Cel care neagă faptul că divizarea scenei politice palestiniene este în funcţie de raportul regional de forţe a ales gargara sloganurilor goale şi dovedeşte că nu are capacitatea să le reziste. Unii preferă să vorbească până la saţietate despre importanţa unităţii naţionale palestiniene, despre unitatea sângelui, despre inamicul comun care nu distinge între un arab şi un altul, între un musulman şi altul, dar refuză să vadă concomitent realităţi clare care se impun vederii, cu toată forţa, din timp în timp, şi mai ales în cursul crizelor.
Criza financiară care domneşte actualmente în Palestina nu este doar un act iresponsabil al Occidentului, ci exprimă cu claritate voinţa sa de a rupe cerbicea regiunii arabo-musulmane. Nu este vorba doar de mânia occidentala împotriva poporului palestinian pentru că acesta i-a ales pe cei care sunt acuzaţi de terorism, ci este vorba şi de mânia anumitor palestinieni şi arabi în privinţa situaţiei din Palestina. Alegerile au aruncat mingea în terenul celor care sunt ostili Statelor Unite şi Israelului şi, în consecinţă, aceeaşi minge a fost pierdută de cei care susţin Statele Unite, Israelul şi aliaţii lor, precum şi cei ce gravitează în jurul lor. Din această cauză anumite sectoare palestiniene, unele state şi unele bănci arabe participă la blocada financiară impusă împotriva poporului palestinian, scopul fiind împingerea guvernului Hamas spre demisie.
Nimeni nu poate nega faptul că unii palestinieni participă la blocada împotriva palestinienilor, şi faptul că există palestinieni care încurajează grevele funcţionarilor palestinieni în semn de protest împotriva neplăţii salariilor, şi că tot ei incită statele occidentale să nu trimită bani. Ei încurajează greva şi împiedică banii să ajungă la grevişti. Aceşti palestinieni constituie o parte din ecuaţia conflictului sau din concurenţa regională ale cărei trăsături încep să transpară în ultima vreme.
Actualmente există o axă nedeclarată care înglobează Hizbullah, Siria, Iranul şi câteva organizaţii ale rezistenţei palestiniene, şi o alta care adună Statele Unite, Israelul, anumite state arabe şi câteva organizaţii palestiniene. Aceste două axe asistă de câţiva ani la o respingere reciprocă care a avut ocazia să se exprime în timpul celui de-al şaselea război împotriva Hizballahului. Iar alegerile palestiniene au venit să sfideze axa americano-israeliană.
Este clar că regiunea se dirijează rapid spre o polarizare, iar mai multe state arabe încep să se orienteze spre unul sau spre celălalt pol. Pe scena palestiniană, există o importantă conştiinţă populară în privinţa schimbărilor survenite în raporturile de forţă, mai multe organizaţii fiind deja pregătite în faţa acestei polarizări, iar mulţi dintre palestinieni şi-au tranşat poziţia şi atitudinea.
Este adevărat că există discuţii interpalestiniene în privinţa constituirii unui guvern de unitate naţională şi şi a mijloacelor necesare pentru înlăturarea obstacolelor aflate în calea sosirii ajutoarelor financiare occidentale destinate poporului palestinian, dar cel care examinează bazele acestui guvern promis va vedea că sunt lipsite de consistenţă. Guvernul despre care se fac negocieri se bazează pe un document care vizează concordia naţională palestiniană plin de contradicţii, ca de exemplu apelul la recunoaşterea legalităţii internaţionale şi la rezistenţă sub toate formele. Hamas se agaţă de textele care sunt în concordanţă cu programul său şi Fatah se leagă de tot ce-i pare util propriei viziuni, astfel încât guvernul rămâne suspendat de interpretări contradictorii, ceea ce înseamnă că, în cazul în care va fi constituit, guvernul nu va putea dura.
În ambele cazuri, există o forţă internaţională şi regională care supraveghează, cântăreşte şi coordonează partea palestiniană pe care o aprobă. Statele Unite şi aliaţii lor nu sunt satisfăcuţi de lunga viaţă a guvernului Hamas care ar fi trebuit, în opinia lor, să cadă în două sau trei luni de la formare, în timp ce Iranul şi Siria doresc ca Hamasul să-şi continue tacticile politice aşa încât scena palestiniană să rămână în afara voinţei americano-israeliene.
Cele două părţi palestiniene nu sunt deparate de alte elemente ale ecuaţiei regionale, dar aceasta nu înseamnă că sunt unelte în mâinile altora. Unii palestinieni, ca liberalii, se considera ca făcând parte din civilizaţia occidentală, şi doresc ca terminarea conflictului arabo-israelian să se facă în mod cât mai rapid, în conformitate cu viziunea americano-israeliană. Dar există şi palestinieni religioşi, care se consideră făcând parte din civilizaţia arabo-musulmană, şi că musulmanul de la Karachi, de la Teheran sau de la Damas este un frate care participă la înfruntarea invaziei americano-israeliene.
Ceea ce înseamnă că elementele care susţin cele două tabere palestiniene nu sunt în exclusivitate palestiniene, şi că deciziile fiecăreia dintre ele se iau numai în conformitate cu propria viziune regională. Fiecare tabără se găseşte până la urmă în coordonare directă sau indirectă, materială sau morală, cu cei pe care îi consideră proprii aliaţi din regiune. Dacă o coaliţie palestiniană s-ar realiza fără să traducă raportul actual de forţe din regiune, s-ar găsi în afara cadrului concurenţei dintre forţe, şi s-ar transforma într-o coaliţie locală supusă concurenţei regionale, iar chestiunea palestiniană ar deveni o problemă pentru cei care luptă în afara cadrului concurenţei locale.
Chestiunea palestiniană nu mai este doar o problemă palestiniană, din punct de vedere practic. Scena politică arabă a fost cândva plină de sloganuri afirmând arabicitatea chestiunii palestiniene şi responsabilitatea arabilor, dar n-a găsit un teren propice acuităţii sale. Dar lucrurile par diferite actualmente, pentru că sloganurile pleacă exact de la Teheran sau de la Hizballah, şi se concretizează prin pregătiri militare serioase în curs de desfăşurare în sudul Libanului. Acutizarea sfidării îndreptată împotriva Israelului va marginaliza forţele palestiniene, dacă decid să rămână în afara ecuaţiei. Din aceste raţiuni, scena politică israeliană va face subiectul unei polarizări importante, între cei care vor să meargă în direcţia sfidării regionale şi cei care dau publicului iluzia că sunt apărătorii deciziei naţionale palestiniene independente.
Această polarizare a avut ocazia să se exprime clar în privinţa victoriei Hizballahului: există palestinieni care discută cu forţă, chiar mai mare decât a lui Samir Geagea, afirmând că Hizballah a fost înfrânt în sud, în timp ce alţii consideră că victoria înregistrată de Hizballah este începutul sfârşitului pentru Israel.
Abdel Sattar Qasim este profesor de ştiinţe politice la Universitatea an-Najah din Nablus, Cisiordania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu