[Nota lui Noam Chomsky: “Interviul din ziarul israelian Yediot Ahronot a apărut în 3 august 2006, dar exclusiv în versiunea ebraică – cel puţin până acum. Ceea ce ei au publicat a fost un amalgam obţinut din două versiuni, cea de a doua fiind realizată atunci când mi-au cerut s-o scurtez pe prima eliminând partea despre armele nucleare iraniene. Ceea ce ei au publicat, din diverse motive, include partea pe care mi-au cerut s-o elimin şi elimină părţi pe care le-am considerat mai importante. Dar a ieşit bine.” Versiunea tradusă aici reproduce transcriptul original in integrum.]
Merav Yudilovitch: Spuneţi că provocarea şi contra-provocarea servesc împreună la distragerea de la adevărata problemă. Este cumva războiul din Liban şi el o distragere care doreşte şi ea să abată atenţia lumii spre nordul Israelului în timp ce Gaza este distrusă?
Noam Chomsky: Bănuiesc că te referi la scrisoarea lui John Berger (pe care am semnat-o, printre altele.
“Adevărata problemă” care este ignorată în aceste momente este distrugerea sistematică a oricărei posibilităţi pentru fiinţarea palestiniană viabilă dat fiind faptul că Israelul anexează pământul cu valoare economică şi resursele majore (în special de apă), transformând teritoriile împuţinate pe care le-a desemnat palestinienilor în cantoane fără perspective de supravieţuire, separate şi la mare distanţă unul de altul precum şi de fracţiunea infimă din Ierusalem lăsată palestinienilor. Ei se regăsesc închişi în adevărate închisori în aer liber după ce Israelul şi-a apropriat valea Iordanului, controlând spaţiul aerian şi tot ce presupune acest lucru. Acest program deghizat cinic în “retragere” este bineînţeles complet ilegal, violând rezoluţiile Consiliului de Securitate şi deciziile unanime ale Curţii Internaţionale (incluzându-se declaraţiile aflate în dezacord ale US Justice Buergenthal). Dacă este implementat aşa cum a fost planificat, pune capăt foarte largului consens internaţional privind soluţia coexistenţei a două state pe care SUA şi Israelul au blocat-o unilateral timp de 30 de ani, problemă care este atât de bine documentată încât nu trebuie s-o recapitulez aici.
Statele Unite ale Americii şi Israelul nu tolerează nici o rezistenţă la aceste planuri, preferând să pretindă în mod fals desigur că “nu este nici un partener”, aşa cum au procedat cu programe începute cu mult timp în urmă. Am putea reaminti că Gaza şi Cisiordania sunt recunoscute ca o unitate, deci dacă rezistenţa la programele distructive şi ilegale ale Israelului este considerată ca fiind legitimă în Cisiordania, atunci ea este legitimă şi în Gaza, în reacţie la acţiunile israeliene din Cisiordania.
Întorcându-ne la întrebarea ta, chiar şi o analiză superficială a presei occidentale arată că desfăşurările cruciale ale evenimentelor din teritoriile ocupate sunt marginalizate şi mai mult de războiul din Liban. Distrugerea care are loc acum în Gaza, care a fost foarte rar prezentată în mod serios pe primul plan – a fost aruncată puternic în coada ştirilor, iar confiscarea sistematică a Cisiordaniei a dispărut aproape cu totul. Pedepsirea severă a populaţiei pentru “votarea greşită” nu a fost niciodată considerată problematică, în virtutea principiului foarte vechi conform căruia democraţia este bună dacă şi numai dacă se află în acord cu interese strategice şi economice. Totuşi, nu aş merge într-atâta de departe cât permite întrebarea ta încât să cred că acesta a fost scopul războiului, deşi este clar efectul ei.
M.Y.: Vedeţi mass-media mondială responsabilă parţial pentru că nu insistă pe legătura dintre ceea ce se întâmplă în Teritoriile Ocupate şi Liban?
N.C.: Da, dar aceasta este cea mai mică dintre acuzaţiile care ar trebui îndreptate împotriva mediei, şi a comunităţii intelectuale în general. Una dintre multele acuzaţii cu mult mai servere este formulată în primul paragraf al scrisorii lui Berger. Să reamintim faptele. În iunie 25, caporalul Gilad Şalit a fost capturat la un post de frontieră de lângă Gaza, suscitând enorme ultraje zgomotoase peste tot în lume, continuate zilnic cu o intensitate crescândă, şi o escaladare brutală a atacurilor israeliene în Gaza. Această escaladare avea la bază prezumţia că a face un soldat prizonier este o crimă gravă, pentru care populaţia trebuie pedepsită. Cu o zi înainte, în iunie 24, forţele israeliene răpiseră doi civili din Gaza, Osama şi Mustafa Muamar, de departe o mult mai gravă infracţiune decât capturarea unui soldat. Răpirea fraţilor Muamar a fost în mod sigur cunoscută de marile canale media. A fost raportată o dată de presa israeliană de limbă engleză (Jerusalem Post, Ha’aretz, ediţiile în limba engleză din 25 iunie [2006]), practic communicate oficiale ale IDF. Şi au fost într-adevăr câtva rapoarte scurte, difuze şi marginale. Singurul raport serios în limba engleză privitor la evenimentul acelei zile a fost în presa turcă. Foarte revelator, nu s-a înregistrat nici un comentariu, nici o reacţie, nici o chemare pentru atacuri militare sau teroriste împotriva Israelului. O căutare pe google.com arată semnificaţia relativă pentru Occident a răpirii civililor în comparaţie cu capturarea unui soldat israelian o zi mai târziu.
Perechea de evenimente, situate la o zi distanţă între ele, demonstrează cu claritate indubitabilă că spectacolul ultrajului legat de răpirea lui Şalit a fost o fraudă neobrăzată. Se poate vedea că, după standardele morale ale Occidentului, răpirea de civili este absolut în regulă dacă este făcută de “ai noştri”, dar capturarea unui soldat dintre “ai noştri” o zi mai târziu este o infracţiune condamnabilă care cere o pedepsire severă a populaţiei. Aşa cum a scris Gideon Levy în Ha’aretz, răpirea de către Armata Defensivă Israeliană a civililor cu o zi înainte de capturarea caporalului Şalit îndepărtează orice “bază legitimă a operaţiunii IDF” şi, putem adăuga, orice bază legitimă pentru sprijinirea acestor operaţiuni. Aceeaşi estimare priveşte şi răpirea celor doi soldaţi israelieni din 12 iulie [2006] lângă graniţa Libanului, întărită, în acest caz, de reacţia nulă la obişnuita practică israeliană, care are mulţi ani deja, de a răpi libanezi şi de a-i ţine timp de mulţi ani, şi desigur de a omorâ mulţi libanezi. Nimeni nu a argumenta niciodată că aceste infracţiuni ar justifica bombardarea Israelului, invadarea şi distrugerea ţării, sau acţiuni teroriste în interiorul ei. Aceste concluzii sunt complete, clare şi lipsite de ambiguitate.
Toate acestea sunt, în mod categoric, de o importanţă extraordinară în cazul de faţă, îndeosebi dată fiind caracterul dramatic al perioadei. Bănuiesc că din această cauză mass-media internaţională a decis să evite faptele cruciale, cu excepţia câtorva fraze difuze şi marginale.
Apologiştii crimelor de stat pretind că răpirea civililor din Gaza este justificată de afirmaţiile Armatei Defensive a Israelului că aceştia sunt “militanţi Hamas” sau plănuiau crime [împotriva Israelului]. După logica lor, atunci ar trebui lăudată capturarea lui Gilad Şalit, un soldat aflat într-o armată care bombardează (în mod necontroversat) Gaza. Asemenea performanţe sunt deplin dezgustătoare.
M.Y.: Vorbiţi înainte de toate de acceptarea naţiunii palestiniene, dar va rezolva acest lucru “ameninţarea iraniană”, va alunga Hizbullah de graniţa cu Israelul? Astăzi israelienii văd un pericol mediat la graniţa nordică, ne înşelăm cumva?
N.C.: În mod virtual toţi observatorii informaţi sunt de acord că o rezolvare corectă şi echitabilă a situaţiei palestinienilor ar slăbi în mod considerabil mânia şi ura îndreptată împotriva Israelului şi a Statelor Unite în lumea arabă şi islamică. Un asemenea argument este în mod clar uşor de atins, dacă SUA şi Israelul renunţă la vechea lor politică de rejecţionism. Înainte de a fi încheiate prematur de Ehud Barak, negocierile de la Taba din ianuarie 2001 se apropiaseră de o soluţie viabilă, ajutate de negocieri ulterioare, mai cu seamnă de Acordul de la Geneva semnat în decembrie 2002, care găsise un suport internaţional puternic dar fusese respins de către SUA şi Israel. Aceste texte pot fi criticate în multe feluri, dar constituie cel puţin o bază, poate o bază solidă, pentru înaintarea spre o soluţie paşnică dacă SUA şi Israelul ar renunţa complet la politica de rejecţionism.
În privinţa Iranului şi a Hizballahului, se pot spune, desigur, foarte multe, dar pot doar să menţionez aici câteva puncte centrale.
Să începem cu Iranul. În 2003, Iranul s-a oferit să negocieze toate problemele nerezolvate cu Statele Unite, inclusiv problemele legate de energia nucleară şi o soluţie de tip “două state” a conflictului Israel-Palestina. Oferta a fost făcută de guvernul moderat Khatami, cu suportul “supremului lider” reprezentând linia dură, Ayatollahul Khamenei. Administraţia Bush a răspuns prin cenzurarea diplomatului elveţian care a adus oferta.
În iunie 2006, Khamenei a făcut o declaraţie oficială în care afirma că Iranul este de acord cu ţările arabe în problema Palestinei, însemnând că acceptă apelul făcut în 2002 de Liga Arabă pentru o normalizare totală a relaţiilor cu Israelul şi o soluţie de tip “două state” în acord cu consensul internaţional. Momentul sugerează că ar putea să fie o admonestare a subordonatului său Ahmadinejad, ale cărui declaraţii inflamatorii beneficiază de o publicitate largă în Occident, spre deosebire de declaraţiile cu mult mai importante ale superiorului Khamenei. Doar cu câteva zile în urmă, fostul diplomat iranian Saddagh Kharrazi “reafirma că Iranul ar sprijini o soluţie a două state dacă palestinienii sunt de acord” (Financial Times, 26 iulie 2006). Desigur, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei sprijină o soluţie de acest tip de mulţi ani, şi a subscris la propunerea Ligii Arabe din 2002. Hamas a dat dovadă de bunăvoinţă pentru a negocia o soluţie de tip “două state”, lucru binecunoscut în Israel. Kharazzi este cunoscut ca fiind autorul propunerii din 2003 formulate de Khatami şi Khamenei.
Statele Unite şi Israelul nu vor să audă de nimic din toate astea. Ei preferă să audă că Iranul “a jurat distrugerea statului evreu” (corespondentul din Ierusalim Charles Radin, Boston Globe, 2 August), povestea standard şi cu mult mai convenabilă.
Ei nu doresc nici să audă că Iranul pare să fie singura ţară care a acceptat propunerea directorului IAEA, Muhammad al-baradei, ca toate armele nucleare să fie plasate sub control internaţional, un pas spre un adevărat Tratat de Renunţare la Armele Nucleare (TRAN), aşa cum s-a cerut de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1993. Propunerea lui al-Baradei, dacă ar fi implementată, nu numai că ar pune capăt crizei nucleare iraniene, dar ar acţiona împotriva unei crize de o vastitate cu mult mai serioasă: ameninţarea crescândă a războiului nuclear, care face ca mulţi analişti proeminenţi să avertizeze asupra “apocalipsei de după colţ” (Rober McNamara) dacă politica mondială continuă în aceeaşi direcţie. Statele Unite se opun cu înverşunare unui TRAN, dar fără să se ţină cont de aceste obiecţii, tratatul a fost votat de către Naţiunile Unite, unde a trecut cu 147 de voturi pentru şi unul împotrivă, cu două abţineri: Israelul, care nu se poate opune şefului său, şi mai interesant, Marea Britanie condusă de Blair, care deţine o anume suveranitate. Ambasadorul britanic a declarat că Anglia este în favoarea tratatului, dar “împarte comunitatea internaţională” după raportul 147 la 1. Aceste probleme sunt şi ele virtual departe de cercurile de specialitate, şi sunt chestiuni de supravieţuire literală a speciilor, cu mult mai importante decât criza iraniană.
Se spune adesea că cea care a chemat Iranul să-şi abandoneze dreptul legal de îmbogăţire a Iranului este “comunitatea internaţională”. Acest lucru este corect, dacă definim “comunitatea internaţională” ca fiind Washingtonul şi oricine se întâmplă să fie de partea sa. Dar cu siguranţă nu înseamnă lumea. Ţările nealineate au susţinut cu putere “dreptul inalienabil” al Iraniului de a îmbogăţi uraniu. Şi, fapt remarcabil, în Turcia, Pakistan şi Arabia Saudită majoritatea populaţiei acceptă cu mult mai mult ipoteza unui Iran care deţine arma nucleară decât orice acţiune militară americană, revelează sondajele internaţionale.
Ţările nonalineate au făcut apel şi la un Orient Apropiat liber de arme nucleare, o veche cerere a unei autentice comunităţi internaţionale, blocată şi ea de SUA şi Israel. Trebuie recunoscut că ameninţarea armelor nucleare israeliene este luată foarte serios de către mapamond. Aşa cum a fost explicat de către fostul comandant şef al US Strategic Command, generalul Lee Butler, “este extrem de periculos ca în cazanul de animozităţi pe care îl numim Orientul Apropiat, o naţiune să se înarmeze, în mod ostentativ, cu stocuri de arme nucleare, numărând probabil sute de bucăţi, şi inspirând alte naţiuni să facă la fel.” Israelul nu-şi face nici un serviciu dacă ignoră asemenea îngrijorări.
Merită acordată atenţie şi faptului că atunci când Iranul era condus de un tiran instalat de o lovitură de stat făcută de SUA şi Marea Britanie, Statele Unite, inclusiv Rumsfeld, Cheney, Kissinger, Wolfowitz şi alţii – au sprijinit puternic programele nucleare iraniene pe care le condamnă acum şi au ajutat Iranul cu mijloace tehnice în acest sens. Iranienii nu au uitat cu siguranţă aceste lucruri, la fel după cum n-au uitat nici suportul foarte puternic pe care SUA şi aliaţii săi l-au acordat lui Saddam Hussein în timpul agresiunii sale criminale, incluzând ajutor pentru producerea armelor chimice care au fost utilizate în sute de mii de iranieni.
Mai sunte enorm de multe de zis, dar este deja clar că “ameninţarea iraniană” la care te-ai referit ar putea fi dejucată prin metode pacifiste, dacă SUA şi Israelul ar fi de acord. Nu putem şti dacă propunerile israniene sunt serioase, atâta vreme cât nu le dăm curs. Refuzul SUA-Israel de a le pune în practică, precum şi tăcerea mass-mediei americane (şi, după cunoştinţa mea, europene) sugerează că există teama că ar putea fi serioase.
Ar trebui să adaug că pentru lumea de afară, sună puţin ciudat, ca s-o spunem direct, ca SUA şi Israelul avertizează de “ameninţarea iraniană” când ei şi numai ei ameninţă să lanseze un atac, ameninţări imediate şi credibile, violări serioase ale legii internaţionale. Şi se pregătesc în mod foarte deschis pentru un asemenea atac. Orice crede cineva despre Iran, nu poate fi învinuit de nimic în acest caz. Este iarăşi vizibil pentru toată lumea, chiar dacă nu şi pentru SUA şi Israel, că iranul nu a invadat nici o altă ţară, lucru pe care SUA şi Israelul l-a făcut cu regularitate.
Şi în privinţa Hizballahului sunt chestiuni foarte puternice şi serioase. Aşa cum bine se ştie, Hizballah a fost constituit în reacţie la invazia israeliană din 1982 şi ocupaţia ei brutală care era o violare a ordinelor Consiliului de Securitate. Şi-a câştigat un prestigiu considerabil prestigiu jucând rolul cel mai important în alungarea agresorilor. De asemenea, ca şi alte mişcări islamice, inclusiv Hamas, şi-a câştigat suport popular acordând servicii sociale celor săraci. Împreună cu Amal, acum aliat apropiat, Hizballah reprezintă comunitatea şiită în sistemul confesional al parlamentului din Liban. Este parte integrantă din societatea libaneză. În trecut, violenţa israeliană sprijintă de americani a făcut să crească suportul popular pentru Hizballah, nu doar în lumea arabă şi islamică în general, dar chiar în interiorul Libanului. Sondaje făcute la sfârşitul lui iulie [2006] revelă că “87% dintre libanezi sprijină lupta Hizballahului cu Israelul, o creştere cu 29% faţă de un sondaj similar efectuat în februarie. Fapt şi mai important este nivelul sprijinului pentru rezistenţa Hizballah din comunităţile non-şiite. 80% dintre creştinii intervievaţi sprijină Hizballah, împreună cu 80% dintre druzi şi 89% dintre sunniţi. Libanezii nu mai blamează Hizballah pentru a fi început războiul prin răpirea soldaţilor israelieni, ci pe Israel şi pe Statele Unite.” (Christian Science Monitor, 28 iulie [2006]). Ca de multe ori în trecut, Israelul îşi face deservicii eşuând în prevederea consecinţelor predictibile în cazul extremei violenţe în loc de a fi apelat la schimburi de prizonieri, ca în trecut.
Nu este înţelept nici să se ignore observaţiile recente ale lui Zeev Maoz (Ha’aretz, iulie 24). Aşa cum scrie ele, “imensul consens din Israel asupra faptului că războiul împotriva Hizballah în Liban este unul just şi moral se bazează pe o memorie selectivă şi pe termen scurt, pe o viziune introvertită asupra lumii şi pe standarde duble.” Cauzele include practica israeliană a răpirilor şi violările aproape zilnice ale graniţei libaneze în scopuri de supraveghere: “o violare a graniţei este o violare a graniţei”. Motivele includ şi rădăcini istorice: cele patru invazii israeliene începând cu 1978 şi consecinţele lor amare pentru libanezi. Şi nu ar trebui să uităm pretextele pe care acestea le-au avut. Invazia din 1982 a fost efectuată după ce timp de un an Israelul a bombardat şi a provocat în alte feluri Libanul, încercând parcă să obţină din partea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei o violare a armistiţiului din 1981, iar când în cele din urmă s-a dovedit că nu a izbutit, a atacat sub pretextul încercării de asasinare a ambasadorului Argov (făcute de Abu Nidal, un opozant al OEP). Invazia a avut intenţii clare, virtual recunoscute, de a pune capăt iniţiativelor de negociere ale OEP, o “veritabilă catastrofă” pentru Israel, aşa cum a arătat Yehoşua Porat. A fost, aşa cum s-a descris atunci, un “război pentru Cisiordania”. Invaziile ulterioare au avut şi ele pretexte neobrăzate. În 1993, Hizballah violase “regulile jocului”, aşa cum a anunţat Iţak Rabin: aceste reguli israeliene permitea Israelului să ducă la îndeplinire la nord de “zona de securitate” deţinută ilegal, dar nu permitea replici împotriva sa pe teritoriul său. Invazia lui Peres din 1996 n-a avut nici ea pretexte mai credibile. Este convenabil să uităm toate acestea, sau să preparăm poveşti despre bombardarea Galileii din 1981, dar nu este nici o practică atractivă, nici înţeleaptă.
Problema armelor Hizballahului este una foarte serioasă, fără îndoială. Rezoluţia 1559 face apel la dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze, dar Libanul nu a pus-o în practică. Primul-ministru sunnit Fuad Siniora a descris aripa militară a Hizballah ca o “rezistenţă mai degrabă decât o miliţie, deci exceptată de” prevederile rezoluţiei 1559. Un Dialog Naţional din iunie 2006 a eşuat în rezolvarea acestei probleme. Scopul său principal a fost formularea unei “strategii de apărare naţională” (vizavi de Israel), dar s-a blocat la propunerea Hizballah a “unei strategii de apărare care să permită Rezistenţei Islamice să-şi păstreze armele ca o ameninţare pentru posibila agresiune israeliană” (Jim Quilty, corespondentul de la Beirut al Middle East Report, 25 iulie [2006]), în absenţa unei alternative credibile. Statele Unite ar fi putut, dacă ar fi dorit, să furnizeze o garanţie credibilă împotriva invaziei unui stat client, dar aceasta ar fi cerut o schimbare serioasă în politici vechi.
Anumite fapte de fond au fost subliniate de câţiva corespondeţi veterani în Orientul Apropiat. Rami Khouri, editor al ediţiei libaneze a Daily Star, scrie că “libanezii şi palestinienii au răspuns atacurile persistente şi din ce în ce mai sălbatice ale Israelului îndreptate împotriva întregii populaţii civile prin crearea unor ierarhii paralele sau alternative care să-i poată proteja şi să le furnizeze serviciile esenţiale.” Specialistul în probleme siriene Patrick Seale este şi el de acord: “Se înregistrează apariţia şi dezvoltarea unor actori esenţialmente non-statali ca Hizballah sau Hamas din cauza vacuumului creat de impotenţa statelor arabe de a stăpâni sau ameninţa Israelul. Aceşti actori au luat naştere înainte de toate din “ameninţarea” Israelului, care postulează că Israelul are dreptul să lovească dar nimeni nu are voie să riposteze înapoi.” Până când asemenea chestiuni de bază nu sunt rezolvate, este foarte probabil că “Orientul Apropiat va aluneca mai departe în violenţă şi disperare”, aşa cum prezice Khouri.
M.Y.: Nu faceţi referire în ultima dumneavoastră scrisoare la victimele israeliene. Sunt diferenţe, în opinia dumneavoastră, între victimele de război israeliene (nu vorbesc despre soldaţi, ci despre civili) şi cele libaneze sau palestiniene?
N.C.: Afirmaţia dumneavoastră este lipsită de acurateţe. Scrisoarea lui John Berger este foarte explicită în privinţa lipsei de diferenţe dintre victimele israeliene şi celalte. Aşa cum afirmă scrisoarea: “Ambele categorii de rachete sfârtecă oribil corpurile – cine, în afara generalilor, poate uita acest lucru un moment?”
M.Y.: De ce în opinia dumneavoastră lumea cooperează în privinţa invaziei israeliene în Liban şi de ce nu este nici o presiune reală împotriva guvernului israelian pentru a opri nebunia din Gaza şi Jenin? Căror scopuri le serveşte această tăcere?
N.C.: Marea majoritate a lumii protestează, dar alege să nu acţioneze. Europa nu doreşte să ia o poziţie împotriva administraţiei americane, care a afirmat clar că suportă politica israeliană din Palestina şi Liban. Restul statelor lumii obiectează puternic, dar nu sunt considerate ca făcând parte din “comunitatea internaţională” decât dacă se supun [americanilor]. Tiraniile arabe sprijinite Statele Unite au condamnat iniţial Hizballah, dar au fost forţate să se oprească de teama propriilor populaţii. Chiar şi Regele Abdullah al Arabiei Saudite, cel mai loial (şi cel mai important) aliat al Washingtonului, a fost obligat să spună că “Dacă opţiunea păcii este respinsa din cauza aroganţei israeliene, atunci singura opţiune care rămâne este războiul, şi nimeni nu cunoaşte repercursiunile pe care le poate avea pentru regiune, incluzând războaie şi conflicte care nu vor cruţa pe nimeni, inclusiv pe aceia a căror putere militară îi tentează să se joace cu focul.”
În privinţa problemei palestiniene, faţă de care poziţia lui Bush este rigidă, îşi are rădăcinile în politici vechi. Luna de la Taba, ianuarie 2001, este unica întrerupere reală a rejecţionismului american vechi de 30 de ani. În timpul anilor Oslo, SUA şi Israelul au sugerat că se alătură consensului internaţional, dar au făcu foarte dificilă implementarea lui printr-o creştere a colonizării teritoriilor ocupate, anul de vârf fiind 2000. SUA a suportat puternic primele invazii israeliene din Liban, din 1982 în 1996, şi au forţat Israelul să pună capăt agresiunilor atunci când atrocităţile au atins un asemenea nivel încât dăunau intereselor americane.
Din nefericire, se poate generaliza comentariul lui Uri Avnery despre Dan Haluţ, care “priveşte lumea prin dispozitivul care aruncă bombele din avion”. Acest lucru este cu mult mai adevărat despre Rumsfeld-Cheney-Rice, şi alţi strategi de vârf ai administraţiei Bush, în ciuda discursurilor dulcege pe care le emit din când în când. Aşa cum ne arată istoria, asemenea viziuni asupra lumii nu sunt anormale printre cei care deţin un monopol viertual asupra mijloacelor de creare a violenţei, cu consecinţe pe care nu trebuie să le recapitulăm.
M.Y.: Cum vedeţi următorul capitol din conflictul Orientului Apropiat?
N.C.: Nu cunosc pe nimeni suficient de îndrăzneţ şi de nebun încât să lanseze o predicţie. Statele Unite şi Israelul pun în mişcare forţe populare care sunt de foarte rău augur, şi care vor continua să acumuleze putere şi să devină şi mai extremiste dacă SUA şi Israelul persistă în demolarea oricărei speranţe de realizare a drepturilor naţionale palestiniene, precum şi în distrugerea Libanului. Ar trebui de asemenea să recunoaştem că prima grijă a Washingtonului, la fel ca şi în trecut, nu este Israelul sau Libanul, ci vastele resurse de energie din Orientul Apropiat, recunoscute în urmă cu 60 de ani afi “o uriaşă sursă de putere strategică” şi “una dintre cele mai mari prăzi din istoria lumii”. Putem aştepta, cu încredere, că SUA vor continua să facă tot ceea ce pot pentru a controla această sursă de putere strategică fără egal. Se poate să nu fie uşor. Remarcabila incompetenţă a strategilor lui Bush a creat catastrofa din Iraq, una a intereselor lor proprii în egală măsură. Ei se află în faţa posibilităţii unui ultim coşmar: o alianţă şiită liberă (incluzând partea irakiană dominată de şiiţi, Iranul şi regiunile şiite ale Arabiei Saudite) care controlează majoritatea energiei mondiale, independentă de Washington sau chiar mai rău, având legături apropiate cu Reţeaua de Securitate Energetică Asiatică aflată în China şi cu Consiliul de Cooperare de la Shanghai. Rezultatele ar putea fi cu adevărat apocaliptice. Şi chiar în micul Liban, specialistul universitar în probleme legate de Hizballah, concomitent un critic acerb al organizaţiei, descriu conflictul actual în “termeni apocaliptici”, avertizând asupra posibilităţii ca “întreg iadul s-ar putea dezlănţui” dacă deznodământul campaniei SUA-Israel conduce la o situaţie în care “comunitatea şiită clocoteşte plină de resentimente faţă de Israel, Statele Unite şi guvernul pe care îl percepe ca pe un trădător” (Amal Saad-Ghorayeb, Washington Post, 23 iulie [2006]).
Nu este nici un secret că în anii din urmă Israelul a ajutat la distrugerea naţionalismului secular arab şi la crearea organizaţiilor Hizballah şi Hamas, la fel cum violenţa americană a servit creşterii extremismului islamic fundamentalist şi a terorii jihadiste. Raţiunile sunt înţelese. Există avertismente constante în această direcţie furnizate de agenţiile de spionaj occidentale (inclusiv americane), şi ale specialiştilor de vârf în aceste probleme. Ne putem băga capul în nisip şi să ne ascundem în spatele “consensului total” că ceea ce facem noi este “just şi moral” (Maoz), ingorând lecţiile istoriei recente, sau pur şi simplu raţiunea. Sau putem să privim faptele în faţă şi să ne apropiem de dileme foarte serioase prin mijloace pacifiste. Acestea există. Succesul lor nu poate fi niciodată garantat. Dar putem avea o încredere rezonabilă în faptul că privirea lumii prin dispozitivul care trimite bombe va aduce mai multă distrugere şi suferinţă, poate chiar “apocalipsa de după colţ”.
Cf. sursa în limba engleză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu