Georges Corm: “Acest război este legat de dorinţa de dominaţie a Israelului şi a Statelor Unite în regiune” (interviu)

Pentru istoricul Georges Corm, acest război este legat de dorinţa de hegemonie a Israelului şi a Statelor Unite în regiune. Economist, fost ministru de finanţe libanez, istoric şi autor a numeroase lucrări (1), Georges Corm analizează pentru ziarul francez l’Humanité noul război din Liban.

Reporter: După trei săptămâni de bombardamente israeliene în Liban care au făcut deja mai mult de 1.000 de victime civile, Statele Unite şi Franţa tocmai au propus o rezoluţie ONU care “să oprească ostilităţile”. Care este opinia dumneavoastră?

Georges Corm: Cred că este o oroare totală. Tocmai s-a făcut o nouă invenţie semantică aberantă pentru a i se permite Israelului să-şi continuie treaba fără ca cineva să aibă aerul că-l încurajează. Sunt indignat şi furios. Ştiam că Franţa se supune din ce în ce mai mult politicii americane, dar nu credeam că diplomaţia franceză ar putea ajunge atât de jos. Cum poate ea să accepte, pretinzând că vine în ajutorul “dragului Liban”, să lase să fie distruse ultimele conexiuni care ne legau de lumea exterioară? Fie şi din punct de vedere umanitar, este o oroare. Cât priveşte planul geopolitic, se confirmă, aşa cum cred de la o vreme, că diferenţele între Franţa şi Statele Unite ţin doar de tactică şi că este doar praf în ochi.

R.: Cum analizaţi această criză? Dacă este să ne luăm după mass-media franceză, ar fi vorba de “un război între Israel şi Hizballah”…

G. C.: Este o dezinformare. În realitate, acest război are trei dimensiuni. Prima, este cea a “securităţii israeliene”, în numele căreia Libanul a suferit din 1968 o întreagă serie de ocupaţii, de bombardamente, de violări aproape cotidiene ale spaţiului său aerian şi maritim. Până în 1982, acestea au fost din cauza prezenţei Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei în Liban, şi s-a mers până la invazia din 1982, asedierea Beirutului şi tentativa eşuată de satelizare a Libanului de către Israel. Hizballahul nu exista pe atunci. Dar s-a născut exact în timpul acestei ocupaţii.

A doua, este dorinţa de dominaţie completă a Orientului Apropiat de către Israel şi Statele Unite. Nici ea nu este nouă, dar se afirmă cu mai multă agresivitate din 11 septembrie 2001: a avut loc războiul împotriva Afghanistanului, apoi împotriva Irakului, azi împotriva Libanului. Statele Unite şi Israelul şi-au propus să construiască un “nou Orient Apropiat”, debarasat de influenţa a ceea ce ei numesc “axa răului formată din Siria şi Iran”, două state care greşesc susţinând rezistenţa palestiniană şi cea a Hizballah.

A treia dimensiune, este cea a luptei generale împotriva terorismului islamic considerat ca fiind o “internaţională fascistă islamistă”. Aceasta este doctrina oficială a administraţiei Bush începând cu 2001, îmbrăţişată de Occidentul care bagă în aceeaşi oală mişcări de tipul celei a lui Ben Laden cu mişcări de rezistenţă ca Hamas sau Hizballah.

R.: Sunteţi un laic de origine creştină, ce credeţi despre Hizballah? Logic, nu ar trebui să-i aveţi la inimă…

G. C.: Este o mişcare care a cunoscut o mutaţie absolut pozitivă. Desigur, s-a născut sub influenţă iraniană, în condiţiile tragice ale invaziei israeliene din iunie 1982. La origine, taberele de antrenament de la Bekaa au fost organizate de experţi militari iranieni. Din 1982 şi până în 1988, în contextul războiului Iran-Irak, Hizballah a procedat la răpiri de ostatici occidentali. Dar în acelaşi timp, dezvolta rezistenţa faţă de ocupaţia israeliană, care, în Sudul Libanului, a durat până în 2000. Începând cu sfârşitul războiului Iran-Irak, Hizballah a evoluat. Trebuie să nu uităm că Hizballah n-a fost niciodată o miliţie în sensul în care îl defineau acordurile de la at-Taif (2). Acestea vizau miliţiile confesionale care luaseră parte la războiul civil, ceea ce n-a fost cazul Hizballahului. Din această cauză guvernul libanez n-a dorit niciodată să-i dezarmeze. Cu atât mai mult cu cât au început, în anii ’90, să se transforme în partid politic, cu o orientare socială şi o acţiune caritativă foarte puternice, fără distincţie comunitară. S-a ajuns până într-acolo încât în anumite sate în care coabitează comunităţile creştine şi şiite, s-au văzut creştini votând pentru Hizballah. Se poate spune azi că Hizballah a devenit un partid politic libanez în adevăratul sens al cuvântului, mai ales de când Nasrallah l-a făcut independent de Siria şi de Iran. El reprezintă tendinţa total “libanistă” care a triumfat asupra tendinţei pro-iraniene. Este din ce în ce mai integrat fabricii politice libaneze. De altminteri, aspectul islamic al discursului său s-a marginalizat în favoarea unui discurs esenţialmente patriotic, libanez înainte de toate, naţionalist arab mai apoi. El vorbeşte mult de suveranitatea Libanului, de onoarea libanezilor şi a arabilor în faţa Israelului, de sfârşitul umilirii, denunţând puternic politica americană.

R.: Aşadar, Hizballah a devenit simbolul rezistenţei?

G. C.: Da, şi acest lucru îl datorăm Israelului. Israelienii au creat un vid decapitând rezistenţa partidelor laice şi a stângii libaneze atunci când au ocupat Libanul. Au închis mulţi rezistenţi în lagărul de la Ansar. Au dus în Israel mai mult de 1600 dintre ei în 1985. Au lăsat astfel locul liber pentru implantarea Hizballahului, crezând că un partid cu un steag religios ar fi mai practic pentru interesele lor.

R.: Vreţi să spuneţi că au crezut că e mai uşor de combătut, fără să provoace prea multe proteste?

G. C.: Exact. Au făcut acelaşi lucru cu Hamas în Palestina ocupată pentru a distruge Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Cu asemenea concepte se ajunge la războiul civilizaţiilor.

R.: Ce credeţi despre soluţiile avansate de către Franţa: aplicarea rezoluţiei 1559 şi desfăşurarea unei forţe internaţionale?

G. C.: Cred că 1559 nu avea nici un rost. Am spus imediat ce a fost votată că urmează să destabilizeze Libanul şi să creeze condiţiile unui nou colonialism. Este o eroare gravă, pentru care Jacques Chirac este responsabil din plin şi căreia noi îi plătim acum preţul. Se vorbeşte de desfăşurarea armatei libaneze de-a lungul frontierei israeliene, dar ce înseamnă desfăşurarea unei armate care nu are echipamente, nu are arme demne de acest nume, nu are acoperire aeriană? Maşina de război israeliană o poate zdrobi fără nici un efort notabil.

În ceea ce mă priveşte, mă alătur poziţiei primului-ministru libanez. Vreau să se aplice rezoluţia 1559, dar cu condiţia ca şi Israelul să fie făcut să respecte toate rezoluţiile ONU care îl privesc, atât cele privitoare la relaţia cu Libanul cât şi cele privitoare la relaţia cu Siria şi Palestina. Inclusiv cele care tratează problema celor 400.000 de refugiaţi palestinieni aflaţi acum în Liban. În acel moment nu va fi nici o problemă, forţele Hizballah vor putea fi integrate armate libaneze. În ceea ce priveşte forţa internaţională, ea va face fără îndoială obiectul unor negocieri aprinse privitoare la mandatul, compoziţia, ONU, NATO, o formă lărgită a FINUL?, precum şi amplasamentul ei. Cred că, din punct de vedere logic, ar trebui să fie desfăşurată pe teritoriul israelian: ei se plâng că sunt atacaţi, dar noi suntem cei invadaţi. Din 1968, armata israeliană a făcut între 50.000 şi 60.000 de victime civile în Liban. Nu Israelul are nevoie de protecţie, ci noi, Libanul.


Note:

(1) Orientul Apropiat a explodat (Le Proche Orient éclaté), Gallimard, 2005; Orient-Occident, fractura imaginară (Orient-Occident, la fracture imaginaire), La Découverte, 2004 ; Problema religioasă în secolul XXI (La Question religieuse au XXIe siècle), La Découverte, 2006.

(2) Semnate în 1990 în Arabia Saudită sub egida Siriei, aceste acorduri puneau capăt celor 15 ani de război civil, organizând dezarmarea miliţiilor care luaseră parte la el.

Interviu realizat de către Françoise Germain-Robin - L'Humanité, 7 august 2006

Interviul a mai fost preluat şi de către Al-Oufok.