Comisia Peel şi ideea de transfer
Benjamin Jabotinsky, fondator şi conducător al curentului revizionist din mişcarea zionistă, - curent care s-a opus tendinţei muncitoreşti şi s-a distanţat de organizaţia zionistă mamă, fondând o organizaţie zionistă paralelă, pentru o perioadă, şi care a luat puterea în Israel în 1977, sub conducerea lui Menahim Begin, “elev” şi “succesor” al lui Jabotinsky – a reluat opiniile lui Max Landau, dezvoltându-le şi modificându-le.
În 1923, Jabotinsky publică două articole intitulate “Referitor la zidul de fier” şi “Moralitatea zidului de fier”, în cadrul cărora expune bazele teoretice ale mişcării revizioniste, defineşte atitudinea faţă de Marea Britanie, atitudinea faţă de arabi şi politica administraţiei zioniste.
Jabotinsky a considerat că nu putea ajunge la un acord între mişcarea zionistă şi arabii palestinieni, nici în perioada vieţii sale, nici în viitor apropiat, în raport cu generaţia sa, din cauza naturii umane şi a lecţiilor istoriei. Nu a existat niciodată, în istoria umană, un acord liber consimţit din partea unei populaţii autohtone, care să accepte colonişti veniţi din exterior, şi să renunţe concomitent la suveranitatea asupra ţării. El a afirmat că acest principiu se aplica în cazul arabilor palestinieni care cunoşteau scopurile şi pericolele pe care le reprezintă pentru ei zionismul, care i se opuneau şi care rezistau împotriva primelor sale manifestări din Palestina.
El îşi bătea joc de zioniştii care considerau că, pentru a pune în practică zionismul, arabii trebuiau să fie de acord. Îi somă să admită că o asemenea condiţie era imposibil de îndeplinit, afară doar de cazul în care era abandonat zionismul. Şi-a expus ideea chiar într-un mod foarte sugestiv atunci când a afirmat că procesul colonizării zioniste trebuia fie să oprit fie continuat fără a se lua în calcul atitudinea locuitorilor autohtoni. Şi-a atins scopul declarând că “era posibil să se dezvolte colonizarea sub protecţia unei forţe care să nu aibă nimic în comun cu locuitorii autohtoni, în spatele unui zid de fier, pe care locuitorii autohtoni să nu-l poată străpunge”. Zidul de fier despre care vorbea Jabotinsky era forţa militară evreiască oficială.
Jabotinsky a ridicat în vederea realizării scopurilor zionişte şi a creării unui stat evreiesc în Palestina şi împrejur condiţia unei forţe militare evreieşti oficiale care să impună arabilor proiectul zionist. A afirmat că scopul zionismului era şi va rămâne formarea unei majorităţi evreieşti în “pământul Israelului”. Pentru a realiza acest scop, Jabotinsky a indicat întărirea colaborării cu Marea Britanie şi instaurarea unui “zid de fier”, care va asigura protecţia necesară primirii a 50.000 de imigranţi evrei pe an, timp de treizeci de ani, începând cu mijlocul anilor ’20. A propus acordarea unei autonomii arabilor palestinieni atunci când evreii vor deveni o majoritate şi vor pune bazele unui stat evreiesc.
Comisia Peel şi expulzarea
Ca urmare a răscoalei din 1936 a cărei întindere era în creştere, guvernul britanic luă iniţiativa constituirii comisiei de anchetă Peel pentru studierea situaţiei din Palestina, numită astfel după numele fondatorului ei, Lordul Peel. Comisia propuse în raportul său prezentat guvernului britanic, aduptat în luna iulie 1937, partajarea Palestinei în două state, un stat evreiesc care ar ocupa 20% din suprafaţa Palestinei şi un stat arab pe restul suprafeţei Palestinei şi regiunea de la estul Iordanului. Deşi recomandările comisiei Peel eşuară, fuseră totuşi importante în epocă, pentru că erau în măsură să confere un caracter legal în trei privinţe esenţiale:
1. Cererea instaurării unui stat evreiesc în Palestina, ceea ce mişcare zionistă nu îndrăznise să ceară oficial, chiar dacă făcuse apel la fondarea unei “patrii naţionale evreieşti” în Palestina.
2. Anexarea unor regiuni palestiniene non incluse în statul evreiesc propus la est de Iordan.
3. Cererea unui schimb de populaţie între statul evreiesc şi statul arab.
Comisia Peel a menţionat că se găsesc, în interiorul suprafeţei pe care o rezervase statului evreiesc, mai mult de 225.000 de arabi, în timp ce se găsesc în interiorul statului arab propus 1250 de evrei. Comisia a considerat că prezenţa acestui număr de arabi în interiorul suprafeţei rezervate statului evreiesc nu poate decât să se opună creaţiei statului evreiesc, şi astfel partiţiei însăşi. A propus deci o soluţie pentru reuşita partiţiei, şi anume expulzarea majorităţii arabilor cu forţa sub acoperirea unui “schimb de populaţie”.
Atitudinea lui David Ben Gurion
Recomandările comisiei Peel au suscitat o dezbatere vie în sânul conducătorilor zionişti. Primele reacţii zioniste au fost de opunere puternică recomandărilor care divizează “pământul Israelului” şi acordă evreilor doar “o mică parte”, dar opoziţia a devenit din ce în ce mai subtilă, progresiv, până când s-a transformat într-o susţinere rezervată a realităţii recomandării comitetului, adică expulzării arabilor palestinieni de către statul evreiesc propus.
Se poate remarca transformarea atitudinii zioniste urmărind-o pe cea a conducătorului curentului zionist muncitoresc, David Ben Gurion. La început, Ben Gurion a refuzat categoric recomandările comisiei Peel, pe care a considerat-o complet negativă, dar această atitudine s-a schimbat progresiv în direcţia adoptării unei susţineri rezervate. Transformarea atitudinii sale era datorată convingerii că dacă zioniştii ar exersa presiuni asupra guvernului britanic în executarea expulzării, n-ar mai exista piedici adevărate în fondarea statului evreiesc. Ben Gurion a acordat o mare importanţă recomandărilor de expulzare făcute de comisia Peel, şi a afirmat că mişcarea zionistă ar trebui să se sprijine pe “recomandare la fel cum ne-am sprijinit pe declaraţia Balfur, cum ne sprijinim pe zionismul însuşi. Trebuie să respectăm această recomandare din toate forţele noastre, din toată voinţa şi speranţele noastre, căci această recomandare, printre altele, conţine despăgubiri pentru părţile de ţară care ne sunt smulse… Articolul expulzării este, în opinia mea, mai important decât ansamblul revendicărilor noastre de creştere a suprafeţei… Dacă nu avem mijloacele de a-i scoate pe arabii care sunt printre noi, şi de a-i transfera spre regiunile arabe, ceea ce propune comisia britanică, nu vom putea s-o facem cu facilitatea cu care am fi putut-o face după crearea statului, când lumea ostilă va avea privirile aţintite asupra noastră, pentru a supraveghea comportamentul nostru faţă de minorităţi.” (Ben Gurion, Memorii).
Berl Kaţnelson, teoriticianul stângii zioniste căruia partizanii îi apără calităţile morale şi poziţiile de principiu, a aprobat opiniile lui Ben Gurion privitoare la expulzare. În focul discuţiilor asupra recomandărilor comisiei Peel, el a menţionat, într-o reniune a comitetului executiv al organizaţiei zioniste, că “problema expulzării a suscitat o discuţie vie printre noi, este ea permisă sau interzisă? Conştiinţa mea este forte liniştită. Un vecin îndepărtat este mai bun decât un inamic apropiat. Ei nu vor pierde după transfer, iar noi, evident, nu vom pierde. Această chestiune este, în ultimă instanţă, o reformă politică colonială, în interesul ambelor părţi. Consider că este cea mai bună soluţie. Şi în momentul revoltei, am fost sigur că această problemă trebuia să apară într-o zi. Dar nu mă gândisem că transferul ar fi spre exteriorul “pământului lui Israel”, mă gândeam mai degrabă la o regiune aproape de Nablus, şi sunt convins în continuare că vor fi transferaţi, în viitor, spre Siria şi Irak.”
Unanimitate naţională în favoarea transferului
Odată cu accentuarea conflictului între sionişti şi palestinieni, s-a constituit o unanimitate “naţională” în sânul partidelor zioniste din Palestina, în vederea expulzării poporului palestinian spre statele arabe, şi mai ales spre Syria şi Irak. Această unanimitate a fost dirijată de către partidul Mapai care a condus mişcarea zionistă, apoi statul Israel, din 1933 şi până în 1977, şi care a regrupat în rândurile sale, în anii ’30, partidul Ahadot Hafoda, mai dur la adresa arabilor, care s-a desprins din Mapai pentru a se regăsi alături de Mapam în anii ’40, apoi l-a părăsit pe acesta din urmă pentru a fi independent în anii ’50 şi a reveni în plasa lui Mapai în 1965.
Această unanimitate n-a eliminat din rândurile sale curentul muncitoresc zionist, partidul Mapam, care se numea Haşomer Maţair (Tânărul Gardian) în acea perioadă, şi care cânta fraternitatea arabo-evreiască şi promova fondarea unui stat binaţional pentru arabi şi evrei. Atitudinea acestui partid poate fi înţeleasă pornind de la cea a lui Aharon Cizling, unul dintre liderii săi, care a afirmat: “Nu neg dreptul nostru moral de a propune schimbul de populaţie. Nu este nici o vătămare morală în această propunere care vizează unirea şi dezvoltarea unei vieţi naţionale… Acest lucru poate surveni în cadrul unei noi ordini mondiale.”
El a indicat că problema schimbului de populaţie nu este practică în aceste condiţii, dar a afirmat că pe termen lung, este logic să existe un schimb între locuitorii “pământului lui Israel” pe de o parte şi statele arabe pe de alta, prin transferarea evreilor din aceste ţări înspre “pământul lui Israel”.
În afara curentului partidelor muncitoreşti zioniste, expulzarea a fost susţinută de către liderii partidelor zioniste “generaliste”, conduse de Haim Weizmann, primul preşedinte al statului Israel, care au vizat “transformarea Palestinei în stat evreiesc în întregime pur după cum Anglia este engleză”.
La fel, organizaţia Lehi (Luptătorii pentru Libertate ai Israelului), cunoscută şi sub numele de banda Stern, a cerut expulzarea palestinienilor. Articolul 14 al principiilor fundamentale ale mişcării, scris de fondatorul şi teoreticianul său Abraham Stern, care a fost înlocuit după moartea sa cu o direcţie tripartită, din care făcea parte Işaq Şamir, este explicit în această privinţă vorbind de “rezolvarea problemei străinilor prin intermediul schimbului de populaţie”.
La sfârşitul anilor ’30, se constituise unanimitatea zionistă care cerea expulzarea, cu adeziunea lui Jabotinsky la acest apel, într-o scrisoare trimisă cu o zi înainte de decesul unuia dintre colaboratorii săi în Palestina. În aceste condiţii, câţiva activişti independenţi şi-au afirmat punctele de vedere specifice asupra aceste probleme. Cel mai cunoscut fiind Abraham Şaron, autor al teoriei “zionismului sălbatic” care a propus expulzarea definitivă a arabilor spre Irak “pentru ca să nu mai rămână în statul nostru decât un număr infim de indivizi de tipul celor care este imposibil să fie transferaţi în vreun fel oarecare.”
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu