Zece ochi pentru unul singur… (de Dominique Vidal)

Informaţia, în timp de război, nu diferă cu adevărat de ceea ce este în timp de pace. Conflictele sunt ca o lupă care îngroaşă defectele obişnuite. Astfel, dezbaterea asupra “disproporţionalităţii” ofensivei israeliene ţine de o tendinţă de a cum obişnuită spre “două măsuri”, care conduce la ierarhizarea victimelor luptelor din Orientul Apropiat ca, în Franţa, cele ale rasismului.

În centrul uneia dintre sălile mesopotamiene ale muzeului Luvru se ridică o impozantă sculptură din bazalt de mai mult de doi metri înălţime, realizată aproximativ în anul 1730 înainte de Iisus Hristos. În vârful ei, înaintea lui Şamaş, zeu al Soarelui şi simbol al Justiţiei, tronează regele Hammurabi, căreia îi reproduce codul, unul dintre cele mai vechi din lume. Printre legile compilate în caractere cuneiforme figurează aceea, faimoasă, a talionului, care stabileşte reciprocitatea crimei şi a pedepsei.

Din acest principiu se inspiră Vechiul Testament atunci când afirmă (Levitic, 9, 17-22): “Dacă un om omoară o fiinţă umană, oricare ar fi ea, să fie dus la moarte. Dacă loveşte un animal, îl va înlocui – viaţă pentru viaţă. Dacă un om provoacă o infirmitate unui compatriot, i se va face ceea ce a făcut: fractură pentru fractură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.” Mai departe, Leviticul (19, 18) stabileşte totuşi reconcilierea: “Tu nu te vei răzbuna, nici nu vei păstra ranchiună.”

Noul Testament (Matei, 5, 38-42) contrazice în mod explicit legea talionului prin gura lui Iisus: “Aţi aflat că vi s-a spus: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar eu vă spun să nu vă împotriviţi celui rău. Dimpotrivă, dacă cineva te pălmuieşte pe obrazul drept, întindeţi-i şi obrazul stând.” În privinţa Coranului, acesta ezită (sura II, versetul 178): “Vi s-a prescris talionul în privinţa celor ucişi: un om liber pentru un om liber, un sclav pentru un sclav, o femeie pentru o femeie. Iar celui căruia i s-a iertat din partea fratelui său ceva, i se arată bunăvoinţă, iar despăgubirea se îndeplineşte după cuviinţă.”

Ne putem îndoi că Ehud Olmert şi Amir Pereţ vor intra în Istorie altfel decât ca iniţiatorii unui război pe cât de contra-productiv pe atât de sângeros. În orice caz ei au inventat o versiune încă şi mai teribilă a formulei biblice: “Zece ochi pentru un ochi, zece dinţi pentru un dinte.” Căci operaţiunile denumite poetic “Ploaie de vară” şi “Schimbarea direcţiei” au costat viaţa a 160 de israelieni (din care o mare majoritate soldaţi) şi 1400 de libanezi şi palestinieni (din care o zdrobitoare majoritate civili), cărora li se adaugă pierderile Hizballahului, estimate undeva între 80 (conform surselor mişcării) şi 500 (după Israel) (1). Acest bilanţ – a cărui proporţie depăşeşte pe cea a celei de-a doua Intifada şi a represiunii sale (aproximativ 1000 de morţi israelieni şi 4300 de palestinieni) – pune o întrebare redutabilă, căreia cei însărcinaţi cu “vinderea” conştiinţei liniştite ar trebuie să răspundă: viaţa unui israelian valorează, în ochii lor, de zece ori mai mult decât cea a unui arab?

Caracteristică a conflictelor aşa-zis “asimetrice”, inegalitatea în faţa morţii reprezintă călcâiul lui Ahile al susţinătorilor fervenţi ai Israelului. Bernard-Henri Lévy a simţit-o şi a scris, în bloc-notesul său din Point, încă din 20 iulie: “Am totuşi pofta să-i întreb pe cei care vorbesc [de disproporţie] cum ar reacţiona dacă nişte commandouri teroriste ar veni, pe teritoriul nostru, în cel mai total dispreţ, chiar negându-ne frontierele, pentru a răpi soldaţi francezi (2).” André Glucksmann, în ceea ce-l priveşte, a preferat contra-atacul: “Indignarea multor indignaţi mă indignează la rândul meu. (…) Unii morţi musulmani cântăresc greutatea unei pene, alţii tone. Două greutăţi diferite.” (3) A opus indignarea trezită de morţii din Cana tăcerii asupra celor din Irak, Cecenia şi Darfur.

Dar indiferenţa celor mai multe dintre organele mass-mediei în privinţa celei de-a doua categorii ar putea justifica escamotarea primei? Lui André Glucksmann iar fi greu să dea un răspuns pozitiv, cu atât mai mult cu cât în 1999 a semnat, împreună cu Romain Goupil, Claude Lanzmann şi Bernard-Henri Lévy - care de data asta au susţinut cu toţii războiul Israelului – un apel în favoarea Ceceniei care declara: “Condamnăm, bineînţeles, terorismul, dar războiul împotriva teroriştilor nu trebuie să ducă la bombardarea civililor.” (4) În ceea ce-l priveşte pe “Malraux al timpurilor moderne” (sau, conform hagiografilor, Sartre sau Tocqueville), care pretinde că vede în tripla răpire cheia acestui război, se preface că uită faptul că “vulcanul” israeliano-palestinian, pentru a relua formula lui Yasser Arafat, cunoaşte de aproape 60 de ani repetate erupţii: 1948, 1956, 1967, 1973, 1982, plus două Intifada, şi, prin extensie, un război civil în Liban şi două războaie în Irak…

Orice luare de ostateci este evident condamnabilă. Dar cum poate fi astfel prezentată capturarea, în 25 iunie, a soldatului Gilad Şalit, şi nu răpirea a 34 de miniştri şi deputaţi palestinieni patru zile mai târziu, plus, la începutul lunii august, arestarea preşedintelui Consiliului legislativ? La fel, Israelul n-a folosit pretextul celor doi prizonieri făcuţi de Hizballah pentru a lua la rândul său ca ostateci… două populaţii întregi, cea a Fâşiei Gaza şi cea a Libanului – plus, de altminteri, cea din nordul propriei ţări? Fără să mai punem la socoteală că aceşti trei soldaţi ar trebui să beneficieze de un schimb de prizonieri (acelaşi pe care Israelul a refuzat să-l admită la sfârşitul lunii iunie precum şi la jumătatea lunii iulie), în timp ce libanezii vor trebui să-şi plângă morţii şi, odată cei 900.000 de refugiaţi întorşi la căminurile lor, să reconstruiască o ţară devastată…

Majoritatea televiziunilor, radiourilor şi a ziarelor ne-au servit această viziune părtinitoare ad nauseam. Cel care se emoţionează la soarta celor trei israelieni prizonieri poate ignora mai mult de 10.000 de prizonieri palestinieni, dintre care 600 arestaţi în iulie (5)? Faptul că Hizballah trage unele dintre rachete pline de bile ucigaşe autorizează Israelul să utilizeze bombe-ciorchine, bombe cu fosfor sau cu uraniu sărăcit, fapt afirmat de Human Rights Watch (6)? Iar atunci când această organizaţie non-guvernamentală reaminteşte solemn că indistincţia dintre ţintele civile şi militare constituie o “crimă de război”, precizând că “nu a găsit cazuri în care Hizballah să se fi servit de civili ca de scuturi umane pentru a se proteja de represaliile israeliene.” Desigur, “combatanţii şi-au instalat lansatoarele de rachete în zone populate sau apropiate observatorilor Naţiunilor Unite”, dar aceasta “nu justifică utilizarea prelungită de către armata israeliană a unei forţe oarbe [nedescriminatorii] care a costat atâtea vieţi ale civililor” (7). La fel, poate fi credibil cel care deplânge dezastrele produse de Hizballah în nordul Israelului, justificând concomitent “potopul de foc, de fier, de oţel, de sânge” israelian care a răvăşit infrastructura ţării Cedrului – imobile, străzi, poduri, porturi şi aeroporturi, centrale electrice, uzine, etc.? Aşa încât costul războiului este estimat la 1 miliard de dolari într-un caz, şi de la 6 la 10 miliarde în celălalt…


Un reflex mental pavlovian

Logica celor “două măsuri” nu este rezervată Orientului Apropiat. În clasa politică franceză, printre jurnalişti şi numeroşi dintre concetăţenii noştri, ea a devenit un fel de reflex mental atât de pavlovian încât pare uneori aproape inconştient. Şi operează în privinţa multor altor subiecte.

Ca dovadă afacerile Ilan Halimi şi Şahib Zehaf. În 13 februarie 2006, Ilan Halimi, în vârstă de 23 de ani, este regăsit mort după ce fusese sechestrat şi torturat la Bagneux (Hauts-de-Seine). Deşi probabil, datorită originilor victimei şi anumitor cuvinte ale răpitorilor, caracterul antisemit al crimei nu este clar dintru început. Acest lucru nu-i împiedică pe principalii reprezentanţi au autorităţii statului, precum şi pe cei ai Bisericilor, ai partidelor politice şi ai mass-mediei. Mai mult de 50.000 de persoane defilează în Paris în 26 februarie. Şase zile mai târziu, la Oullins (Rhône), trei lovituri de revolver îl omoară pe Şahib Zehaf, în vârstă de 42 de ani. În mod aparent din aceleaşi motive, caracterul rasist al crimei nu este nici aici mai sigur. Dar aproape toţi cei care se angajaseră pentru Ilan Halimi tac. Vor trebui trei săptămâni pentru ca 2000 de persoane să manifesteze la Lyon. SOS-Rasism lipeşte pe zidurile Franţei un afiş care afirmă: “Un arab ucis la Oullins, un evreu ucis la paris, sunt doi camarazi asasinaţi”…

Acest dezechilibru nu are nimic excepţional: el caracterizează cele mai multe dintre comentariile în privinţa rasismului şi a antisemitismului din Franţa. Actele de violenţă antievreiască au indiscutabil crescut numeric mai mult decât altele între 2000 şi 2002. Apoi fie au crescut mai puţin rapid, fie – ca în 2005 – au scăzut mai rapid. Comisia naţională consultativă a drepturilor omului (CNCDH) o scrie negru pe alb (8). Or nu numai oamenii politici şi ziariştii subestimează puseul cantitativ al rasismului antiarab şi islamofob, ci îi neglijează în egală măsură dimensiunea calitativă: contrastul între marginalizarea antisemitismului şi recrudescenţa prejudecăţilor antiarabe şi antimusulmane de după 11 Septembrie. În fapt, 90% dintre francezi sunt gata să aleagă un preşedinte al republicii evreu, dar numai 36% ar vota pentru un candidat musulman (9).

Să citim – cu precauţiile normale – studiul realizat pentru raportul din 2006 al CNCDH. Un francez din trei se recunoaşte rasist (8% mai mult ca în 2004), iar 63% (+ 5%) consideră că “anumite comportamente pot uneori să justifice reacţii rasiste”. În ceea ce priveşte victimele rasismului, sondajele îi desemnează pentru început pe “nord-africani” şi pe “musulmani” (42%), urmaţi de “străini” şi de “imigranţi” (26%), apoi de “africani” şi de “negri” (17%) – după care vin “francezii” (12%), “evreii” (6%) şi “persoanele cu altă culoare a pielii” (6%)…

A continua să ierarhizăm diferitele forme ale rasismului ar însemna să le construim fiecăreia o bază. Unii, în mod clar, n-au înţeles asta, aşa cum o confirmă reacţiile la recenta disoluţie a Tribu Ka, în virtutea legii din 10 ianuarie 1936 “relativă la grupele de luptă şi la miliţiile private” – decretul guvernamental evocă, pe bună dreptate, “propagarea de idei şi de teorii tinzând să justifice şi să încurajeze discriminarea, ura şi violenţa rasiale” (10). Tot atâtea caracteristici ale altor grupuscule non-dizolvate, îndeosebi Liga Apărării Evreieşti, interzisă în USA, în Canada şi, sub forma partidului Kach, în Israel. Nu se mai numără, totuşi, agresiunile pe care le-a comis, la fel ca şi Betar, împotriva militanţilor favorabili unei păci juste între Israel şi Palestina, chiar şi în sânul tribunalelor (11). Cine a relevat această contradicţie?

Un ultim fapt tulburător. A doua zi după mişcarea împotriva “contractului precaritate excluziune” (CPE), Humanité a lansat o petiţie pentru amnistierea manifestanţilor condamnaţi “pe bandă” de către tribunale – şi care n-au beneficiat până la urmă de graţierea prezidenţială decât în 14 iulie. De ce nimeni nu a luat o iniţiativă comparabilă pentru a apăra sutele de tineri condamnaţi pe nedrept, toamna trecută, în timpul revoltei din suburbii?

Dezbatere pur ideologică, se va spune. Nimic de acest fel – doar refuzul intransigent al celor “două măsuri” condiţionează, mai ales, orice soluţie pacifistă a conflictului israeliano-arab. Între alte motive ale agresiunii lor, conducătorii israelieni asigură că vor să suplinească incapacitatea Beirutului, până în acest moment, de a aplica rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Încântată de această proclamaţie, “comunitatea internaţională” nu-şi mărturiseşte surpriza: este totuşi prima oară când Tel-Avivul se preface că respectă rezoluţiile Naţiunilor Unite.

Dacă Israelul chiar doreşte să le aplice – cele ale Consiliului de Securitate, chiar şi ale Adunării Generale (12) – atunci are la ce lucra. Rezoluţia 181, din 29 noiembrie 1947, decide “împărţirea” Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab. Rezoluţia 191, din 11 decembrie 1948, stabileşte “dreptul la întoarcere” al refugiaţilor. Rezoluţia 242, din 22 noiembrie 1967, stabileşte “retragerea forţelor armate israeliene din teritoriile ocupate” în schimbul recunoaşterii “dreptului său de a trăi în pace în interiorul unor frontiere sigure şi recunoscute”. Rezoluţia 3226, din 22 noiembrie 1974, menţionează explicit “dreptul la suveranitate şi la independenţă naţională a poporului palestinian”, etc.

Să nu le uităm pe ultimele trei cele mai recente. Cea a Consiliului de Securitate (1397) care, în 12 martie 2002, reafirmă pentru prima dată din 1947 “o viziune în care două state, Israel şi Palestina, trăiesc alături unul de celălalt în frontiere sigure şi recunoscute”. Cea a Adunării Generale (A/RES/ES-10/15) care, în 20 iulie 2004, îşi însuşeşte avizul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga care cere distrugerea zidului din Cisiordania. Şi bineînţeles 1701, prin care Consiliul de Securitate a pus capăt, în 11 august, războiului din vara lui 2006…

Note

(1) Toate aceste cifre au fost furnizate de către Agenţia France-Press (AFP) în 14 august. Asociaţia israeliană Betselem estimează că iulie 2006 a fost luna cea mai ucigaşă în Palestina in aprlie 2002: “Aproape jumătate dintre victimele din Fâşia Gaza din iulie au fost civili care nu luau parte la ostilităţi”, B’Tselem, 3 august 2006.

(2) Să notăm utilizarea verbului “a răpi”: cei trei soldaţi nu sunt totuşi nişte copiii, chiar dacă îl minunează pe BHL prin alura lor “dezinvoltă”, care-i aminteşte “vesela busculadă a batalioanelor de tineri republicani” spanioli (Le Monde, 27 iulie 2006). În mod curios, Claude Lanzmann va utiliza acelaşi verb în pamfletul său din Le Monde (3 august 2006)

(3) Le Figaro, 8 august 2006.

(4) Le Figaro, 15 noiembrie 1999.

(5) World War 4 Report, 31 iulie 2006.

(6) Cf. The New York Times, 25 juillet 2006 şi « Mideast Weapons Deserve Scrutiny », Fair, 2 august 2006.

(7) Cf. « Israel's Indiscriminate Attacks Against Civilians in Lebanon », Human Rights Watch, août 2006.

(8) A se citi raporturile din 2001 până în 2006 la : www.commission-droits-homme.fr

(9) Cf. respectiv Nonna Mayer, « Franţa nu este antisemită », Le Monde, 4 aprilie 2002, şi ancheta « Islamul în Franţa » realizată de Artenice Consulting, aprilie 2004.

(10) AFP, 29 iulie 2006.

(11) Se poate găsi un comentariu pe Communautarisme.net : « Extremismul pro-israliean – principalele fapte imputate », octombrie 2004.

(12) A se consulta site-ul www.un.org/Depts/dpa/qpal

Cf. sursa în limba franceză.