Adevăratul Nasrallah (de Babak Dehghanpisheh şi Christopher Dickey)

Sau cum un copil din cartierele sărace ale Beirutului a devenit unul dintre cei mai angajaţi şi periculoşi lideri ai lumii islamice.

Amintiţi-vă asta despre Hassan Nasrallah, liderul Hizballah: în copilărie a fost foarte sărac dar foarte inteligent, şi deşi a îmbrăcat straiul tradiţional al unui mic cleric şiit, este un politician de talie mondială. Guvernul Statelor Unite îl defineşte drept terorist, dar aceasta este doar una dintre feţele lui. Dacă supravieţuieşte războiului pe care l-a început cu Israelul – un război care poate acum să fie spre final, dacă este să ne luăm după planul de încetare a focului propus de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite – va rămâne ceea ce a început să fie în timpul ultimelor săptămâni de luptă: poate cea mai charismatică figură din lumea islamică, şi foarte posibil cea mai periculoasă.

Forţele de guerrilă ale lui Nasrallah, formate din câteva mii de oameni, au realizat ceea ce nici o armată arabă nu a mai făcut înainte: s-au opus lăudatei puteri militare a Israelului săptămână după săptămână, continuând lupta. Preşedinţii şi regii arabi sunt umiliţi. Unii dintre ai au vorbit împotriva lui Nasrallah atunci când lupta a început. Acum nu mai îndrăznesc. Liderii israelieni spun că i-au lovit puternic organizaţia militară, că nu va mai fi capabil să lanseze rachete peste graniţă. Dar tot ei nu-şi ascund îngrijorarea că odată cu încheierea campaniei militare el va ieşi din ea mai puternic ca niciodată.

Şi dacă Nasrallah este ucis? Mitul lui ca martir ar putea deveni standardul cu care alţi lideri – preşedinţi, regi, prinţi, predicatori sau, într-adevăr, terorişti – ar fi judecaţi. Se poate ca Nasrallah să fie “îndrăgostit de sine însuşi”, aşa cum generalul de brigadă Yossi Kuperwasser, şeful demisionar al serviciilor secrete israeliene, a declarat publicaţiei Newsweek săptămâna trecută, dar liderul Hizballah a jucat în mod strălucitor cartea onoarei, care este atât de importantă pentru mulţi arabi şi musulmani. Mesajul lui, spune Kuperwasser, este “recâştigarea mândriei pierdute… prin capacitate de sacrificiu şi suferinţă.”

Acest copil al cartierelor sărace ale Beirutului, mic şi îndesat, a cărui uşoară bâlbâială în discurs pot părea aproape copilărească uneori, şi-a câştigat fără îndoială respectul inamicilor. “Un lider superb”, spune Yossi Alfer, fost senior oficial în Mossadul israelian. “Este inteligent, este carismatic şi are tupeu.” Şi inspiră invidie chiar între suporterii săi cei mai apropiaţi, mollahii Iranului. Ali Akhbar Mohtaşemi, oficialul iranian creditat adesea pentru crearea Hizballahului, îl descria pe Nasrallah şi pe oamenii săi astfel într-un recent interviu acordat ziarului iranian Shargh: “Sunt studenţi care merg mai departe chiar şi decât profesorii lor.”

Nasrallah, născut în 1960, a crescut într-un cartier de refugiaţi numit Şarşabuk, în zona Karantina din cartierele de est ale Beirutului. Acolo nu curgea apă şi nu era curent electric. Casele erau adesea barăci imrpovizate din coli de tablă şi scânduri. “Îmi amintesc sunetul ploii lovind metalul”, spune Ayub Humayed, un parlamentar care a trăit şi el acolo în copilărie. “Era insuportabil.” Tatăl lui Nasrallah avea o mică prăvălie, şi foştii vecini şi-l amintesc pe tatăl lui ca pe un om religios şi demn de încredere. Dar mama lui Nasrallah a fost forţa familiei, conform realizatorului de film sirian Nabil Mulhim, care a intervievat-o pentru un documentar despre liderul Hizballah: “Cuvinte puternice şi o faţă senină, acestea sunt trăsăturile ei”, spune Mulhim. “Şi mulţumire de sine. Şi putere.”

Părinţii băiatului au strâns ban peste ban şi l-au trimis la o şcoală privată. Khalid Mustafa, un fost coleg de şcoală, şi-l aminteşte pe Nasrallah aşa cum era la vârsta de 12 ani: “Nu vorbea fără să gândească. Era matur, ca un bărbat de 35 de ani.” Nasrallah îmbrăca adesea o haină care-i era prea mare la şcoală şi nu juca fotbal sau alte sporturi. Cei mai mulţi dintre copii nu puteau spune că era sărac, şi bande de bătăuşi sunniţi terorizau pe toţi din cartie. “Tuturor şiiţilor le era teamă”, spune Mustafa.

Atunci când a început lungul război civil în 1975, unul dintre primele locuri în care s-au înfruntat beligenranţii a fost cartierele Karantinei. Familia lui Nasrallah s-a refugiat în sud, în satul de baştină de lângă Tir. Nasrallah, care avea doar 15 ani pe atunci, a plecat imediat în Iraq, pentru a urma studii religioase în oraşul sfânt Najaf. În cele din urmă a mers la Qom, marele centru iranian de studii şiite. În toată acestă perioadă, Nasrallah nu s-a ridicat în ierarhia cărturărească ce conferă autoritate unui cleric. “Am fost fascinat – îşi aminteşte un coleg mollah care l-a cunoscut în Iran dar care n-a dorit să-şi dea numele – Este mai mult decât charismatic dacă îl auzi, este mitic. Dar dacă începi să-l întrebi chestiuni teologice, ai fi surprins să afli cât de puţine ştie.”

Interesele lui Nasrallah au fost mai pragmatice, mai politice, mai înrădăcinate în conflicte mondiale. “Este un bun cunoscător a tot ceea ce ţine de Israel, de politicienii şi armata sa”, spune Timur Goksel, fost consilier senior al forţelor Naţiunilor Unite în Liban, care l-a întâlnit pe liderul Hizballah de câteva zeci de ori. În privinţa conducerii religioase, Nasrallah se sprijinea din ce în ce mai mult pe liderii revoluţiei iraniene: Ayatollahul Ruhollah Khomeini, pe care îl stima foarte mult, şi pe Ayatollahul Ali Khamenei, care din 1989 a devenit succesorul lui Khomeini ca lider spiritual al Iranului şi supremă autoritate politică.

În anii ’80, după ce Iranul a creat Hizballah pentru a lupta împotriva trupelor Israelului în Liban, această miliţie a început lupta şi împotriva mişcării şiite libaneze, cunoscute sub numele de Amal. Cele două grupuri rivale erau în dezacord asupra puterii ayatollahilor şi asupra succesiunii acestora. În 1988, lupte răzleţe între miliţii au condus la o înfruntare deschisă, iar Nasrallah şi Hizballah au fost în linia întâi. “Întotdeauna a fost pe teren cu luptătorii”, spune Goksel, care se afla cu soldaţii ONU în Libanul de Sud pe vremea aceea. “Ei îl iubeau pentru asta. Loialitatea deplină a luptătorilor săi o are de pe atunci.”

Pentru Nasrallah, conflictul a devenit la un moment dat de natură personală. Fratele său mai mare, care purta numele de război Jihad al-Husseini, era de partea Amal. “El a fost rănit în luptele cu Hizballah”, spune Humayed, înroşindu-se la această amintire. “Vă puteţi imagina suferinţa părinţilor lui. Un fiu de o parte şi altul de cealaltă parte.” Luptele fratricide dintre şiiţi au fost groaznice, raportându-se că anumite corpuri au fost mutilate. “Toţi cei din Amal împotriva tuturor celor din Hizballah”, spune Humayed. “N-a fost uşor.” Fratele lui Nasrallah stă acum deoparte de viaţa publică. “Relaţia lor nu este foarte bună”, spune un ziarist care-l cunoaşte pe Nasrallah, cerând să nu fie numit din cauza caracterului sensibil al subiectului.

Dar atitudinea lui Nasrallah din timpul luptei împotriva miliţiei Amal n-a făcut decât să-i întărească poziţia în propria organizaţie. În februarie 1992, un “asasinat extrajudiciar” israelian l-a omorât pe liderul Hizballah Şeikh Abbas al-Musawi, şi Nasrallah a devenit astfel secretarul-general al grupului. Avea pe atunci 32 de ani.

În timpul dintre moartea lui Musawi şi ascensiunea lui Nasrallah, Hizbullah a lansat primele atacuri cu rachete Katyuşa împotriva Israelului. În cursul acelor săptămâni, ambasada israeliană din Buenos Aires a fost aruncată în aer de un atentator sinucigaş. Deşi Nasrallah a negat întotdeauna responsabilitatea nu doar pentru acest atentat, dar şi pentru următorul, îndreptat împotriva unui centru evreiesc din Argentina (1994), aceste operaţiuni sunt adesea citate de către Israel şi Statele Unite ca exemple ale enormei raze de acţiune ale Hizballah ca organizaţie teroristă, precum şi pentru pasiunea grupului pentru răzbunare.

Deşi vendetta sa împotriva Israelului începuse, Nasrallah s-a străduit să facă viaţa mai uşoară pentru locuitorii Libanului de Sud. Predecesorii săi impuseseră coduri vestimentare stricte pentru femei şi interdicţii împotriva băuturilor alcoolice şi a jocurilor de noroc. Aceste standarde puritane au fost uşurare în ariile aflate sub controlul lui Nasrallah, şi viaţa a devenit mai relaxată de asemeni în alte direcţii. În 1993. Nasrallah s-a întâlnit cu patriarhul creştin maronit şi a început relaţii de apropiere cu toate comunităţile ţării care începea să-şi revină după 15 ani de război sectar. Nasrallah, chiar de atunci, lucra la poziţia sa ca lider naţional.

Dar piesa de rezistenţă a politici şi puterii sale rămâne rezistenţa la ocupaţia israeliană a pământului libanez – o luptă care câştigase prea puţin teren în anii dinaintea numirii sale ca lider. Strategia militară dezvoltată de el a fost una de război de guerrilă, descentralizat şi lucrând mână în mână cu populaţia locală. Cât se poate de apropiat de populaţia locală. În septembrie 1997, singurul fiu al lui Nasrallah, în vârstă de 18 ani, a fost omorât într-o ciocnire împotriva israelienilor, care i-au luat corpul în retragere. În noaptea următoare, Nasrallah a vorbit la aniversarea Hizballah. “Noi, liderii Hizballah, nu ne cruţăm copiii pentru a le oferi un viitor mai bun decât au ceilalţi”, a spus mulţimii. “Suntem mândri atunci când fiii noştri ajung în linia frontului. Şi stăm cu fruntea sus atunci când ei cad ca martiri.”

Lui Nasrallah i-a trebuit aproape un an ca să obţină corpul fiului său. Israelul a mai eliberat atunci 60 de prizonieri libanezi şi a predat rămăşiţele pământeşti ale altor 39 de luptători. În schimb, Nasrallah a eliberat corpul unui luptător israelian care fusese ucis într-o ambuscadă a Hizballah în 1997. În 2000, pentru a câştiga libertatea pentru alţi prizonieri, Hizballah a organizat o ambuscadă şi a capturat trei soldaţi israeliani, răpind un colonel pensionar care fusese atras într-o capcană în Beirut. Negocierile, prin intermediul Germaniei, au durat mai mult de trei ani, conducând în cele din urmă la eliberarea a 400 de prizonieri – nu doar libanezi, dar şi palestinieni şi arabi de alte naţionalităţi. Atunci când Nasrallah a capturat doi soldaţi israelieni în iulie acest an, trebuie să se fi gândit că vor urma negocieri. Dar ştia că acest război cu Israelul îi va da putere şi prestigiu.

Atunci când Israelul s-a retras din Libanul de Sud în mai 2000, Nasrallah s-a găsit pentru prima dată în situaţia de erou al lumii arabe, primul care i-a “învins” pe israelieni. A fost recunoscut ca egalul oricărui lider constituţional libanez. Goksel chiar a obţinut pentru el o întâlnire cu secretarul general ONU, Kofi Annan. Nasrallah a avut o relaţie foarte apropaită cu ultimul prim-ministru Rafik Hariri, întâlnindu-se uneori cu acesta de 2-3 ori pe săptămână. “Se poate face treabă cu tipul ăsta”, ar fi spus miliardarul Hariri.

Deşi se spune că Nasrallah are un caracter feroce, el posedă şi un simţ al umorului pe care îl foloseşte pentru a se autopersifla, făcându-i pe rivalii săi politici din Liban să se simtă în largul lor şi câştigând astfel afecţiunea mulţimilor care-i sorb fiecare cuvânt. Într-un discurs susţinut la începutul acestui an, discutând despre prezenţa neîntreruptă a Israelului în teritoriul Fermelor Şebaa, uşoara lui bâlbâială l-a făcut incapabil să pronunţe numele unui sat libanez din apropiere. S-a oprit timp de o secundă, cerându-şi scuze şi spunând că un nume cu doi de “r” era greu de pronunţat. Mulţime a izbucnit în râs.

Alte trăsături ale discursurilor lui Nasrallah sunt departe de a fi fermecătoare. Retorica sa anti-evreiască este întotdeauna virulentă. A negat Holocaustul. După ani de încurajare a luptei pentru eliberarea pământului libanez, încearcă acum să conducă şi lupta pentru eliberarea Palestinei şi eliminarea “entităţii zioniste”, cum numeşte el Israelul.

Ridicat din sărăcie şi umilinţă la statutul unui lider inarmat recunoscut şi respectat peste tot în lumea arabă, Nasrallah nu este încântat să-şi dezarmeze forţele, orice ar spune Naţiunile Unite. Nici nu este dornic să facă pace. Hizballah, care a iniţiat plaga atentatelor sinucigaşe în Orientul Apropiat de-a lungul celui de-al optulea deceniu, fixează acum standardul luptei de guerrilă. Un copil din cartierele sărace ale Beirutului a făcut istorie – şi încă face.

Acest material a fost scris cu ajutorul lui Kevin Peraino din Ierusalim, Maziar Bahari din Teheran şi Lina Sinjab din Damasc.

Confer versiunea în limba engleză.