Viziuni ceţoase despre o Palestină viitoare (de Jonathan Cook)

Discursul reluat, difuzat şi comentat copios, al lui David Grossman, pronunţat în urmă cu câteva zile în cursul ceremoniei anuale dedicate omagierii memoriei lui Yiţak Rabin, a suscitat deconstrucţii uneori foarte pertinente ale “mesajului său de pace” din partea unor detractori.

Grossman, unul dintre scriitorii cei mai de succes ai Israelului, figură de vază a principalei mişcări pacifiste a acestei ţări, Pacea Acum, încarnează faţa compasională şi torturată a zionismului, de a cărei supravieţuire au nevoie mulţi apologeţi – atât din Israel cât şi din străinătate, atât cei fără de teamă cât şi cei emoţionaţi - în ciuda contra-exemplele din Qana, Beit Hanun şi alte masacre perpetrate de armata israeliană împotriva civililor arabi.

Grossman a reuşit să convingă pe toată lumea, pentru un scurt moment, că de-alde Ariel Şaron şi Ehud Olmert nu sunt autenticii reprezentanţi ai moştenirii zioniste. Ei n-ar reprezenta decât rătăcirile temporare ale veritabilei traiectorii a zionismului.

Dar în realitate, bineînţeles că Grossman se inspiră din aceeaşi sursă ideologică din care şi-au tras energia fondatorii Israelului şi cei mai mari dintre războinicii lui.

El încarnează aceleaşi valori ale urii zionismului de stânga care i-au adus Israelului legitimitatea internaţională [sic] în chiar momentul în care proceda la una dintre operaţiunile de epurare etnică cele mai vaste ale Istorie: expulzarea a aproximativ 750.000 de Palestinieni din casele şi pământurile lor, adică 80% din populaţia indigenă a Palestinei, aruncaţi în afara frontierelor statului Israel instaurat anterior.

Chiar şi istoricii cei mai “conservatori” consideră că de fapt procentajul populaţiei palestiniene expulzată de către armata israeliană a fost, în realitate, cu mult mai ridicat.

Mulţi dintre palestinienii alungaţi în cursul războiului din 1948 s-au regăsit în interiorul frontierelor Israelului la sfârşitul războiului fie pentru că la sfârşitul armistiţiului concluzionat cu Iordania în 1949, trăiau pe teritoriile anexate de către Israel, precum în cazul unei regiuni puţin întinse dar dens populate a Cisiordaniei, cunoscută sub numele de Triunghi, fie pentru că reuşiseră să se infiltreze prin frontiera relativ poroasă cu Libanul şi Siria, în cursul lunilor care au urmat războiului – aceştia din urmă s-au ascuns în câteva sate palestiniene care nu fuseseră distruse, aflate pe teritoriul israelian).

Îndepărtaţi-i aureola pe care i-au conferit-o mass-media progresistă a lumii întregi, şi Grossman nu se distinge practic cu nimic de oamenii de stat zionişti cei mai eminenţi, care, la rândul lor, şi-au expus cu ostentaţie acţiunile în materie de pace sau mai degrabă de braţ de fier, şi care au început prin a deposeda poporul palestinian de cea mai mare parte a patriei sale. După care i-au deposedat de ce le mai rămânea. În cele din urmă, au făcut totul ca epurarea etnică fondatoare să nu fie niciodată revelată. Iar azi, procedează la genocid lent al palestinienilor, prin intermediul unei strategii asociate distrugerii lor fizice individuale şi dispersării lor ca popor.

Astfel, de exemplu, Ben Gurion a planificat epurarea etnică a Palestinei în 1948, înainte de a face declaraţii peste declaraţii publice în care regreta cu amăraciune ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza – fie şi din cauza problemelor demografice pe care această ocupaţie avea să antreneze pentru statul evreiesc.

Pornind operaţiunile de colonizare ale teritoriilor ocupate, Golda Meir a refuzat să recunoască existenţa poporului palestinian. În schimb, ea a recunoscut fără rezerve dilema cu care se confruntau soldaţii israelieni, constrânşi “să tragă şi să plângă” pentru a apăra coloniile.

Sau, cum a îndrăznit tot ea să spună, adresându-se palestinienilor: “Putem să vă iertăm pentru că ne-aţi omorât copiii. Dar nu vă vom ierta niciodată pentru că ne-aţi constrâns să-i omorâm pe ai voştri.”

Yiţak Rabin, principalul ideolog al lui Grossman, a lansat fără îndoială un “proces de pace” la Oslo (chiar dacă azi numai extaticii irecuperabili continuă să creadă că pacea era realmente scopul operaţiunii), dar în calitate de militar şi de om politic supervizase personal, la rândul său, epurarea etnică a oraşelor palestiniene precum Lod, în 1948. A dat tankurilor ordin să intre în satele arabe, pe teritoriul israelian, în timpul manifestaţiilor cu ocazia Zilei Pământului, în 1976, omorând o jumătate de duzină de civili palestinieni dezarmaţi. Nu în ultimul rând, în 1988, a dat ordin armatei să înăbuşe prima Intifada, “zdrobind oasele” palestinienilor, inclusiv femei şi copii care aruncau cu pietre în trupele de ocupaţie.

Ca şi ei, Grossman se arată complice al acestor crime de război, alegând să se agaţe de posesiunile Israelului, ba chiar să le mai extindă puţin, mai degrabă decât să privească în faţă adevărul autentic, dureros, al responsabilităţii pentru soarta palestinienilor, inclusiv a sutelor de mii de refugiaţi (care azi ajung, împreună cu descendenţii lor, la numărul de câteva milioane).

În fiecare zi care trece, în care neagă palestinienilor Dreptul la Întoarcere, susţinând concomitent Legea Întoarcerii valabilă pentru evrei, Grossman scuză şi perenizează epurarea etnică care a condus la deposedarea refugiaţilor palestinieni în urmă cu mai mult de jumătate de secol.

Şi în fiecare zi care trece, în care vinde un mesaj de pace israelienilor care aşteaptă de la el o soluţie morală, chiar dacă una incapabilă să propună şi palestinienilor o soluţie echitabilă – şi în ciuda faptului că această soluţie face din supravieţuirea Israelului în calitate de stat evreiesc, în locul unei formule echitabile, baza sa morală – Grossman perverteşte semnificaţia însăşi a cuvântului “pace”.

Un alt militant pacifist, Uri Avnery, diagnostichează şi el problema pusă de Grossman, cu multă pertinenţă, într-un articol recent.

Deşi Grossman doreşte pacea, într-un mod abstract, observă Avnery, el nu propune nici o soluţie în privinţa manierei în care această pace ar putea să fie posibilă în mod concret, nici vreun indiciu în privinţa sacrificiilor pe care el însuşi, sau alţi israelieni, ar trebui să le facă în scopul obţinerii aceleiaşi păci. “Pacea” sa este lipsită de orice conţinut, nu este vorba de altceva decât de o figură retorică.

Departe de a sugera că Israelul ar trebui să negocieze cu conducătorii aleşi democratic de către palestinieni, Grossman argumentează în privinţa faptului că Israelul ar trebui să se adreseze, ocolindu-i pe aceşti aleşi, palestinienilor “moderaţi”, cu care Israelul ar putea să ajungă la o înţelegere.

Obiectivul este să se găsească nişte palestinieni, oricare palestinieni, care să se supună viziunii israeliene în privinţa “păcii”. Într-o oarecare doză, acesta ar fi un simulacru al procesului de la Oslo, decorat cu altă pălărie.

Discursul lui Grossman nu seamănă cu avansarea spre o soluţie decât doar în măsura în care liderii actuali ai Israelului nu vor câtuşi de puţin să poarte negocieri cu nimeni dintre palestinieni, fie că este vorba de “moderaţi”, fie de “fanatici”.

Unicul lor interlocutor este Washingtonul, un interlocutor care răspunde afirmativ pe toată linia, pe deasupra! Dacă frazele sunt la fel de “goale” ca cele ale lui Ehud Olmert, Avnery nu ne oferă nici cel mai mic indiciu care să conducă la cauzele atitudinii echivoce a romancierului.

În realitate, Grossman nu riscă să propună vreo soluţie oarecare, căci nu există practic nici un electorat, în Israel, care să fie favorabil genului de plan de pace susceptibil să fie acceptabil, fie şi pentru palestinienii “moderaţi” cu care Grossman ar dori ca guvernul său să intre în negocieri.

Dacă Grossman ar catadicsi să-şi expună viziunea despre pace, poate că acest lucru i-ar permite fiecăruia să-şi dea seama că problema nu este câtuşi de puţin nu ştiu care intransigenţă palestiniană.

Deşi sondajele indică în mod regulat că o majoritate israeliană este favorabilă creaţiei unui stat palestinian, aceste sondaje sunt efectuate de către specialişti care nu explică niciodată celor chestionaţi ce ar implica crearea acestui stat.

La fel, specialiştii în sondaje nu cer niciodată israelienilor care participă la acestea cea mai mică informaţie în privinţa statului palestinian pe care speră să-l vadă creat. Acest lucru transformă “statul palestinian” din gargara israeliană aproape la fel de vid de sens ca şi cuvântul “pace”, de atâtea ori deturnat de la sensul lui firesc!

La urma urmei, conform celor mai mulţi dintre israelieni, palestinienii din Gaza beneficiază în aceste momente de sfârşitul ocupaţiei israeliene. Şi, conform lui Olmert însuşi, proiectul său de “convergenţă” – constând într-o retragere ultra-limitată din Cisiordania – ar avea darul de a crea o bază pentru statul palestinian şi acolo.

Când israelienii sunt întrebaţi cum îşi imaginează ei realizarea unor planuri de pace foarte concrete, răspunsurile lor sunt într-o zdrobitoare majoritate negative. Astfel, în 2003, 78% dintre evreii israelieni afirmau că sunt favorabili coexistenţei a două state pe teritoriul Palestinei istorice, atunci când erau întrebaţi dacă susţineau Iniţiativa de la Geneva – care planifica un stat palestinian foarte mic, stabilit în exclusivitate pe o porţiune din Cisiordania şi din Fâşia Gaza – doar un sfert dintre ei erau favorabili! Doar puţin mai mult de jumătate din electoratul aşa-zisei stângi muncitoreşti susţinea Iniţiativa de la Geneva.

Slaba susţinere pentru ideea statului palestinian practic non-viabil contrastează cu nivelurile constant foarte ridicate ale susţinerii de cătrei evreii israelieni pentru o soluţie concretă, deşi foarte dificilă, a conflictului: “transferul”, adică epurarea etnică. În sondaje, 60% dintre evreii israelieni sunt constant favorabili emigraţiei arabilor în exteriorul frontierelor (care aşteaptă să fie definite) statului evreiesc.

Atunci când Grossman ne avertizează că “o pace ineluctabilă” se anunţă şi că “pământul va fi împărţit, iar statul palestinian îşi va face apariţia”, trebuie să ne păzim să ne lăsăm legănaţi de iluzii. Statul preconizat de către Grossman este aproape la fel de “gol” cât poate fi ideea pe care auditoriul său şi-o face despre pace.

Trebuie să condamnă refuzul opus de Grossman pentru conştientizarea absenţei totale de empatie din opinia publică israeliană pentru palestinieni, sau să-l sfidăm cu soluţii care le cer israelienilor să facă sacrificii reale în vederea păcii.

El, ca şi ceilalţi guruşi ai mişcării pacifiste israeliene consensuale, mai ales scriitori ca Amos Oz şi A. B. Yehoşua, au eşuat în datoria de a prezenta israelienilor viziunea unui viitor acceptabil şi a unei păci durabile.

Care este deci natura problemei şi cum s-ar putea ieşi din impasul creat de beatificarea unor personaje ca Grossman?

Care alte drumuri mai sunt deschise în faţa acelora dintre noi care refuză să creadă că Grossman că Grossman este pe marginea unei prăpăstii lângă care orice militant pacifist sănătos la cap ar trebui să tremure din toate membrele? Am putea cumva să ne îndreptăm spre alţi membri ai stângii israeliene, încercând să găsim în ei surse de inspiraţie? Lăsaţi-mă să râd!

Uri Avnery, încă o dată, intră în luminile rampei, afirmând că nu există decât două tabere ale păcii în Israel: o tabără a păcii zioniste, bazată pe un consens naţional înrădăcinat în mişcarea Pacea Acum a lui David Grossman – adică ceea ce el califică drept “tabăra păcii radicale”, condusă de, ei bine, tocmai el însuşi, şi grupul său de câteva mii de isralieni, cunoscut sub numele Guş Şalom.

În urma acestei clasificări, am putea fi tentaţi să deducem că Avnery îşi prezintă propriul bloc pacifist ca non-zionist, chiar anti-zionist. Nimic n-ar fi mai departe de realitate, totuşi. Avnery şi cei mai mulţi dintre partizanii săi, dacă nu chiar toţi, din Israel, îşi au locul în mod clar în tabăra zionistă. Pentru Avnery, la sfârşitul sfârşitului, orice pace trebuie să constea în continuarea existenţei şi în succesul Israelului în calitate de stat evreiesc. Iată ce limitează în mod clar ideile sale despre subiectul tipului de pace pe care un militant pacifist israelian “radical” ar trebui să-l caute.

Ca şi Grossman, Avnery susţine soluţia partajării Palestinei istorice în două state.

Într-adevăr, atât în viziunea unuia cât şi în cea a celuilalt, viitorul statului evreiesc n-ar putea fi garantat fără existenţa unui stat palestinian în proximitatea lui. Acesta este motivul pentru care Avnery constată că este de acord cu discursul lui Grossman în proporţie de 90%.

Dacă evreii vor să prospere în calitate de majoritate demografică (şi democratică) în propriul lor stat, atunci non-evreii trebuie să aibă şi ei un stat – unul în care să poată să-şi exercite propriile drepturi, în mod separat, la suveranitate şi, în acest fel, să abandoneze orice revendicare la adresa statului evreiesc.

Totuşi, contrariu lui Grossman, Avnery nu se mulţumeşte să susţină in abstracto un stat palestinian, el este în favoarea unui stat palestinian “just”, concret, semnificând evacuarea tuturor coloniştilor şi o retragere totală a armatei israeliene in spatele “frontierelor” din 1967. Planul de pace al lui Avnery ar însemna returnarea Ierusalimului de Est, al totalităţii Cisiordaniei şi al Fâşiei Gaza în mâinile palestinienilor.

Diferenţa dintre Grossman şi Avnery, în această privinţă, poate fi explicată în funcţie de înţelegerea lor diferită asupra necesităţilor pe care le are statul evreiesc pentru a supravieţui. Avnery crede că o poate durabilă nu va putea exista decât cu condiţia ca statul palestinian să satisfacă aspiraţiile minime ale poporului palestinian.

În ochii său, palestinienii ar putea fi persuadaţi, prin intermediul unor conducători potriviţi, să se instaleze pe 22% din patria lor istorică – şi graţie acestei îmbârligături Israelul va fi salvat.

Nu există nimic eronat în poziţia lui Avnery ca atare. Acest lucru l-a încurajat să-şi asume un rol de frunte în mişcarea pacifistă israeliană, timp de mai multe decenii. A traversat cu curaj liniile interdicţiilor naţionale israeliene vizitându-i pe liderii palestinieni asediaţi, în timpul în care alţi israeliani se făceau că plouă. A luat o poziţie curajoasă împotriva zidului apartheid-ului, în faţa soldaţilor israelieni, alături de militanţii pacifişti palestinieni, israelieni şi străini. Iar prin analizele publicate, a atras luminile proiectoarelor asupra cauzei palestiniene, i-a educat pe observatori, atât israelieni cât şi palestinieni şi străini, în privinţa detaliilor conflictului. Pentru toate aceste lucruri, Avnery trebuie să fie salutat ca militant sincer.

Dar rămâne totuşi marele pericol ca mişcările de solidaritate cu Palestina, neînţelegând suficient motivaţiile lui Avnery, să se lase antrenate într-o direcţie dincolo de punctul în care ar putea contribui efectiv la o soluţie pacifistă sau la un viitor just pentru palestinieni. Şi, de fapt, acest punct va fi fără îndoială depăsit curând.

În timpul anilor Oslo, Avnery era nerăbdător să vadă Israelul ducând la bun sfârşit presupusele sale acorduri de pace cu liderul palestinian Yasser Arafat. Aşa cum a spus-o adesea, credea că Arafat este singurul om politic care ar fi putut să-i unească pe palestinieni şi să-i convingă să accepte soluţia a două state vecine, singura posibilă, în ochii săi: un Israel enorm cu o minusculă Palestină alături de el.

În realitate, poziţia lui Avnery nu era foarte îndepărtată de cea a membrilor vădit ne-radicali ai echipei Oslo, compusă din Rabin, Peres şi Yossi Beilin. Toţi patru vedeau în Arafat omul puternic palestinian, susceptibil să-i garanteze Israelului un viitor: Rabin spera că Arafat va face poliţie, în folosul Israelului, printre palestinienii închişi în ghetto-uri. În ce-l priveşte pe Avnery, el spera că Arafat va coagula o naţiune, democratică sau nu, prea puţin conta, care ar stăvili ambiţiile palestinienilor în materie de teritorii şi de soluţie justă la problema refugiaţilor.

Arafat nemaifiind acolo, Avnery şi gruparea sa Guş Şalom au pierdut soluţia la conflict pe care o concepuseră. Azi, ei sunt în continuare în favoarea existenţei a două state pe teritoriul Palestinei, dar sunt şi în favoarea luptei împotriva Hamasului. N-au deviat nici de la vechile lor poziţii asupra problemelor fundamentale – Ierusalimul, frontierele, coloniile şi refugiaţii – chiar dacă nu mai dispun de piesa fundamentală – Arafat – care se presupunea că ar putea coagula toate piesele acestui puzzle.

Dar, fără Gnafron Arafat, cei de la Guş Şalom nu mai au nici o idee în privinţa modului de a rezolva chestiunile rămase în suspensie ridicate de facţiunile rivale şi de războiul civil incipient, pe imixtiunile israeliene în procesul politic palestinian sunt pe cale să-l declanşeze.

Ei n-au nici vreun răspuns pregătit pentru ziua în care valul străzii palestiniene se va întoarce împotriva mirajului soluţiei celor două state pe care a fluturat-o Oslo. Dacă palestinienii vor căuta noi soluţii la impasul actual, aşa cum încep de altminteri s-o facă, Avnery va deveni foarte repede un obstacol în calea păcii, mai curând decât unul dintre marii ei apărători.

De fapt, o asemenea dezvoltare este oricum, mai puţin incertă. Rari sunt observatorii experimentaţi ai acestui conflict care persistă în ideea că soluţia a două state, pornind de la frontierele din 1967, este încă fezabilă, dat fiind relocarea cetăţenilor Israelului atât în Ierusalim cât şi în Cisiordania, azi în număr de aproape un milion. Chiar şi americanii au recunoscut public că cele mai multe dintre colonii n-ar putea fi dezmembrate. Până când palestinienii vor ajunge şi ei la această concluzie, nu este decât o chestiune de timp.

Ce ar face Avnery şi militanţii inveteraţi ai Guş Şalom în această eventualitate? Com ar reacţiona ei dacă palestinienii ar începe să ceară un stat unic, care să-i reunească atât pe israelieni cât şi pe palestinieni sub aceeaşi cetăţenie?

Răspunsul este că pacifiştii “radicali” vor avea nevoie să găsească foarte repede o altă soluţie pentru a-şi proteja scumpul stat evreiesc. Or, nu există o supraabundenţă de soluţii posibile. Există soluţia “continuarea ocupaţiei, orice s-ar întâmpla”, a lui Benjamin Netanyahu şi a partidului Likud. Există soluţia “închideţi-i pe palestinieni în ghetto-urile lor, şi speraţi că vor sfârşi prin a pleca de bunăvoie”, în avatarurile ei hard (Kadima) şi soft (partidul muncitoresc). Apoi mai există şi “Aruncaţi-i pe toţi la Karcher” a lui Avigdor Lieberman, noul ministru al ameninţărilor strategice numit de Olmert.

Paradoxal, o variantă a acestei din urmă opţiuni ar putea fi cea mai seducătoare în ochii pacifiştilor deziluzionaţi de la Guş Şalom. Lieberman are propriile sale poziţii fanatice şi moderate, în funcţie de publicul şi/sau realităţile de moment de pe teren.

Unora le spune că vrea ca toţi palestinienii să fie expulzaţi din Marele Israel, în scopul de a elibera terenul în folosul exclusiv al evreilor. Dar altora, îndeosebi în arena diplomatică, le sugerează o formulă pe baza schimburilor de teritorii şi de populaţii dintre Israel şi palestinieni, susceptibile de a opera un “divorţ între cele două popoare”. Israelul ar putea obţine astfel coloniile, în schimbul unor minuscule enclave israeliene redate palestinienilor, ca de exemplu Micul Triunghi, dens populat de palestinieni.

O variantă generoasă a unui schimb de acest fel – care violează şi ea dreptul internaţional – ar oferi o soluţie onorabilă tentativelor întreprinse de Guş Şalom de a crea un stat palestinian alături de Israel. Şi chiar dacă Avnery este personal prea puţin susceptibil să se lase păcălit antrenându-se pe acest drum închis, există un pericol real ca alţii, din sânul taberei păcii “radicale”, să prefere acest gen de soluţie în locul sacrificării fidelităţii lor cu orice preţ pentru statul evreiesc.

Dar, din fericire, orice ar pretinde despre acest subiect Avnery, tabăra păcii din care face el parte nu este unica alternativă la agonia lamentabilă a grupării Pacea Acum. Avnery nu mai este nici măcar pe aceeaşi margine a prăpastiei lângă care se găseşte Grossman. Singura prăpastie în care îşi aruncă Avnery acum privirea este cea a sfârşitului scumpului său stat evreiesc.

Alţi evrei zionişti, din Israel sau de aiurea, s-au ciocnit de aceleaşi probleme ca şi Avnery, dar au început să se îndrepte spre o altă direcţie, îndepărtându-se de soluţia a două state vecine, spre cea a statului binaţional.

Unii intelectuali eminenţi, precum Tony Judt, Meron Benvenisti şi Jeff Halper, au început să pună public la îndoială fidelitatea lor faţă de zionism şi să examineze dacă nu este vorba mai degrabă de o parte a problemei decât de o soluţie?

Ei nu sunt singuri în acest demers. Grupuri minuscule de israelieni, încă şi mai reduse numeric decât Guş Şalom, renunţă la ideologia zionistă şi se reunesc în jurul noilor idei privitoare la modul în care evreii israelieni şi palestinienii ar putea să trăiască împreună în pace, mai ales într-un stat unic.

Este vorba mai ales de asociaţiile Tayuhs, Anarhişti Împotriva Zidului, Zochrot şi anumite elemente din sânul Comitetului Israelian Împotriva Demolărilor Caselor [a lui Jeff Halper) şi din sânul organizaţiei Guş Şalom însăşi.

Avnery promovează speranţa că tabăra păcii din care provine el ar putea fi micul angrenaj capabil să pună în mişcare roata mai impozantă a organizaţiilor ca Pacea Acum înspre o nouă direcţie şi că, prin aceasta, ar putea antrena opinia publică israeliană înspre adoptarea unei veritabile “soluţii” privitoare la coexistanţa a două state pe teritoriul palestinian.

Date fiind realităţile de pe teren, aceste idei par cu totul improbabile.

Dar într-o zi, rotiţele care azi sunt mai insignifiante şi decât Guş Şalom ar putea să dea un bobârnac Israelului înspre direcţia care, singură, poate aduce pacea.

Cf. sursa în limba engleză.