joi, august 10, 2006

Cine sunt adevăraţii terorişti în Orientul Apropiat? (de Oren Ben-Dor)

“Pe cine apără ei mai exact? Pe cetăţenii Israelului sau natura statului Israel?” În timp ce cetăţenii lor sunt omorţi, Israelul impune încă o dată moartea şi distrugerea în Liban. El încearcă să facă să pară această oroare ca necesară propriei apărări. Este adevărat că un observator ocazional ar putea crede că atacurile cu rachete asupra oraşelor israeliene, ca Haifa şi propriul meu oraş, Nahariya, ar justifica această explicaţie.

Este adevărat că statele trebuie să asigure apărarea cetăţenilor proprii şi cei care nu izbutesc să-şi facă datoria în privinţa asta trebuie să fie interpelaţi şi, în caz de necesitate, eliberaţi din funcţie. Dar Israelul este un stat care, în loc să-şi apere cetăţenii, îi pune pe toţi, evrei şi non-evrei, în pericol. Ce se apără prin violenţa din Gaza şi Liban? Cetăţenii Israelului sau specificul statului israelian? Sugerez al doilea răspuns.

Noul stat Israel a fost fondat pe o ideologie injustă, care duce la pierderea demnităţii şi la suferinţa celor care au fost clasificaţi ca non-evrei pornind de la teste religioase sau etnice. Pentru a ascunde această imoralitate originară, Israelul îşi întreţine imaginea de victimă din naştere.

A provoca violenţa, în mod conştient sau nu, împotriva căreia trebuie să te aperi este prima caracteristică a mentalităţii de victimă. Perpetuând un asemenea ciclu tragic, Israelul este un stat terorist fără egal în lume.

Mulţi dintre cei care doresc să ascundă imoralitatea statului israelian o fac deturnând atenţia de la ororile ocupaţiei din 1967 şi avansând soluţia a două state, dat fiind că recunoaşterea unui stat palestinian presupune în mod implicit cea a unei ideologii evreieşti a celuilalt stat.

Creaţia însăşi a Israelului cerea imperios un act de terorism. În 1948, cel mai mare număr al autohtonilor ţării, non-evrei, au fost victimele unei epurări etnice în partea Palestinei care a devenit Israel. Această acţiune a fost planificată cu grijă. Fără ea, nici un stat cu o majoritate evreiască şi un caracter evreiesc n-ar fi fost cu putinţă. In 1948, “arabii israelieni” – palestinienii care au scăpat expulzării – îndură o discriminare permanentă. Efectiv, mulţi dintre ei au fost deplasaţi în interiorul ţării, în aparenţă din “raţiuni de securitate” dar în realitate pentru a le fi confiscate pământurile în beneficiul evreilor.

Amintirea Holocaustului şi setea evreiască pentru Marele Israel n-ar fi putut să fie suficiente pentru a justifica purificarea etnică şi etnocraţia? Evitarea destabilizării care ar rezulta dintr-o anchetă morală impune statul Israel ascunderea problemei sale centrale, alimentând mentalitatea de victimă a evreilor israelieni. Pentru a susţine această mentalitate şi pentru a păstra efectul stării de victimă în mijlocul unui mediu inospitalier, Israelul trebuie să-şi multiplice violenţele. De fiecare dată când perspectivele violenţelor îndreptate împotriva sa se fac mai rare, Israelul face maximum pentru a le regenera: mitul victimei care caută pacea dar care nu are pentru asta “nici un partener” este un tablou cheie pe ecranul care serveşte Israelului la ascunderea imoralităţii sale originare şi persistente.

Campania, reuşită, a Israelului pentru a reduce la tăcere criticile împotriva raptului iniţial şi continuu a palestinienilor autohtoni nu le lasă acestora din urmă nici o opţiune, în afara recursului la rezistenţa violentă. În urma alegerii Hamasului de către populaţia palestiniană – singurul partid în ochii săi care nu a abandonat cauza populară – această populaţie, din Gaza şi din Cisiordania, a fost supusă unei campanii israeliene de înfometare, de umilire şi de violenţe.

Pretinsa “retragere” din Gaza şi blocusul care a urmat au garantat o continuare a violenţelor care, până aici, s-a manifestat prin tiruri palestiniene de rachete Qassam, capturarea unui soldat israelian şi în linii mari o nouă ocupaţie a Gazei. Asistăm deci la mai multă ură, la mai multe violenţe din partea palestinienilor, la mai multe umilinţe şi pedepse colective din partea israelienilor – tot ce este necesar pentru mentalitatea de victime a israelienilor şi pentru statutul de vacă sacră a statului israelian.

Adevărul este că niciodată nu ar fi putut avea loc o partajare a Palestine cu mijloace moralmente acceptabile. Israelul a fost creat prin teroare şi este nevoie de teroare pentru a disimula imoralitatea pe care o poartă în inima sa. De fiecare dată când există o slabă speranţă de stabilitate, statul ordonă un asasinat extrajudiciar – asemeni celui din Sidon care a precedat criza actuală în Liban – ştiind perfect că aceasta va antrena, nu securitate, ci mai multă violenţă. Şi unilateralismul Israelului şi ciclul violenţelor se generează reciproc.

În inima acestei violenţe şi în ciuda unui discurs convenţional care îşi ascunde rădăcinile, realitatea ne împinge la reflecţie. Cu cât o vom disimula mai mult, cu atât această realitate, într-un mod violent, va fi mai sigură în manifestările ei.

În ebraică, cuvântul elem (tăcere brutală rezultată în urma unei opresiuni sau a unui şoc) este etimologic asociată cuvântului almut (violenţă). Tăcerea în privinţa inimii imorale a statului Israel de la naşterea sa ne face pe toţi complici amplificării terorismului care riscă să provoace o catastrofă care ar putea distruge lumea.

Oren Ben-Dor predă filosofia juridică şi filosofia politică la Universitatea din Southampton, UK.

Confer versiunea în limba franceză.

Niciun comentariu: