2 noiembrie 1917: Lordul Arthur James Balfour, ministrul britanic al afacerilor externe, trimite o scrisoare Lordului Walter Rothschild, reprezentant al evreilor britanici, prin care îl anunţă că guvernul britanic “consideră favorabilă stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu”. Britanicii îşi asigură astfel un aliat în regiune – cu precădere împotriva Franţei – şi deschid perspectiva creării unui stat evreiesc.
29 noiembrie 1947: Adunarea Generală a ONU adoptă, cu o majoritate de două treimi, planul de partajare a Palestinei prin rezoluţia 181 care prevede un stat evreiesc, un stat arab şi o zonă “sub regim internaţional particular”.
La sfârşitul anului 1947 încep primele confruntări. Până în martie 1948, luptele sunt mai degrabă în avantajul palestinienilor. Ei întrerup căile de comunicaţie, încercuiesc coloniile evreieşti şi izolează marile oraşe, cu precădere Ierusalimul.
9-10 aprilie 1948: Masacrul celor 250 de locuitori ai satului palestinian Deir Yassin de către trupele miliţiei Irgun, condusă de Menahem Begin, şi Lehi, condusă de Iţak Şamir.
14 mai 1948: Proclamarea statului Israel de către David Ben Gurion.
15 mai 1948: Armatele statelor arabe, refuzând planul de partaj, intră în Palestina (armatele Transiordaniei, Egiptului şi Siriei, ajutate de contingente libaneze şi irakiene).
11 decembrie 1948: Adoptarea de către Naţiunile Unite a rezoluţiei 184 care decide, prin articolul 11 “necesitatea să se permită refugiaţilor care doresc, să se reîntoarcă la casele lor cel mai rapid posibil şi să trăiască în pace cu vecinii lor, şi să fie indemnizaţi cu titlu de compensaţii pentru bunurile lor cei care decid să nu se întoarcă, în virtutea dreptului internaţional şi a echităţii, această pierdere şi aceste daune trebuind să fie reparate de către guvernele şi sau autorităţile responsabile”.
16 iunie 1948: David Ben Gurion declară: "trebuie să împiedicăm întoarcerea lor cu orice preţ".
11 mai 1949: Statul Israel devine membru ONU.
Din 23 februarie până în 20 iulie: Acordurile de armistiţiu semnate de către Israel şi vecinii săi arabi stabilesc rezultatele războiului: statul palestinian a murit înainte de a se naşte, Israel şi-a mărit teritoriul cu o treime şi a expulzat între 800.000 şi 900.000 palestinieni.
24 aprilie 1950: Transiordania anexează Cisiordania. Egiptul asigură controlul asupra Gazei.
Octombrie 1951: Israelul refuză planul de pace propus de ONU, acceptat de către Egipt, Siria, Liban şi Iordania.
Februarie 1955: Semnătura pactului de la Bagdad (în 24). Atac israelian împotriva Gazei (în 28).
Octombrie-noiembrie 1956: Agresiune a Israelului, Franţei şi Marii Britanii, împotriva Egiptului, după naţionalizarea de către preşedintele Nasser a canalului Suez, în 26 iulie.
1 februarie 1958: Uniunea Egiptului şi a Siriei în sânul Republicii Arabe Unite (RAU).
Octombrie 1959: Primul congres al Fatah, [partid palestinian] creat în Kuweit.
13-17 ianuarie 1964: Prima întâlnire a şefilor de stat arabi, la Cairo.
29 mai 1964: Crearea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) la Ierusalim.
1 ianuarie 1965: Prima acţiune militară a Fatah împotriva Israelului.
5-10 iunie 1967: Războiul de şase zile. Israelul ocupă restul Palestinei (Cisiordania, Fâşia Gaza, Ierusalimul de Est), Sinaiul egiptean şi Înălţimile Golan ale Siriei. Începe colonizarea israeliană a acestor teritorii.
22 noiembrie 1967: Consiliul de Securitate al ONU adoptă rezoluţia 242 [prin care Israelul este somat să elibereze teritoriile ocupate].
21 martie 1968: Bătălia de la Karameh, în Iordania, între trupele israeliene şi palestinieni.
10-17 iulie 1968: Reuniunea celui de-al patrulea Consiliul Naţional Palestinian al OEP. Modificarea Cartei naţionale.
1-4 februarie 1969: Al cincilea Consiliu Naţional Palestinian. Yasser Arafat devine preşedinte ale Comitetului Executiv al OEP.
Februarie 1970: Confruntări grave între OEP şi guvernul iordanian.
Iulie 1970: Acceptarea de către preşedintele Nasser şi regele Hussein al Iordaniei a planului american Rogers, care prevede aplicarea rezoluţiei 242.
Septembrie 1970: Înfruntările dintre OEP şi armata iordaniană conduc la zdrobirea OEP. Pentru a-şi răzbuna morţii, o parte din conducerea palestiniană se lansează, sub sigla “Septembrie negru”, într-o serie de operaţiuni teroriste. Această fază se va termina în 1974, odată cu ajungerea lui Arafat la ONU. În 1971, OEP este expulzată din Iordania. Conducerea Rezistenţei palestiniene se instalează în Liban.
5-6 septembrie 1972: Asasinarea mai multor atleţi isralieni la Jocurile Olimpice de la München de către un commando al organizaţiei palestiniene “Septembrie negru”.
Aprilie 1973: Operaţiune israliană în Beirut şi asasinarea a trei importanţi lideri ai OEP. Mari manifestaţii de solidaritate cu Rezistenţa palestiniană în Liban.
August 1973: Constituirea Frontului Naţional Palestinian în teritoriile ocupate de către statul Israel.
6 octombrie 1973: Ofensiva trupelor egiptene şi siriene pentru a recuceri teritoriile ocupate de către Israel. Începutul războiului din Octombrie, aşa-zisul război de Kippur sau de Ramadan.
22 octombrie 1973: Adoptarea rezoluţiei 338 a Consiliului de Securitate. Luptele încetează câteva zile mai târziu.
26-28 noiembrie 1973: Întâlnire arabă la nivel înalt în Alger. OEP este recunoscută ca “singurul reprezentant al poporului palestinian”. Iordania se abţine de la votarea acestei rezoluţii.
1-9 iunie 1974: Al doisprezecelea Consiliu Naţional Palestinian. OEP acceptă ideea unei autorităţi naţionale asupra “întregii părţi eliberate a Palestinei”. Câteva săptămâni mai târziu se crează Frontul Refuzului, condus de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP).
26-29 octombrie 1974: Întâlnire arabă la nivel înalt la Rabat. Iordania se raliază punctului de vedere majoritar şi recunoaşte OEP.
13 noiembrie 1974: Discursul lui Yasser Arafat la ONU. Naţiunile Unite recunosc dreptul palestinienilor la independenţă şi autodeterminare. OEP obţine statut de observator.
Aprilie 1975: Începutul războiului civil libanez.
30 martie 1976: Ziua Pământului Galileii organizată de către palestinienii din Israel. Manifestaţiile sunt reprimate violent (şase morţi).
13 aprilie 1976: Alegeri municipale în Cisiordania ocupată. Largă victorie a candidaţilor apropiaţi de OEP.
1 iunie 1976: Siria, care vrea să-şi întărească hegemonia asupra Libanului, intervine cu trupe, care intră masiv în Liban şi zdrobesc, cu ajutorul Falangiştilor [creştini], OEP şi Mişcarea Naţională Libaneză. Această invazie este urmată de masacrul de către sirieni a taberei palestiniene de la Tall al-Zatar.
6 septembrie 1976: OEP este admisă ca membru regulat al Ligii Arabe.
12-20 martie 1977: Al treisprezecelea Consiliu Naţional Palestinian al OEP de la Cairo. Acceptarea ideii unui stat palestinian independent construit pe o parte din Palestina.
17 mai 1977: Dreapta câştigă pentru prima dată alegerile legislative din Israel. Liderul ei, Menahem Begin, devine prim-ministru.
1 octombrie 1977: Declaraţie americano-sovietică asupra păcii în Orientul Apropiat. OEP sprijină această declaraţie.
19-21 noiembrie: Călătorie a preşedintelui egiptean Anuar al-Sadat în Ierusalim.
14 martie 1978: Israelul invadează Sudul Libanului.
17 septembrie 1978: Semnarea acordurilor de la Camp David între Egipt, Israel şi Statele Unite, condamnate de către întâlnirea arabă la nivel înalt de la Bagdad, din luna noiembrie a aceluiaşi an.
Iunie 1981: Atac israelian împotriva reactorului nuclear Osirak de la Tamuz, în Irak.
Iulie 1981: Războiu israelo-palestinian la frontiera libaneză. Bombardamente israeliene asupra Beirutului.
7 august 1981: Plan de pace propus de emirul Fahd, prinţ moştenitor al Arabiei Saudite.
6 octombrie 1981: Asasinarea preşedinteliui egiptean al-Sadat.
14 decembrie 1981: O zi mai târziu după declararea “stării de război” în Siria, Israelul anexează Înălţimile Golan.
Martie-aprilie 1982: Insurecţie palestiniană în teritoriile ocupate. Destituire a primarilor aleşi.
25 aprilie 1982: Sfârşitul evacuării Sinaiului de către Israel.
6 iunie 1982: Începutul invaziei israeliene în Liban şi asedierea Beirutului. OEP începe în septembrie, sub protecţia Forţei Multinaţionale, evacuarea capitalei libaneze.
1 septembrie 1982: Discursul preşedintelui american Reagan prezentând un nou “plan de pace”.
9 septembrie 1982: Adoptarea rezoluţiei finale a întâlnirii arabe la nivel înalt de la Fes (Maroc) care face apel la crearea unui stat palestinian independent, recunoaşte OEP ca reprezentant unic şi legitim al poporului palestinian şi dreptul la pace a “tuturor statelor din regiune”.
14-18 septembrie 1982: Asasinarea noului preşedinte al Libanului, ales dar care încă nu depusese jurământul, Beşir Gemayel (14/09). Intrarea trupelor israeliene în Beirutul de Vest. În 16 septembrie, Forţele Libaneze (miliţii creştine) intră în taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila pentru “a epura teroriştii”. Încă din 17 septembrie dimineaţa, soldaţii israelieni (conduse de generalul Ariel Şaron, ministru al apărării), care încercuiesc taberele, sunt martorii masacrelor civililor fără a interveni în vreun fel. Bilanţ: 800 de morţi conform comisiei de anchetă israeliene conduse de judecătorul Kahan; 1500 conform OEP.
20 septembrie 1982: Propunerea regelui Hussein al Iordaniei pentru o “Confederaţiei iordaniano-palestiniană”.
Februarie 1983: Al şaisprezecelea Consiliu Naţional Palestinian de la Alger adoptă planul de la Fes şi propunerile sovietice.
17 mai 1983: Acord de pace libanezo-israelian.
25 mai 1983: Începutul dizidenţei din Fatah.
August-septembrie 1983: Relansarea războiului civil din Liban. În Israel, Menahem Begin demisionează, fiind înlocuit de Iţak Şamir.
5 martie 1984: Abrogarea acordului israelo-libanez din 1983 de către Amin Gemayel.
27 martie 1984: Acorduri de reconciliere la Aden între Fatah, FDEP, FPEP şi PCP.
1 aprilie 1984: Retragerea soldaţilor Forţei Multinaţionale din Liban.
23 iulie 1984: Alegeri legislative în Israel. Formarea unui guvern de “uniune naţională”.
11 februarie 1985: Adoptarea la Amman de către regele Hussein şi Yasser Arafat a unei declaraţii comune, de “acord iordaniano-palestinian”.
Primăvara lui 1985: Noi masacre la Sabra şi Şatila, precum şi în alte tabere palestiniene din Liban, de data asta comise de către miliţiile şiite Amal.
Iunie 1985: Sfârşitul retragerii israeliene din Liban, cu excepţia bandei frontaliere de sud controlate de Armata Libanului de Sud.
1 octombrie 1985: Raid al aviaţiei israeliene asupra cartierului general al OEP din Tunisia (70 de morţi).
20-26 aprilie 1987: Reunificarea OEP (Fatah, EPEP, FDEP, PCP) în timpul celui de-al optsprezecelea Consiliu Naţional Palestinian, reunit la Alger.
Decembrie 1987: Începutul în Gaza, apoi în Cisiordania, a Intifadei, răscoală palestiniană în teritoriile ocupate de către Israel.
16 aprilie 1988: Un commando israelian îl asasinează pe numărul doi al OEP, Abu Jihad, în Tunis.
31 iulie 1988: Regele Hussein al Iordaniei anunţă, la televiziune, că rupe “legăturile legale şi administrative” ale ţării sale cu Cisiordania, anexată de către bunicul său Abdallah în 1950 şi ocupată din 1967 de către Israel.
12-15 noiembrie 1988: A nouăsprezecea sesiune a Consiliului Naţional Palestinian din Alger. OEP proclamă statul Palestina, recunoaşte rezoluţiile 181, 242 şi 338 ale ONU şi reafirmă condamnarea terorismului.
13 decembrie 1988: Discurs al lui Yasser Arafat în faţa Adunării Generale a ONU la Geneva (Statele Unite îi refuzaseră viza şefului OEP) în care reia declaraţiile CNP din noiembrie. A doua zi el condamnă terorismul sub toate formele. Washingtonul acceptă să deschidă “un dialog substanţial” cu OEP.
6 aprilie 1989: Iţak Şamir prezintă planul său în patru puncte – centrat pe organizarea de alegeri libere în teritoriile ocupate.
2-4 mai 1989: Vizită a lui Yasser Arafat la Paris, în cursul căreia şeful OEP declară Carta palestiniană “caducă”.
Ianuarie 1990: Emigrarea evreilor din URSS către Israel cunoaşte o accelerare bruscă. Numărul lunar de noi sosiţi nu va înceta să crească până în decembrie (34.000), ajungând până la sfârşitul anului la 200.000.
20 iunie 1990: După tentativa de debarcare a unui commando palestinian în Israel, preşedintele american George Bush anunţă suspendarea dialogului americano-palestinian.
2 august 1990: Forţele irakiene trec frontiera emiratului Kuweit. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate a ONU cere imperios “retragerea imediată şi necondiţionată a tuturor forţelor irakiene”. Contrariu majorităţii ţărilor arabe, OEP îl susţine pe Saddam Hussein.
8 octombrie 1990: Masacru terorist în Moscheile Ierusalimului (18 morţi, 150 răniţi). Israelul refuză accesul comisiei de anchetă numite de ONU.
15 ianuarie 1991: Asasinarea, la Tunis, a numărului doi al OEP, Abu Iyad, a consilierului său Abu Muhammad al-Umari şi a responsabilului cu securitatea Hayel Abdel Hamid.
11 martie 1991: Prima vizită a secretarului de stat american James Baker la Ierusalim de la începerea războiului din Golf. Îi vor urma numeroase altele până la acceptarea de către Israel, în 2 august 1991, a principiului unei conferinţe pentru pace.
18 octombrie 1991: După acordul dat în 3 octombrie de către Consiliul Naţional Palestinian şi o ultimă rundă de consultări, James Baker, însoţit de omologul său sovietic, anunţă de la Ierusalim convocarea unei conferinţe pentru pace în 30 octombrie la Madrid. Tel-Avivul şi Moscova restabilesc relaţiile diplomatice rupte în 1967.
30 octombrie 1991: Deschiderea Conferinţei de la Madrid de către preşedinţii american şi sovietic George Bush şi Mihail Gorbaciov, urmată, în 3 noiembrie, de primele negocieri bilaterale între Israel şi vecinii săi arabi, inclusiv palestinieni în cadrul unei delegaţii comune iordaniano-palestiniene. Acestea vor urma, nu fără dificultăţi, în decembrie şi februarie, în timp ce negocierile multilaterale vor începe, la Moscova, în 28 ianuarie 1992.
24 februarie 1992: Secretarul de stat american James Baker acordă garanţii bancare pentru un împrumut de 10 miliarde de dolari Israelului, condiţionat de oprirea colonizării evreieşti în Cisiordania şi în Fâşia Gaza.
23 iunie 1992: Iţak Rabin câştigă alegerile legislative israeliene.
10 septembrie 1992: Iţak Rabin are în vedere o “retragere limitată” din Golanul şirian în schimbul unei “păci totale cu Siria”.
24-26 noiembrie 1992: În cursul unei călătorii în Israel şi Israel şi în Iordania, François Mitterrand apără dreptul palestinienilor la un stat şi cere autorităţilor israeliene să-i considere pe conducătorii OEP ca “interlocutorii care se impun”.
16 decembrie 1992: Ca urmare a răpirii şi a asasinării unui grănicer de către Hamas, guvernul Rabin expulzează în Libanul de Sud 415 palestinieni suspecţi de simpatie pentru islamişti. Condamnată de Consiliul de Securitate, această decizie blochează procesul de pace timp de mai multe luni.
9-10 septembrie 1993: Israelul şi OEP se recunosc reciproc.
13 septembrie 1993: Semnarea de către OEP şi guvernul israelian la Casa Albă, în prezenţa lui Iţak Rabin şi a lui Yasser Arafat, a Declaraţiei de principii asupra aranjamentelor interimare de “autoguvernare”.
25 februarie 1994: Masacru în moscheia din Hebron. Colonistul israelian Baruch Goldstein asasinează 29 de palestinieni.
29 februarie 1994: Acordul de la Paris între Israel şi OEP asupra chestiunilor economice.
4 mai 1994: Acordul de la Cairo între Iţak Rabin şi Yaser Arafat asupra modalităţilor de aplicare a Declaraţiei de principii israeliano-palestiniană.
1 iulie 1994: Reîntoarcerea lui Yasser Arafat în Gaza.
14 octombrie 1994: Arafat, Peres şi Rabin primesc împreună Premiul Nobel pentru Pace.
26 octombrie 1994: Semnarea tratatului de pace dintre Israel şi Iordania.
Ianuarie 1995: Blocadă a teritoriilor palestiniene de către Israel în urma atentatului comis de către Jihadul Islamic la Beit Lid, care a făcut 16 morţi israelieni.
Aprilie 1995: Yasser Arafat arestează 170 de membri sau simpatizanţi ai Hamas după trei atentate revendicate de islamişti.
28 septembrie 1995: În ciuda unui nou atentat la Ierusalim, în 21 august, Arafat şi Rabin semnează la Washington, în prezenţa preşedinţilor Clinton şi Mubarak precum şi a regelui Hussein, acorduri asupra extinderii autonomiei Cisiordaniei, cunoscute sub numele de Oslo II.
4 noiembrie 1995: Asasinarea lui Iţak Rabin de către studentul de extremă-dreaptă Yigal Amir. Devine prim-ministru Şimon Peres.
Noiembrie-decembrie 1995: Israelul se retrage din oraşele palestiniene, mai puţin Hebron.
20 ianuarie 1996: Yasser Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene, iar partizanii săi obţin două treimi din cele 80 de locuri ale Consiliului de Autonomie, care ia numele de Consiliu Legislativ.
Februarie-martie 1996: Ca represalii după asasinarea lui Yahia Ayaş, “inginerul” Hamas, de către serviciile secrete israeliene, Hamas organizează, în Ierusalim, Tel Aviv şi Aşkelon, o serie de atentate teroriste sângeroase care fac mai mult de 100 de morţi şi destabilizează guvernul Peres.
Aprilie 1996: Şimon Peres dă undă verde armatei israeliene pentru operaţiunea numită “Strugurii mâniei” împotriva Libanului. În 18, 98 de civili refugiaţi într-o tabără ONU la Qana, în Sudul Libanului, mor sub bombele israeliene. Încetarea focului intervine în 27.
24 aprilie 1996: Reunit pentru prima oară în Palestina, la Gaza, Consiliul Naţional Palestinian elimină din Carta sa toate articolele punând sub semnul întrebării dreptul la existenţă al statului Israel.
29 mai 1996: Benyamin Netanyahu şi coaliţia sa grupând drepta, extrema dreaptă şi grupările religioase câştigă alegerile israeliene. El devine prim-ministru.
27-29 septembrie 1996: Deschiderea de către municipalitatea evreiască a Ierusalimului a unui tunel ameninţând esplanada moscheilor, provoacă violenţele cele mai grave din teritoriile ocupate de la sfârşitul Intifadei (76 de morţi).
8 octombrie 1996: Prima vizită oficială a lui Yasser Arafat în Israel, invitat la Cezareea de către şeful statului, Ezer Weizman.
15 ianuarie 1997: Protocolul acordului asupra retragerii israeliene din oraşul Hebron şi asupra transferului unor puteri către Autoritatea Palestiniană.
25 februarie 1997: Guvernul israelian îşi anunţă decizia de a construi o colonie evreiască pe colina Har Homa, în partea arabă a Ierusalimului. În ciuda acestei violări a acordurilor de la Oslo, Statele Unite îşi exercită dreptul de veto împotriva rezoluţiei Consiliului de Securitate a ONU care ar fi invitat Israelul să renunţe la construcţia acestor locuinţe [rezervate în exclusivitate evreilor].
25 septembrie 1997: Poliţia palestiniană autonomă închide 16 birouri şi asociaţii aflate în legătură cu Hamas. În aceeaşi zi, Mossadul încearcă să-l asasineze în Iordania pe directorul biroului politic al Hamas aflat în exisl, Khaled Mechaal.
1 octombrie 1997: Sub presiunea Iordaniei, Israelul îl eliberează pe şeicul Ahmad Yassin, şeful spiritual al Hamas, care va fi primit în triumf la Gaza în 6 octombrie. Iordania schimbă cu Israelul 2 agenţi ai Mossadului pentru 35 de prizonieri palestinieni.
14 mai 1998: În timpul comemorării de către palestinieni celei de-a cinzecea aniversări a creaţiei statului Israel şi a expulzării câtorva sute de mii de palestinieni, au loc confruntări grave cu armata israeliană, care fac 9 morţi şi 1200 de răniţi.
21 iunie 1998: Guvernul israelian ratifică planul Marelui Ierusalim [prin care se viza în mod direct ocuparea Ierusalimului de Est arab], propus de Netanyahu.
7 iulie 1998: Adunarea Generală a ONU ridică statutul delegaţiei palestiniene la cel de super-observator. În 13 iulie, Consiliul de Securitate al ONU cere Israelului să renunţe la planul Marelui Ierusalim.
23 octombrie 1998: Acordul de la Wye River. Autoritatea Palestiniană trebuie să recupereze în următoarele trei luni încă 13% din teritoriul Cisiordaniei (din care 1% în deplină suveranitate şi 12% în suveranitate partajată împreună cu Israelul), în schimbul unei represiuni acerbe din partea poliţiei palestiniene a mişcărilor ostile păcii. CIA supravizează planul de “luptă împotriva terorismului”.
24 noiembrie 1998: Inaugurarea aeroportului internaţional de la Rafah (Gaza).
18 decembrie 1998: În timp ce forţele americane şi britanice bombardează Irakul, guvernul israelian suspendă aplicarea acordului de la Wye River.
21 decembrie 1998: Cu 81 de voturi împotriva 30, parlamentul israelian decide să se auto-dizolve şi să convoce alegeri anticipate prevăzute pentru 17 mai 1999.
7 februarie 1999: Decesul regelui Husein al Iordaniei, înlocuit de către fiul său, prinţul devenit rege Abdallah II.
25 martie 1999: Reuniţi la Berlin, şefii statelor şi ai guvernelor ţărilor memebre ale Uniunii Europene afirmă “dreptul permanent şi fără restricţii al palestinienilor la autodeterminare, incluzând posibilitatea de a avea un stat”.
4 mai 1999: Sfârşitul perioadei de autonomie palestiniană prevăzută de către Declaraţia de Principii din 13 septembrie 1993. O zi mai târziu, constatând angajamentul luat de către preşedintele american William Clinton, într-o scrisoare adresată lui Arafat, de a face tot ce este necesar, la rândul lui, pentru ca negocierile asupra statutului final al Cisiordaniei şi al fâşiei Gaza să ajungă la bun sfârşit “în termen de un an”, Consiliul Central al OEP acceptă să amâne proclamarea statului palestinian independent cu un an.
17 mai 1999: Alegerea, în Israel, a celor 120 de deputaţi ai Knessetului şi a primului-ministru. Candidatul muncitoresc Ehud Barak îl devansează pe şeful partidului Likud, Benyamin Netanyahu, cu 56% din voturi împotriva 44%.
4 septembrie 1999: Semnat de către Yasser Arafat şi Ehud Barak, Acordul de la Şarm el-Şeikh, redefineşte calendarul de aplicare a acordurilor de la Wye River pentru retragerea suplimentară a armatei israeliene, deschiderea celor două “pasaje sigure” dintre Fâşia Gaza şi Cisiordania, eliberarea prizonierilor suplimentari şi acordul definitiv asupra celorlalte probleme rămase în suspans, care trebuie concluzionat cel mai târziu la 13 septembrie 2000.
13 octombrie 1999: Primul-Ministru Ehud Barak şi principala organizaţie a coloniştilor evrei [din teritoriile ocupate] cad de acord asupra dezmembrării câtorva implantaţii ilegale dintre cele 42 apărute sub guvernul Netanyahu.
15-16 decembrie 1999: Reluare a tratativelor israelo-siriene, întrerupte din 1996, la Washington. Negocierile vor fi suspendate în martie, în lipsa unui acord.
Mai 2000: Retragere precipitată, (era prevăzută în 7 iulie), a armatei israeliene din Libanul de Sud ca urmare a ofensivei Hizballah şi a distrugerii ALS (Armata Libanului de Sud).
10 iunie 2000: Decesul preşedintelui sirian Hafez al-Assad. Fiul său, Başar, îi succede.
11-24 iulie 2000: Negocieri la Camp David între preşedintele american William Clinton, primul-ministru israelian Ehud Barak şi preşedintele Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat.
31 iulie 2000: Knessetul îl alege pe Moşe Kaţav, deputat din partidul Likud, al optulea preşedinte al statului Israel, care îl înfrânge în alegeri pe ex-primul-ministru Şimon Peres.
28 septembrie 2000: Şeful partidului Likud, Ariel Şaron, face o vizită pe espalanda moscheilor [al-Aqsa şi Domul Stâncii] din Ierusalimul de Est. A soua zi au loc primele ciocniri dintre palestinieni şi armată, primele victime şi începutul celei de-a doua Intifada.
16-17 octombrie 2000: Israelieni şi palestinieni acceptă să se regăsească în jurul aceleiaşi mese la Şarm al-Şeikh. După 24 de ore de incertitudine, se înregistrează un acord oral în trei puncte: “terminarea violenţei”, stabilirea unei “comisii de anchetă” asupra confruntărilor şi reluarea negocierilor în cadrul procesului de pace.
21-22 octombrie 2000: A douăzeci şi cincea întâlnire extraordinadă la nivel înalt de la Cairo, în prezenţa a paisprezece şefi de stat arabi. Dacă participanţii acuză Israelul de “război împotriva poporului palestinian”, nu adoptă însă nici o măsură drastică împotriva statului evreu.
1 noiembrie 2000: Întâlnire între Arafat şi Peres, care vor să pună capăt violenţelor.
21 noiembrie 2000: Egiptul îşi retrage ambasadorul din Israel după atacurile aeriene şi navale ale Ţahal împotriva Gazei, ca urmare a unui atentat împotriva unui autobuz şcolar cu copii de colonişti.
28 noiembrie 2000: Deputaţii Knessetului adoptă o moţiune preconizând dizolvarea Adunării legislative israeliene şi convocarea de alegeri generale anticipate.
1-9 decembrie 2000: Ehud Barak îşi anunţă demisia, alegerile având loc în cele din urmă în 6 februarie 2001. Se formează un guvern de uniune naţională. Se angajează dezbateri asupra oportunităţii abrogării legii ce prevede alegerea primului-ministru prin sufragiu universal direct.
21 decembrie 2000: Partidul Mereţ (stânga partidului muncitoresc) refuză să acorde investitura lui Şimon Peres pentru alegeri legislative anticipate. Relansarea procesului de pace la iniţiativa lui Bill Clinton.
28 decembrie 2000: Întâlnirea la nivel înalt de la Şarm al-Şeikh, la care ar fi trebuit să ia parte Barak, Arafat şi Clinton, alături de Mubarak, este în cele din urmă anulată. Cele două tabere exprimă multiple rezerve faţă de propunerile americane. Israelul se opune la suveranitata palestiniană asupra esplanadei Moscheilor [din Ierusalimul de Est]. Palestinienii refuză să renunţe la principiul dreptului de întoarcere a refugiaţilor [pe pământurile de pe care au fost expulzaţi în 1948].
4 ianuarie 2001: Reluarea negocierilor israeliano-palestinene la Washington. Dar, la câteva săptămâni pâna la preluarea puterii la Casa Albă, preşedintele Clinton eşuează în eforturile de obţinere a unui acord definitiv de pace între Israel şi Palestina. “Tot ce se poate întâmpla”, declară el, va fi de acum de resortul succesorului său, George Walker Bush.
8 ianuarie 2001: Mai mult de 100.000 de Israelieni manifestă împotriva divizării Ierusalimului şi cer menţinerea în totalitate a oraşului sub suveranitate israeliană.
20 ianuarie 2001: G. W. Bush, ales fără majoritate de voturi, depune jurământul la Washington şi devine al patruzeci şi treilea preşedinte al Statelor Unite.
21-27 ianuarie 2001: Tratativele de la Taba (Egipt) se sfârşesc fără un acord de pace. Ipoteza unei întâlniri între Ehud Barak şi Yasser Arafat, înainte de alegerile israeliene de la 6 februarie, evocată la un moment dat, este anulată. Ar fi trebuit să se deruleze la Stockholm – capitala ţării europene al cărei guvern asigură preşedinţia Uniunii Europene.
6 februarie 2001: Candidatul dreptei, Ariel Şaron, este ales prim-ministru al Israelului cu 62,5% din voturi (la un nivel de participare la vot de 62% într-o ţară în care, de obicei, 80% din cei înscrişi îşi exercită acest drept). Încă de la anunţarea rezultatelor, Ehud Barak anunţă că-şi va abandona mandatul parlamentar şi responsabilităţile în fruntea Partidului Muncitoresc.
7 martie 2001: La şaizeci şi trei de ani, şeful dreptei israeliene, Ariel Şaron, este investit prim-ministru al unui guvern de uniune naţională de către parlament. Al douăzeci şi nouălea guvern al Israelului numără douăzeci şi şase miniştri şi doisprezece vice-miniştri – cel mai numeros din istoria ţării, şi este susţinut de o coaliţie de opt partide care îi asigură o majoritate de cel puţin 73 de deputaţi din cei 120 ai Knessetului.
11 martie 2001: Armata israeliană impune o blocadă totală a oraşului Ramallah [în care se află cartierul general al OEP şi a lui Yasser Arafat], blocând toate căile de acces spre exterior cu baraje.
14 martie 2001: Doi palestinieni sunt omorâţi şi zece alţii răniţi în timpul ciocnirilor cu armata israeliană cu ocazia manifestărilor de protest împotriva blocadei exercitate asupra teritoriilor ocupate.
27 martie 2001: Trei persoane sunt omorâte într-un atentat sinucigaş cu explozibil din nordul Israelului, de către un kamikaze palestinian care explodează o încărcătură în faţa unui grup de tineri israelieni.
28 martie 2001: Israelul lansează în seara de 28 martie o serie de raiduri cu elicopterul în Gaza şi Cisiordania ca ripostă împotriva ultimelor atentate perpetrate în Israel, făcând cel puţin doi morţi şi aproximativ şaizeci de răniţi. În aceeaşi seară, responsabilii israelieni anunţă angajarea într-o operaţiune de lungă durată, ţara lor renunţând să răspundă după fiecare atac, în favoarea luării iniţiativei operaţiunilor.
31 martie 2001: În noaptea de 31 martie spre 1 aprilie, în jur de 100 de oameni din unităţile speciale ale armatei israeliene, capturează în nordul oraşului Ramallah (Cisiordania) 6 militanţi palestinieni, dintre care 5 din garda personală a lui Yasser Arafat – Forţa 17. Este o incursie inedită pentru Ţahal în zona autonomă palestiniană după începutul Intifadei. În acelaşi timp, coloniştii evrei din Hebron înmormântează un bebeluş de 10 luni, omorât de un lunetist palestinian.
14 aprilie 2001: Atacarea de către Hizballah a unei poziţii israeliene în cătunele de la Şebaa în cursul căruia un soldat israelian este omorât. (Zonă revendicată de către Liban şi ocupată de Israel în 1967). Ea nu este deci vizată de rezoluţia 425 a Consiliului de Securitate – care nu tratează decât teritoriul ocupat în 1947 – în virtutea căreia armata israeliană evacuase Libanul în mai 2000).
15 aprilie 2001: Israelul avertizează Beirutul şi Damascul că “vor plăti preţul” oricărei atitudini anti-israeliene a Hizballah.
16 aprilie 2001: O staţie radar, la Dahr-al-Baidar (la est de Beirut) este ţinta unei operaţiuni aeriene israeliene. Este prima dată din 1982 când forţele siriene din Liban, evaluate la 35.000 de oameni, sunt direct vizaţi. Conform serviciilor de securitate libaneze, cel puţin doi soldaţi sirieni sunt omorâţi şi cinci alţii răniţi. Această operaţiune este un răspuns la evenimentele din 14 aprilie.
Noaptea dinspre 17 spre 18 aprilie 2001: Armata israeliană se retrage din zonele Fâşiei Gaza (zona Beit Hanun, la extreminatatea nord-estică a Fâşiei Gaza) pe care o ocupa din noaptea de luni 16 aprilie. Această retragere sugerează că Ariel Şaron cedează presiunii americane.
18 şi 19 aprilie 2001: Incursiunile israeliene continuă în Gaza în ciuda presiunii americane. Palestinienii răspund cu tiruri de mortiere. Ariel Şaron reuneşte cabinetul de securitate în şedinţă extraordinară în scopul studierii posibilelor riposte militare la tirurile de mortiere palestinene. Yasser Arafat primeşte la Ramallah (Cisiordania) o delegaţie a Camerei Reprezentaţilor americană pentru a încerca să reafirme angajamentul său pentru procesul de pace.
21 aprilie 2001: Întâlnire israelo-palestiniană în probleme de securitate la punctul de trecere Erez, dintre Israel şi Fâşia Gaza. Conform unui comunicat israelian, întâlnirea stabileşte o cooperare în materie de securitate între cele două părţi.
22 aprilie 2001: Un atentat cu bombe în apropierea unei staţii de autobuz din centrul Kfar Saba (periferie a Tel Avivului) face doi morţi şi 39 de răniţi. Hamasul revendică această acţiune.
23 aprilie 2001: Un copil palestinian este omorât în sudul Fâşiei Gaza: este a patrusutea victimă palestiniană din Orientul Apropiat de la reluarea Intifadei la data de 28 septembrie 2000. Un atentat din oraşul Or Yehuda, în sud-estul Tel Avivului, revendicat de către Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP), face patru răniţi.
29 aprilie 2001: După o convorbire cu preşedintele egiptean Hosni Mubarak, ministrul israelian al afacerilor externe Şimon Peres anunţă că statul evreu va începe să uşureze măsurile îndreptate împotriva palestinienilor din Cisiordania şi Fâşia Gaza.
2 mai 2001: O reuniune a cabinetului israelian de securitate, prezidată de Ariel Şaron, se ţine pentru prima dată într-o colonie evreiască [aflată în teritoriile ocupate], la Ofra. Blindate şi buldozere israeliene fac o incursiune în timpul nopţii în tabăra de refugiaţi de la Rafah, aproape de frontiera egipteană a Fâşiei Gaza, omorând un adolescent şi distrugând cel puţin zece clădiri, conform autorităţilor palestiniene şi martorilor.
5 mai 2001: Jurnalul englez The Independent publică extrase ale raportului preliminar al comisie internaţionale conduse de senatorul american George Mitchell asupra violenţelor din Israel. Raportul cere ca Israelul să pună capăt oricărei colonizări în teritoriile palestinene şi să înceteze utilizarea gloanţelor de cauciuc. Yasser Arafat cere convocarea unei întâlniri la nivel înalt pentru a examina concluziile comisiei Mitchell.
7 mai 2001: Jacques Chirac şi regele Abdallah II al Iordaniei face apel la “raţiunea israelienilor şi a palestinienilor”, încurajându-i să accepte iniţiativa de pace egipteano-iordaniană, care prevede o încetare a focului timp de o lună pentru ca tratativele de pace să poată reîncepe.
13 mai 2001: Israelul promovează o politică dură de “lichidare” a activiştilor palestinieni şi de “creştere naturală a coloniilor”. Ţahal efectuează a şasea incursiune în Fâşia Gaza. Mai multe raiduri sunt lansate în zona palestiniană a Fâşiei Gaza, rănind aproximativ cinsprezece persoane.
15 mai 2001: Israelienii sărbătoresc a cinzeci şi treia aniversare a creării statului Israel, numită Naqba (marea catastrofă) de către arabi. Patru palestinieni sunt omorâţi şi mai mult de 200 răniţi în timpul marşurilor de protest care au degenerat în confruntări cu soldaţii israelieni. O femeie israeliană îşi găseşte moartea atunci când palestinienii deschid focul asupra maşinii ei, în Cisiordania. Conform lui Yasser Arafat, “drumul spre pace” trece “printr-o retragere a armatei şi a coloniştilor de pe pământurile arabe şi palestiniene în spatele frontierei din 1967”.
18 mai 2001: Un atentat sinucigaş comis de un kamikaze al Hamas la intrarea într-un centru comercial aglomerat al staţiunii balneare israeliene Netanya face cinci morţi, printre care purtătorul de explozibili, şi mai mult de 70 de răniţi. Ca replică, israelienii trimit avioane de vânătoare F-16, o premieră de la războiul israeliano-arab din 1967. Oraşele Ramallah, Napluz, Tulkarem, din Cisiordania sunt bombardate.
19 mai 2001: Reprezentaţii ţărilor Ligii Arabe cer ansamblului guvernelor arabe să rupă orice contact politic cu Israelul atâta timp cât statul evreu nu încetează acţiunile militare îndreptate împotriva Palestinienilor.
21 mai 2001: Comisia Mitchell preconizează îngheţarea extinderii coloniilor evreieşti din Cisiordania şi din Fâşia Gaza, precum şi încarcerarea teroriştilor palestinieni pentru a încerca să pună capăt la opt luni de violenţe. Secretarul de stat american Colin Powel numeşte un mediator special, William Burns, în scopul sprijinirii celor două părţi în punerea în practică a concluziilor raportului Mitchell. Presa israeliană şi responsabili politici denunţă utilizarea avioanelor F-16. Ariel Şaron îşi menţine atitudinea inflexibilă.
23 mai 2001: În vizită la Paris, Yasser Arafat doreşte ţinerea “rapidă” a unei întâlniri internaţionale la nivel înalt pentru a aplica recomandările raportului Mitchell şi cere o oprirea imediată a colonizării israeliene, înaintea reînceperii convorbirilor pentru pace. Este necesară o reuniune a “membrilor de la Şarm al-Şaikh şi a comisiei Mitchell cel mai rapid cu putinţă, pentru a se lucra la aplicarea acestor recomandări, şi a se stabili concomitent un mecanism de aplicare şi un calendar.”
Sfârşitul lunii mai 2001: Douăzeci şi trei de plângeri (dintre care douăzeci şi doi ale unor supravieţuitori ai masacrului de la Sabra şi Şatila) depun o plângere colectivă la Parchetul de la Bruxelles împotriva lui Ariel Şaron pentru atentat împotriva Drepturilor Omului şi crime de război.
31 mai 2001: Moare în Kuweit Faysal Husseini, ministru însărcinat cu dosarul Ierusalimului în sânul Autorităţii Palestinene şi fondator în 1979 al Societăţii de Studii Arabe la Casa Orientului.
24 iunie 2001: Vizită oficială a lui Ariel Şaron în Statele Unite care se întreţine pentru a doua oară cu preşedintele Bush Jr. de la ocuparea funcţiei în fruntea guvernului Israelului în 7 martie. Apar divergenţe mai cu seamă în privinţa îngheţării colonizării israeliene în teritoriile palestiniene şi condiţiile aplicării raportului Mitchell.
27 iunie 2001: Secretarul de stat Colin Powell începe un turneu în Orientul Apropiat. Cu puţin înainte de întâlnirea cu secretarul de stat la Ierusalim, Ariel Şaron se pronunţă încă o dată împotriva oricărei dezmembrări a coloniilor din teritoriile palestiniene: “coloniile nu sunt un obstacol în calea păcii”.
5 şi 6 iulie 2001: Vizită oficială controversată a lui Ariel Şaron în Franţa.
13 iulie 2001: Nouă escaladare a violenţelor în teritoriile ocupate. De la încetarea focului decretată cu o lună înainte, cel puţin o persoană a fost ucisă în medie zilnic.
Sfârşitul lunii iulie 2001: Parchetul de la Bruxelles se declară competent pentru a instrumenta plângerea împotriva lui Ariel Şaron.
31 iulie 2001: La Ierusalim, poliţia israeliană este prezentă în cele mai multe dintre locurile publice, în timp ce o explozie distruge clădirile Hamasului la Napluz, în Cisiordania, confirmând politica afişată de Israel de eliminare a militanţilor palestinieni implicaţi în atentate.
6 august 2001: Autoritatea Palestiniană refuză să-i aresteze pe cei şapte palestinieni cei mai căutaţi de către Israel, care continuă să fie decis să-şi continue politica de operaţiuni “extrajudiciare” îndreptate împotriva “teroriştilor”.
9 august 2001: Atentatul sinucigaş din Ierusalimul de Est, care înregistrează cele mai multe victime de la începutul Intifadei (17 morţi şi 90 de răniţi), este revendicat de către Jihadul Islamic.
10 august 2001: Incursiune a forţelor speciale israeliene în interiorul birourilor Autorităţii Palestinene din sânul Casei Orientului, precum şi în alte nouă birouri ale Autorităţii din Ierusalimul de Est.
14 august 2001: Pentru prima dată de la începutul Intifadei, Ţahal intră într-un oraş aflat sub control palestinian, Djenin, în Cisiordania.
27 august 2001: Abu Ali Mustapha, şef al FPEP (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei) este omorât de două rachete ale armatei israeliene în Ramallah. Autoritatea Palestiniană vede în acest asasinat o provocare la “un război total şi fără limite”.
29 august 2001: Israelul reocupă mai multe sectoare din Bet Djala, sub control palestinian din 1995 în virtutea acordurilor interimare de pace de la Oslo. Incursiunea este condamnată de către comunitatea internaţională, îndeosebi de către Statele Unite.
3 septembrie 2001: Înaltul reprezentant pentru politică externă al Uniunii Europene, Javier Solana, începe un turneu în Orientul Apropiat. Sprijinit de regele Abdallah al Iordaniei, Solana încearcă să favorizeze o întâlnire între Yasser Arafat şi Şimon Peres.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu