sâmbătă, decembrie 16, 2006

Buldozerele în acţiune (de Dominique Vidal)

A treia zi de reportaje în Oraşul Sfânt, anexat în urma cuceririi sale din 1967. Philippe Rekacevicz [cartograful mensualului Le Monde diplomatique] şi cu mine am decis, în acea dimineaţă, să-l intervievăm pe Meir Margalit. Funcţionar al oraşului timp de douăzeci şi patru de ani, apoi consilier municipal al partidului de stânga Mereţ timp de cinci ani, acest evreu venit din Argentina în 1972 coordonează acum Comitetul Israelian Împotriva Demolării Caselor (ICAHD).

În Ierusalimul de Est, autorităţile israeliene – care se consideră “la ele acasă”, deşi nu sunt, în ochii dreptului internaţional, decât o “putere de ocupaţie” supusă strictelor obligaţii ce revin în urma celei de-a patra Convenţii de la Geneva – nu se mulţumesc să instaleze colonii evreieşti în jurul oraşului vechi, ca şi în interiorul ei. Ele distrug locuinţele, magazinele şi atelierele palestiniene, construite “fără permis”, explică muncipalitatea. Ceea ce ea uită să precizeze, este că şi-a arogat “dreptul”, perfect ilegal, de a nu acorda autorizaţii decât cu picătura şi contra greutăţii lor în aur – numai dosarul de cerere costă aproape la fel de scump ca şi viitoarea construcţie. Ultimele statistici indică 152 de demolări în 2004 şi 94 în 2005. O falsă diminuare: calculat în metri pătraţi, bilanţul s-a agravat, crescând în doar un an de la 9000 la 12000.

În plină explicaţie, militantul pacifist este întrerupt de soneria celularului său. Chemare la acţiune: un prieten din Betselem, organizaţia israeliană de apărare a drepturilor omului, anunţă că o casă este în curs de demolare la Al-Tur, unul din cartierele arabe ale oraşului. În timpul în care taxiul îşi găseşte loc de parcare, este deja prea târziu. Gadir Hajjam Ghneim şi familia lui îşi contemplă, neputincioşi, casa pe jumătate distrusă. În faţa ruinelor se îngrămădesc dulapuri, cratiţe, jucării haine – tot ceea ce au putut salva – buldozerul nelăsându-le nici măcar timpul să-şi recupereze mobilele din dormitor, nici cele din bucătărie.

De-abia dacă avem timp să schimbăm câteva cuvinte cu victimele şi să facem câteva fotografii ale dezastrului (reproduse mai jos), căci Kareem, din organizaţia Betselem, află că demolizatorii îşi continuă munca la Ras Al-Amud, alt cartier arab situat în interiorul frontierelor municipale lărgite ale Ierusalimului de Est. O jumătate de oră mai târziu suntem acolo, conduşi de localnici, apoi de zgomotul maşinilor municipalităţii.

Strada este închisă, zeci de maşini ale poliţiei şi ale armatei, foarte mulţi oameni înarmaţi. Chiar şi minibusurile care-i aduc pe copii de la şcoală vor trebui să facă un ocol semnificativ. Oricine încearcă să discute este repezit cu brutalitate, bogatul vocabular al forţelor de ordine coloniale merge de la “Cară-te!” la “Marş!”, fără să uităm “Valea!”. Doar legitimaţiile noastre de acreditare ca jurnalişti străini ne vor permite să ne apropiem. Dar vecinii îi vor invita pe militanţii de la ICAHD şi de la Betselem să se caţere pe o terasă, de unde au imaginea completă asupra clădirii din beton supusă loviturilor de berbece ale buldozerului.

De data asta nu este vorba de o locuinţă, ci de un atelier de mobilă de lux, aparţinând familiei Amer. În faţă, la câteva sute de metri, la înălţimea unei colinde destinate colonizării, zidul separă Ras Al-Amud de Abu Dis. În spatele monstruosului şarpe de beton poate fi ghicit acoperişul sediului gol al Parlamentului palestinian. Aici, ca peste tot la Ierusalim, “bariera de securitate” îi separă nu pe palestinieni de israelieni, ci pe palestinienii toleraţi în Ierusalim de palestinienii expulzaţi, fără măcar să se fi deplasat undeva!

Cel mai rău este că, în ambele cazuri, distrugerile acestei dimineţi se dovedesc ilegale, chiar şi în ochii legii israeliene. Într-adevăr, justiţia acordase un răgaz proprietarilor în cauză şi “îngheţase” ordinul de distrugere. Dar inspectorului municipal nu i-a păsat. În primul caz, a cerut să vadă actul original şi, în aşteptare, a dat undă verde demolării, pe care n-a întrerupt-o decât atunci când i-a fost adusă decizia juridică. Cât priveşte al doilea caz, a procedat ca şi cum ar fi ignorat orice răgaz, şi n-a oprit jaful decât când a fost somat printr-un telefon direct al primăriei.

De data asta prietenii noştri din ICAHD n-au putut, ca cel mai adesea, să-i oprească pe demolatori. “Dar îi vom aduce în faţa justiţiei, cea israeliană şi cea internaţională”, spune, într-un acces de mânie rece, Meir Margalit. Fiind vorba despre teritorii anexate, distrugerea de case, ca şi cea de spaţii destinate artizanatului sau industriei constituie, într-adevăr, o “crimă de război”.

Simplă coincidenţă? La mii de kilometri de aceste locuri, la New York, pe 1 decembrie [2006], Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptă, ca în fiecare an, o rezoluţie care reafirmă că “orice acţiune condusă de Israel pentru a-şi impune legile, jurisdicţia şi administraţia asupra Oraşului Sfânt este ilegală şi în consecinţă nulă şi neavenită, neavând nici cea mai mică validitate”. Singurele ţări care au votat împotrivă sunt: Israelul, Insulele Marshall, Micronezia, Nauru, Palau şi Statele Unite.

Aici, faptul împlinit. Acolo, discursuri de rutină.

Cf. versiunea în limba franceză. Textul a mai fost preluat si aici.














Niciun comentariu: