arunca pietre îsi continua studiile la universitate; dupa paisprezece ani de celula analfabetul este maestru în revolutie: „Gratie închisorii, Hamas a iesit din moscheie.” În exterior, fostul detinut nu mai este niciodata singur, organizatia îi întinde bratele. Organizatia Hamas este bogata datorita banilor primiti de la celelalte tari musulmane, printre care Arabia Saudita si Iranul, cu un buget anual estimat la 30 de milioane de dolari. În tarile din Golf, dar si în Europa si în Statele Unite, câteva asociatii colecteaza fonduri pentru organizatiile ei caritabile. În Gaza, unde 2 locuitori din 3 traiesc sub pragul saraciei – mai putin de 2 euro pe zi – si unde Autoritatea palestiniana a lui Arafat este sinonima cu coruptia, islamistii Hamas „au mâinile curate”, spune, admirativ, Adnan, medic pediatru într-o ONG europeana: „Ei dau celor care au nevoie, iata cheia succesului lor.”
La sediile Al-Salah, cea mai mare asociatie din Gaza, asistenta poarta un voal strâns pâna la comisurile gurii iar umerii ridicati îi dau aerul de a-si cere scuze ca exista. În biroul sau, Jaber Aliwa, 30 de ani, responsabil pentru Gaza, se bate la telefon împotriva înghetului bancar intervenit dupa decizia Europei de a plasa Hamas pe lista neagra. „Actiunea noastra risca sa fie paralizata”, spune responsabilul. Etaleaza cifre: 4 000 de familii sustinute, 16 000 de bolnavi, 15 000 de orfelini „fii de martiri sau fii de colaboratori, ce conteaza!”, 18 gradinite de copii, 2 scoli, „700 de elevi cu uniforme, mâncare suficienta, clase cu calculatoare si laboratoare”, 236 de angajati care distribuie cosurile de mâncare pentru sarbatoarea ramadanului sau Aid-el-Kebir. Buget anual: 380 000 de dolari. Când buldozerele israeliene, în cautarea tunelurilor de contrabanda, intra în Rafah pentru a rade la o singura runda 114 case, Al-Salah reuseste – cu sau fara înghet bancar – sa distribuie 110 000 de dolari celor care nu mai au nici un adapost.
Al-Salah este peste tot, se ocupa de tot, de case, de corpuri, de suflete. Într-o camera, patru vaduve; aici, ele sunt numite „Umm”, mama. Întâi, Umm Adnan, cu patru orfani, vine aici de douazeci de ani, îsi trimite trei copii la liceu, pe cel mai mare la facultate si pe toti în tabere de vacanta islamice, vara, pe plaja. Si Umm Fadhi, tânara vaduva de 32 de ani, venita sa consulte psihologul pentru fiica ei de 14 ani care refuza sa mearga la scoala. Si Oum Kuntia, 37 de ani, al carui sot a murit de un cancer, mama a opt copii, care nu supravietuiesc decât gratie asociatiei. Si Umm Nabil, 55 de ani, femeie frumoasa cu privirea limpede, paisprezece copii, care tocmai a castigat un concurs de recitare a Coranului. Umm Nabil, a carei casa se prabuseste, abandonata de catre Autoritatea Palestiniana, a fost imediat sustinuta de Al-Salah: „Fara ei, n-as fi nimic.”
Social, religios, militar, politic… impactul ideologic al Hamas este enorm. Astazi, la distanta de imaginea desueta a predicatorilor barbosi în sosoni, atrage o „noua generatie” de militanti moderni si hotarâti. Au între 20 si 35 de ani, poarta barba si cravata, sunt profesori, jurnalisti, contabili, bancheri, doctori sau ingineri. „M-am nascut odata cu moartea nationalismului”, spune Mohammed Ismail, 27 de ani. „Eram pustan cand s-a nascut Autoritatea Palestiniana, adolescent plin de speranta în ce priveste retragerea Israelului din colonii, apoi dezamagit oribil. Dar iata ca a venit timpul miscarii Hamas.” Nu oricine poate intra în aceasta organizatie. Abu Faudel, 24 de ani, în blugi si camasa subtire, student în telecomunicatii la universitate, a trebuit sa înfrunte un consiliu de cadre, sa jure fidelitate „pe carta miscarii, pe Dumnezeu si pe Islam. Sa-si sacrifice viata pentru a elibera Palestina. Sa nu se lase niciodata prins sau sa se supuna. Niciodata.” Abdallah, 30 de ani, cu mustata fina si ochelari, este expert în finante. La facultate, cei mai buni studenti intrau în Hamas. El frecventa moscheia de cinci ori pe zi. Arestat în Israel si interogat dur timp de doua luni, s-a alaturat ramurii Dawa si se ocupa de formarea tinerilor: „Pentru a pregati generatia care va urma – spiritual, mintal, fizic – pentru ca adevarata lupta nu a început înca.”
Dintr-odata, o noua explozie în cer. Un F-16 tocmai a depasit bariera sunetului si baletul continua, uneori înlocuit de zgomotul de masina de tuns iarba a unei drone care-si plimba ochiul electric peste acoperisurile din Gaza. Aici, acestea fac parte din cotidian. Care uneori e întrerupt de un tir de rachete asupra unei colonii, de explozia unei mine, de un atac sinucigas asupra unui post de frontiera sau de o noua incursiune a buldozerelor împotriva caselor din Rafah, e o supravietuire de zi cu zi facuta din amenintare, îngradire si sufocare. Ar fi nevoie totusi de putina speranta, de un armistitiu care sa dureze, fara executii extrajudiciare si fara bombe umane si, la capatul drumului, o deschidere spre un viitor diferit. Hamas a devenit un veritabil partid politic, cu moderatii si extremistii sai, capabil sa semene teroarea în Israel sau sa propuna un armistitiu, în functie de context, sa jure ca va redobândi toata Palestina sau sa accepte, ca seicul Yassine, un Stat între frontierele din 1967. Capabil de asemenea sa asculte opinia publica atunci când aceasta îi impune, ca în 1996, sa-si opreasca luptatorii kamikaze.
Astazi, cu o Autoritate Palestiniana în ruine, cu acordurile de la Oslo sfarâmate, cu o „foaie de drum” avortata si un joc politic redus la o confruntare între Sharon si Hamas… suntem foarte departe de un deznodamânt! „La începutul Intifadei, Hamas avea dificultati în a recruta un singur celibatar pentru o explozie în Israel, spune Gazi Ahmed, intelectual islamist. Azi, studenti, tati de familie, saraci sau din clasa mijlocie, candidatii se calca pe picioare!” Iar când un palestinian, înarmat cu o centura de explozibil, reuseste sa faca bucati civili inocenti într-un autobuz din Ierusalim sau într-un bar din Tel-Aviv, strada din Gaza danseaza de bucurie. „Ei ne omoara copiii, noi îi omorâm pe ai lor, constata Gaza Ahmed. Nu mai exista locuri nevizate, nimeni nu mai e civil, nu mai este crutat nici un individ… Este un razboi deschis, fara limite, fara tabuuri.” Ochi pentru ochi, nivelul zero al unei politici reduse la o simpla balanta a terorii. Luptatorii kamikaze ai Hamas mai au multe morti frumoase înaintea lor.
Versiunea in limba franceza a acestui articol a aparut initial in „Le Nouvel Observateur”, 23-29 octobre 2003.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu