Am decis, în această perioadă teribilă, să evoc chestiunile statutului final [al relaţiilor israeliano-palestiniene] prin prisma Ierusalimului în scopul demontării argumentului securitar, astfel încât acesta să nu mai poată servi drept justificare nici politicii coloniale puse în operă de Israel, nici crimelor comise, mai cu seamă în Gaza, împotriva poporului nostru.
Ierusalimul este una dintre cele cinci probleme-cheie pe care am decis să nu le tratăm în timpul concluzionării acordurilor de la Oslo, celelalte patru fiind: refugiaţii, frontierele, coloniile şi apa. O privire rapidă asupra stării actuale a acestor cinci chestiuni revelează în ce măsură statutul final este compromis: dublarea numărului coloniilor în zece ani, anexarea văii Iordanului (frontiera orientală) reprezentând o treime din Cisiordania, refuzul Israelului de a recunoaşte dreptul la reîntoarcere sau responsabilitatea sa în exilul palestinienilor şi Nakba lor (catastrofa) din 1948, anexarea teritoriilor fertile, a puţurilor şi a zonelor acvifere prin intermediul Zidului… Este timpul ca aceste chestiuni să fie tratate şi să se constate atât eşecul negocierilor parcelare şi cel al soluţiilor unilaterale sau militare. Şi dacă această schimbare ar începe la Ierusalim…
Istoria Ierusalimului nu este doar istoria unui oraş de trei ori sfânt, leagăn al religiilor monoteiste, este înainte de toate istoria unei coabitări milenare, a pluralismului de atâtea ori pus la încercare, dar care constituie specificul acestui oraş. Israelul a atentat la acest pluralism, mai ales de la anexarea părţii orientale a oraşului în 1967, oficializată prin legea fundamentală din 30 iulie 1980 care declară Ierusalimul “capitala reunificată şi eternă a Israelului”. Această lege a fost condamnată prin rezoluţia 478 din 20 august 1980 a Consiliului de Securitate, aşa cum reaminteşte avizul CIJ privitor la Zid. Totuşi, Israelul n-a încetat să multiplice faptele perpetrate cu scopul transformării acestei anexări într-un gest ireversibil. Numeroşi actori ai mass-mediei utilizează termenul “Ierusalim” pentru a desemna Israelul, deşi cvasi-totalitatea statelor refuză să recunoască Ierusalimului calitatea de capitală a Israelului, în absenţa unei soluţii negociate cu palestinienii.
Colectivităţile teritoriale din Europa cooperează cu oraşul, recunoscând de facto anexarea Ierusalimului de Est, aprobând politicile discriminatorii puse în practică de către municipalitate. Unele întreprinderi, printre care două franceze, Alstom şi Connex, construiesc o linie de tramvai care trebuie să lege două colonii de Ierusalimul de Vest, deşi acestea sunt construite în teritoriile ocupate. Îşi imaginează europenii că participă în acest fel la negarea existenţei noastre în sânul acestui oraş? Palestinienii şi-au văzut capitala izolată, ruptă de mediul palestinian. Satele învecinate, care aveau o legătură existenţială cu oraşul, universitatea şi spitalele lui, nu mai pot accede acolo. Ţesătura socio-economică s-a rupt, ţesătura naţională este în suferinţă.
Ierusalimul concentrează diferitele politici ale colonizării Israeliene. Coloniştii, care sunt în număr de 200.000, sunt acum la fel de numeroşi ca şi palestinienii în sânul oraşului. În timp ce celor din urmă nu le-a mai rămas ca să trăiască şi să se dezvolte decât 9% din teritoriul oraşului, coloniştii beneficiază de străzi speciale, de pământuri expropriate şi de toate avantajele care le facilitează extinderea. Zidul anexează coloniile, materializând încercuirea şi izolarea oraşului. Discriminările împotriva locuitorilor, vizând să-i determine să părăsească oraşul, se multiplică şi privesc fiscalitatea, serviciile făcute de către municipalitate, refuzul de a acorda permise de conducere şi demolarea accelerată a caselor…
Israelul caută să organizeze absenţa palestiniană. Această politică trece prin eliminarea partenerului palestinian, căruia i se deplânge concomitent absenţa. Ea a conţinut paroxismul în momentul închiderii Casei Orientului, care era inima palpitândă a Palestinei în Ierusalim. “Foaia de drum” care recomanda redeschiderea instituţiilor palestiniene din Ierusalimul de Vest a rămas literă moartă.
Ierusalimul este în acest fel reflexul absenţei de perspective politice şi umane care face cu atât mai penibil angajamentul insuficient al comunităţii internaţionale şi absenţa presiunilor împotriva guvernului israelian. Distanţa dintre cuvinte şi acte este vertiginoasă. Toată lumea recunoaşte în cuvinte că Ierusalimul de Est trebuie să fie capitala statului Palestina, dar în acte nimic nu este făcut pentru a împiedica distrugerea acestui obiectiv, în timp ce nici o reglementare a conflictului nu este posibilă fără Ierusalim. Constrângerea, presiunile, sancţiunile sunt extrem de rare în limbajul şi în practica diplomatică privitoare la Ierusalim.
Astfel, cele trei condiţii impuse guvernului palestinian imediat după alegerile legislative din ianuarie 2006 (recunoaşterea Israelului, deşi aceasta a fost făcută de către Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, încetarea violenţei, recunoaşterea acordurilor trecute) nu au echivalent din partea israeliană. Totuşi, politica israeliană distruge Palestine, nu printr-o frază într-o cartă, ci printr-un ansamblu de măsuri pe teren. Încetarea violenţei este un obiectiv comun, dar trebuie să fie reciproc şi nu poate fi durabilă fără un proces politic viabil. Armistiţiul decis de facţiunile palestiniene în urmă cu doi ani a fost minat de asasinatele extrajudiciare şi de incursiunile cotidiene [ale armatei israeliene în teritoriile ocupate]. Din iunie, mai mult de 350 de palestinieni şi-au găsit moartea, dintre care mai mult de 70 în Gaza în cursul săptămânii din urmă. Lor li se adaugă doi israelieni. Rachetele care servesc drept pretext Israelului pentru a-şi justifica sutele de morţi au făcut 5 morţi în 6 ani. Cui i se cere încetarea violenţei? Israelul continuă să violeze acordurile semnate: construirea coloniilor, măsurile care schimbă statutul Ierusalimului, refuzul de a respecta calendarul retragerilor prevăzute prin acorduri, renegocierea permanentă a acordurilor negociate…
Ocupaţia, care este cauza conflictului, poate între timp să-şi continue cursul. Crearea unui fapt ireversibil pe teren, dispreţuind nu doar drepturile poporului palestinian în ansamblu, dar şi drepturile individuale cele mai elementare, nu poate să constituie un răspuns la violenţa căreia îi este cauza principală. Calea care duce la pace, deci la securitate, trece prin recunoaşterea drepturilor poporului palestinian. Acest adevăr elementar ne-ar fi permis să salvăm nenumărate vieţi.
De la sosirea lui la putere, Mahmud Abbas a încercat să elaboreze o strategie clară de uniune a palestinienilor, fondată pe necesitatea unui proces politic şi a negocierilor pentru obţinerea eliberării Palestinei. Refuzul israelian în privinţa dialogului, agresiunile israeliene pe terne, lipsa angajamentului internaţional, au zădărnicit acest proiect. Crimele comise în Gaza survin în momentul în care trebuia anunţată formarea unui guvern de uniune naţională. Coincidenţă?
Absenţa perspectivei politice nu poate decât să conducă la şi mai multă violenţă. Nepedepsirea actelor comise de israelieni anunţă haosul. Distrugerea metodică a statului palestinian înainte de naşterea lui nu poate decât să compromită orice soluţie a conflictului. Ierusalimul trebuie să fie un oraş deschis, nu închis, un oraş al pluralismului, nu al exclusivismului, un oraş al păcii, nu al ocupaţiei. Refuzul dialogului, exigenţa condiţiilor prealabile şi unilateralismul au permis mult prea mult timp să se eludeze adevăratele întrebări. Colonialismul şi dispreţul pentru legalitatea internaţională sunt adevăratele obstacole în calea păcii, piedicile ce trebuie arătate cu degetul, cele care trebuie combătute.
Hind Khury este delegat general al Palestinei în Franţa şi ex-ministru însărcinat cu problemele Ierusalimului.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu