Israelul s-a temut întotdeauna de caracterul multiconfesional al Libanului şi a mizat pe dezintegrarea lui. Dar, spre deosebire de cele ce au avut deja loc, acest din urmă conflict nu a reuşit să reaprindă flacăra războiului civil.
Încă de la naşterea sa, Israelul, în calitate de “stat al evreilor”, ca să reluăm titlul cărţii lui Theodor Herzl, fondator al mişcării zioniste în 1897, s-a lovit de supravieţuirea mai mult decât milenară a pluralismului religios în Orientul Apropiat, format mai cu seamă din creştini orientali şi musulmani sunniţi, şiiţi, druzi sau alauiţi. În Palestina, în Siria, în Liban, în Irak, în Egipt, comunităţi religioase diverse, inclusiv evreieşti, trăiesc într-o simbioză socială [1]. Crearea, în acest mediu pluralist, a unui stat în exclusivitate pentru evrei nu avea cum să nu întâmpine o vie rezistenţă.
Primii care s-au alarmat dintre arabi, încă de la începutul secolului XX, fură creştinii Palestinei, ai Libanului şi ai Siriei. Ei au simţit ameninţarea constituită pentru soarta lor de punerea în operă a unui asemenea stat, fondat pe monopolul unei comunităţi alimentate de un aport demografic străin regiunii: evreii aşkenazi care părăseau Rusia şi Europa Orientală de teama persecuţiilor. În ochii comunităţilor creştineşti orientale, întreprinderea zionistă, sprijinită de puterile colonialiste europene, nu avea cum să nu semene cu cruciadele, şi punea în pericol bunele relaţii seculare dintre creştinii şi musulmanii Orientului Apropiat. De altminteri, un asemenea succes putea să-i conducă pe unii din comunităţile creştine locale la ideea de a se bucura de aceleaşi drepturi ca şi evreii colonizaţi într-un stat comunitar creştin.
În ceea ce-i priveşte, coloniştii evrei, înainte chiar de crearea statului Israel, considerară uneori minorităţile creştine din Orientul Apropiat ca nişte posibili aliaţi. Speranţa lor a fu totuşi dezamăgită, pentru că creştinii Marelui Liban, stabilit de Franţa mandatară în 1919, rămaseră în ansamblul lor insensibili în faţa seducţiei. Predicând reîntoarcerea la sursele feniciene ale Libanului, poetul libanez de expresie franceză Charles Corm nu căuta câtuşi de puţin copierea ideologiei zioniste, ci fondarea unui naţionalism libanez modern transcenzând clivajele dintre creştini şi musulmani. În aceeaşi perioadă, naţionalismul egiptean invocă şi el rădăcini faraonice, iar naţionalismul irakian incipient gloriosul patrimoniu babilonian.
Michel Chiha, un alt libanez francofon şi francofil, strălucitor jurnalist cu profundă influenţă politică, îi pune în gardă pe libanezi împotriva destabilizării pe care Israelul avea s-o provoace în tot Orientul Apropiat. Îi sensibiliză în privinţa ostilităţii pe care avea s-o polarizeze Libanul, pluralismul său comunitar făcând antiteza exclusivismului comunitar israelian. Fără îndoială, cel care îi sensibiliză cel mai mult pe libanezi în privinţa destinului dificil al ţării loc, confruntată cu încercarea impusă de emergenţa statului Israel, fuse un preot maronit, Yuakim Mubarac, care şi-a consacrat opera abundentă dialogului islamo-creştin şi locului central ocupat de Liban şi de Palestina în cadrul acestui dialog [2].
Nu este deci uimitor faptul că armata libaneză a participat la luptele din războiul din 1948, alături de alte armate arabe. În 1949, un acord de armistiţiu este semnat între Liban şi Israel. Armata libaneză s-a abţinut să participe la războiul din iunie 1967, în cursul căruia Israelul a ocupat Sinaiul egiptean, Golanul sirian precum şi Ierusalimul de Est, Cisiordania şi Fâşia Gaza palestiniene. Totuşi, Libanul nu a reuşit să scape tensiunilor din ce în ce mai puternice pe care acest război le crease în Orientul Apropiat. Libertăţile sale democratice şi multiplicitatea sensibilităţilor politice îl transformară în cutie de rezonanţă a gravelor tulburări suscitate în toată lumea arabă de victoria israeliană din 1967.
De altminteri, amploarea înfrângerii ţărilor arabe şi ocuparea întregii Palestine antrenează profunde bulversări în societatea palestiniană, cu afirmarea mişcărilor paramilitare care-şi recrutează aderenţi din taberele de refugiaţi, mai cu seamă în Iordania şi în Liban – ţările care au primit cele mai mari contingente în raport cu populaţia şi dimensiunile lor. Alungate din Iordania în 1969 de represiunea armatei iordaniene (“Septembrie negru”), mişcările rezistenţei palestiniene îşi lărgesc implantarea în Liban, de unde conduc uneori operaţiuni de guerillă împotriva Israelului. De unde politica de represalii masive ale armatei israeliene împotriva ţării care îi adăposteşte. În Liban, în decembrie 1968, un commando aeropurtat israelian distruge toată flota civilă aeriană libaneză, provocând frământări politice profunde şi o paralizie din ce în ce mai evidentă a guvernului.
De fapt, începând cu războiul israeliano-arab din 1973, Libanul devine câmpul de bătălie unic al confruntării cu Israelul, fronturile sirian şi egiptean fiind total neutralizate [3]. Astfel începe drumul care va conduce la conflagraţia din 1975. Propus de multe partide palestiniene ca un model pentru o viitoare Palestină laică şi democratică, integrând evrei, creştini şi musulmani pe picior de egalitate, Libanul alunecă înspre violenţă [4].
O coaliţie de partide laice libaneze se constituie sub denominaţiunea Mişcării Naţionale, solidară cu grupurile armate palestiniene. Aceasta cuprinde diversele facţiuni de obedienţă nasseristă, puternic implantate în comunitatea sunnită, Partidul Comunist, Partidul Popular Sirian şi Partidul Socialist al lui Kamal Jumblatt, tatăl lui Walid Jumblatt. Pe de altă parte, Partidul Falangist, sub influenţa unui fost ministru al afacerilor externe, Charles Malik, foarte apropiat de Statele Unite, începe să se înarmeze şi pretinde să-i regrupeze pe toţi creştinii sub emblema unui Front Libanez. Acesta din urmă doreşte să elibereze Libanul de influenţa revoluţionară palestiniană, susţinută de URSS şi de ţările arabe “radicale”.
Pentru Israel, conjunctura libaneză, alimentată de politica sa de represalii masive, readuce pe ordinea de zi un plan strategic datând de la începutul anilor 1950 – instaurarea, în Liban, a unui stat creştin aliat cu statul evreiesc şi justificând legitimitatea acestuia din urmă în Orientul Apropiat. Invadând sudul Libanului până la fluviul Litani în 1978, armata sa, conform vechiului plan al lui David Ben Gurion, instalează o miliţie de dezertori din armata libaneză, condusă de un ofiţer creştin dizident. Această miliţie proclamă în aprilie 1979 un stat al “Libanului liber” pe 800 de km pătraţi pe care armata israeliană îl va ocupa până în 2000, într-o infracţiune faţă de rezoluţia 425 a Consiliului de Securitate al ONU.
În acelaşi timp, deşi armata siriană intră în Liban în primăvara lui 1976 pentru a opri avansul trupelor coaliţiei dintre mişcările palestiniene [6] şi Mişcarea natională împotriva garnizoanelor Frontului libanez, partidele compunând această din urmă coaliţie intră în relaţie cu Israelul, cu binecuvântarea Washingtonului. Progresiv este implementată o strategie comună care vizează impunerea unei schimbări politice totale în Liban – Partidul falangist, profitând de o nouă invazie israeliană, urma să ajungă la putere pentru a concluziona un acord de pace cu Israelul sub patronaj american. Mişcările paramilitare palestiniene urmau să fie eradicate. Această strategie se concretizează în timpul invaziei din 1982, în cursul căreia generalul Ariel Şaron asediază Beirutul din iunie până la sfârşitul lui august, apoi instalează o putere falangistă în Liban, cu cauţiunea occidentalilor, a Arabiei Saudite şi a Egiptului.
În plină agresiune, Parlamentul libanez alege un preşedinte al republicii falangiste (Beşir Gemayel), apoi, în urma asasinării acestuia, pe fratele său Amin. Sub presiunea americană, noua putere semnează un tratat de pace injust cu Israelul în 1983. Concomitent, două sute de mii de creştini din zona Şuf – regiune muntoasă din sud-estul Beirutului – sunt deplasaţi cu forţa din cauza faptului că armata israeliană încurajase conflictul dintre miliţiile creştine şi cele druze, înainte de a se retrage din zonă. În privinţa organizaţiilor armate ale partidelor laice libaneze, stâlpi ai rezistenţei faţă de ocupaţie începând cu 1978, puterea falangistă le dezarmează şi le alungă, cu sprijinul Forţei multinaţionale de interpunere expediată în Liban în cursul lui august 1982 pentru a ajuta la evacuarea combatanţilor palestinieni şi a proteja populaţia civilă – cu succesul pe care îl cunoaştem de la Sabra şi Şatila… Iată care sunt condiţiile care duc la constituirea Partidului lui Dumnezeu, Hizballah, care-şi recrutează aderenţi în comunitatea şiită, galvanizată de revoluţia religioasă iraniană, şi ale mobilizării sale tenace pentru a pune capăt ocupaţiei israeliene din sudul Libanului.
Neputând fi redus la condiţia de satelit al Statelor Unite şi al Israelului, Libanul alunecă într-o spirală a dezintegrării comunitare. În 1990-1991, ca recompensă pentru ralierea ei la coaliţia anti-irakiană, occidentalii acordă Siriei controlul asupra micii ţări vecine. Aceasta devine concominium saudito-sirian, atunci când Rafic Hariri, omul de încredere al Arabiei Saudite, accede la postul de prim-ministru. Îl va ocupa fără întrerupere din 1992 în 1998, apoi din 2000 în 2004, antrenând ţara într-un val fără precedent de speculaţii funciare şi financiare. Libanul moşteneşte astfel o datorie de 40 de miliarde de dolari, dar o gaşcă de curtezani, de prinţi arabi, de ofiţeri sirieni, de bănci locale şi de fonduri de investiţie se îmbogăţesc dincolo de orice imaginaţie.
Adoptată de Consiliul de Securitate al ONU în septembrie 2004, rezoluţia 1559 repune în cauză statutul fragil al Libanului. Ca urmare a invadării Irakului şi conform proiectului “Noului Orient Apropiat”, Statele Unite refuză să lase ţara Cedrului în orbita axei siriano-iraniene, a cărei emanaţie, în opinia lor, este Hizballah. Se ia decizia eradicării acestui partid. Rezoluţia condamnă orice prelungire a mandatului preşedintelui libanez Emil Lahud (considerat drept principaul sprijin al acestei organizaţii declarate drept “teroristă” de către Statele Unite). Ea cere imperios retragerea trupelor siriene, desfăşurarea armatei libaneze în sudul Libanului şi dezarmarea tuturor miliţiilor – adică a Hizballah, deşi este calificat drept “rezistenţă” în Liban şi în toată lumea arabă – precum şi a organizaţiilor palestiniene încă prezente.
Cu o orbire neobişnuită, diplomaţia franceză a luat iniţiativa acestei rezoluţii, fără îndoială pentru a se reconcilia cu Statele Unite după diferendul privind invadarea Irakului. Dar, concomitent, Libanul este împins înspre cea mai rea destabilizare, retrimis la situaţia pe care a avut-o între 1975 şi 1990, cea de spaţiu de confruntare între toate forţele antagoniste din Orientul Apropiat. Planurile de reocupare a sudului Libanului fură şi ele repuse pe masă. Paralel, Statele Unite şi Franţa, după asasinarea lui Rafic Hariri, şi-au cheltuit energia în direcţia promovării în Liban a unei puteri locale favorabile tezelor americane, aşa-numitele teze din 14 martie, cimentate în jurul familiei Hariri şi a lui Jumblatt.
Consiliul de Securitate se va sesiza de altminteri după asasinarea fostului prim-ministru, adoptând o serie impresionantă de rezoluţii privitoare la constituirea unei comisii de anchetă internaţională, apoi cea a unui tribunal internaţional, precum şi reafirmarea necesităţii ca guvernul libanez să aplice rezoluţia 1559. Această agitaţie a instanţei supreme a Naţiunilor Unite contrastează ciudat cu pasivitatea ei atunci când, în iulie 2006, Israelul ia ca ostatec întreg poporul libanez, distruge regiuni întregi, cărora le asasinează locuitorii cu sutele şi îi condamnă pe zeci de mii dintre ei la exod…
În mod clar, Libanul continuă să jeneze considerabil Israelul şi “comunitatea internaţională”, care susţine sau închide ochii cu laşitate în faţa agresiunii inimaginabile suferite de această ţară, paralelă cu cea care se exercită împotriva a ceea ce a mai rămas din Palestina. Cuplul americano-israelian n-a reuşit nici în 2006 încercarea sa “chirurgicală”, începută încă din 1982, în ciuda agoniei libaneze începută în urmă cu mulţi ani, alături de cea a Palestinei.
“Războiul civilizaţiilor”, cadru teoretic al doctrinei războiului împotriva “terorismului” şi a “fascismului islamic”, predicat de administraţia americană din 2002 încoace, nu riscă să-i arunce din nou pe libanezi într-un sângeros război intercomunitar? Vocaţia libaneză de pământ simbol al pluralismului religios, care-i contrariază atât de mult pe israelieni, va putea supravieţui acestei noi lovituri? Este desigur reconfortant să vezi că majoritatea creştinilor din Liban, spre deosebire de starea de spirit din 1975, îşi regăsesc patrimoniul intelectual şi politic evocat mai sus.
Fost general şef al armatei libaneze care a încercat în van, în perioada 1989-1990, să scoată Siria din Liban, generalul Michel Aun apare acum ca omul cel mai popular în comunitatea creştină. El însuşi crescut în sudul Beirutului, s-a declarat solidar cu ultima nenorocire care i-a lovit ţara, dar cel mai mult comunitatea şiită ale cărei zone civile au fost răvăşite. Pornind de la această atitudine, el se pronunţă răspicat împotriva noii discordii comunitare pe care violenţa disproporţionată a acţiunii israeliene se străduieşte s-o provoace – aceasta ar constitui cel mai bun atu al statului evreiesc şi al Washingtonului pentru a încerca din nou, ca în 1982, să rupă cerbicea acestei naţiuni ”rebele” şi s-o transforme într-un satelit.
Sirenele “conflictului civilizaţiilor” şi oboseala unei ţări întregi care, din 1975, suportă singură, împreună cu palestinienii, presiunea maşinii de război israeliene, vor izbuti în cepe din urmă să calce în picioare admirabila rezistenţă a societăţii libaneze în faţa tuturor nenorocirilor pe care le-a înfruntat? Numeroasele lacune ale rezoluţiei 1701 a Consiliului de Securitate nu vor fi utilizate pentru a permite Israelului şi Statelor Unite să-şi impună voinţa în faţa guvernului libanez şi să se amestece în treburile sale interne, aşa cum au făcut neîncetat de la adoptarea rezoluţiei 1559?
Numeroşi libanez doresc ca ţara lor să adopte o poziţie neutră în conflictul israelo-palestinian, să întrerupă orice legătură cu vecinul sirian, devenind astfel un Monte Carlo pentru bogaţii emiri petrolieri ai “Noului Orient Apropiat” promis de George W. Bush. Dar acest vis laş nu va permite Libanului să facă faţă provocărilor istorice pe care le-a întâlnit deja. În plus, spectrul războiului civil înspre care, sub acoperirea “democratizării”, Statele Unite împing Irakul şi înfruntările dintre sunniţi şi şiiţi pe care regimurile arabe clientelare le aţâţă în regiune bântuie acum toate minţile.
Această dezintegrare este parte componentă a planurilor israeliene şi americane. Pusă în practică, ar putea deschide uşa spre şi mai mult haos şi suferinţă. Va şti Libanul să se protejeze şi să-şi păstreze formidabilul elan de solidaritate al tuturor comunităţilor sale în faţa agresiunii? Numai viitorul va da răspunsul acestei întrebări.
Note
(1) Cf. Histoire du pluralisme religieux dans le bassin méditerranéen, Geuthner, Paris, 1998.
(2) Cf. Youakim Moubarac, un homme d'exception, La Librairie orientale, Beyrouth, 2004.
(3) Semnarea de către Anuar El-Sadat, sub egida americană, a unui tratat de pace cu Israelul (1978) a relansat violenţele în Liban (cf. Le Liban contemporain, La Découverte, Paris, 2005). În revanşă, pe frontul sirian – Golanul ocupat – domneşte până azi un calm care contrastează cu lunga destabilizare a Libanului.
(4) În cursul celebrului său discurs din 12 noiembrie 1975 în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, Yasser Arafat va vorbi de “visul” său de a vedea apărând “o singură ţară democratică în care creştini, evrei şi musulmani vor trăi într-un stat fondat pe baza justiţiei, a egalităţii şi a fraternităţii”.
(5) A se citi « La balkanisation du Proche-Orient. Entre le mythe et la réalité », Le Monde diplomatique, ianuarie 1983.
(6) Unul dintre primele sale acte va fi, în cursul verii, masacrul din tabăra palestiniană de la Tal al-Zaatar.
Fost ministru libanez de finanţe, autor al lucrării Proche-Orient éclaté, 1956-2006, Gallimard, coll. « Folio », Paris, 2006, şi al Orient-Occident, la fracture imaginaire, La Découverte, Paris, 2005.
Textul a apărut în Le Monde diplomatique, ediţia din septembrie 2006. A fost preluat şi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu