E un drum noroios şi plin de gropi care traversează o vale plantată cu măslini, mai jos de satul Ramin, în nordul Cisiordaniei. De când armata israeliană a blocat cu un val de pământ drumul care duce de la Napluz la Jenin, acest teren serveşte de rută secundară. Zi şi noapte este parcurs de un şir lent de taxiuri colective. Un traseu de aproximativ o jumătate de oră pe care şoferii îl parcurg cu teama în suflet, căci cu toţii cunosc metodele brutale ale soldaţilor care adesea îi aşteaptă la cotitură.
Raed Salahat, un “taximan” de 26 de ani, are deja această experienţă amară. În dimineaţa zilei de 13 august [2006] transporta vreo zece locuitori din împrejurimile Jeninului înspre Ramallah, locul lor de muncă. În mijlocul câmpiei de la Ramin, soldaţii îl opresc şi-l forţează să coboare. “Nu ştii că este interzis să mergi pe aici?”, îl întreabă unul dintre ei în ebraică. Fără să aştepte răspunsul, îl loveşte cu patul puştii peste obraz. Ceilalţi soldaţi îi obligă pe pasageri să coboare şi-i forţează să se aşeze cu faţa la pământ. Unul dintre ei începe să meargă de colo-colo, pe spinările lor. Colegii săi golesc taxiul de toate obiectele ce se găsesc în el şi, la cel mai mic semn de protest al pasagerilor, li le aruncă între ochi. “Capul îmi vâjâia, povesteşte Raed Salahat. Soldatul nu contenea să mă întrebe de ce mergeam pe acolo şi, de fiecare dată când încercam să mă explic, mă pălmuia.”
După o jumătate de oră de astfel de tratament, soldatul pune mâna pe o tomată dintr-o lădiţă aflată în portbagaj. O aşează pe capul lui Raed, face doi metri în spate, îşi aşează puşca la în poziţie de tragere şi spune: “Am s-o zdrobesc.” “A început să numere, spune Raed. La trei am căzut la pământ. Era prea mult pentru mine. Eram convins că avea să mă împuşte în cap. În cele din urmă n-a tras, dar el şi ceilalţi soldaţi au reînceput să mă lovească cu pumnii, cu picioarele şi cu paturile puştii.” Calvarul durează încă vreo zece minute înainte ca soldaţii să le ordone victimelor să spele putina. După ce redemarează, cu corpul acoperit de echimoze, Raed vede în oglinda retrovizoare că au oprit un nou taxi.
Această mărturie a fost iniţial culeasă şi verificată de asociaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului B’Tselem. A fost repetat ziarului Le Monde într-un parking de taxiuri din Napluz. Brutalităţile cărora le-a căzut victimă nu sunt un accident izolat. B’Tselem a cules o jumătate de duzină de mărturii de acest tip între jumătatea lui iulie şi jumătatea lui august şi le-a transmis procurorului militar.
Şoferii de taxi care au curajul să ocolească barajele armatei sunt principalele ţinte ale acestei hărţuiri. De la începutul Intifadei, în nordul Cisiordaniei, aproximativ o sută dintre ei au fost răniţi şi douăzeci şi trei omorâţi de gloanţe în timp ce se aflau la volanul vehiculului lor. “Câmpia Ramin este zona cea mai periculoasă a regiunii Napluz, spune Muhammad Daraghmeh, un şofer de 42 de ani. La începutul lui octombrie, soldaţii m-au oprit acolo şi mi-au promis că-mi vor distruge taxiul dacă mă mai văd o dată. De acum, înainte de a intra în vale, rămân cu motorul şi farurile stinse timp de zece minute, pentru a verifica dacă armata nu e acolo.” Aceste partide de de-a v-aţi ascunselea cel puţin periculoase sunt rezultatul buclajului aproape integral căruia armata israeliană supune nordul Cisiordaniei, oficial din raţiuni de securitate. După evidenţele OCHA, biroul de coordonare umanitară al Naţiunilor Unite din teritoriile ocupate, mai mult de 170 de obstacole în calea circulaţiei (puncte de control, bariere metalice, blocuri de piatră, valuri de pământ, tranşee), sunt diseminate în această regiune. Ele opresc traficul automobil nu doar dinspre şi înspre centrul şi sudul Cisiordaniei, car şi între marile oraşe din nord ca Napluz, Tulkarem şi Jenin şi chiar între sate.
Napluz, de exemplu, este rupt de împrejurimile sale de şase puncte de control, cu reguli de funcţionare distincte pentru aproape fiecare dintre ele. La barajul de la Beit Iba, în vest, trecerea taxiurilor este interzisă în ambele sensuri. La Huwara, în sud, intrarea este autorizată, dar ieşirea nu este permisă decât şoferilor dotaţi cu un permis eliberat de armată. Prin Beit Furik, în est, nu pot trece decât locuitorii cătunului [alăturat]. La punctul de control 17, mai la nord, doar şoferii care nu numai că locuiesc în satele contingete, dar mai mai şi dispun de un permis în regulă, au drept să treacă.
Şi aşa mai departe. Regulamentul unui punct de control este pe cât de nesigur pe atât de schimbător. Impactul său este întotdeauna devastator. “Mi-e mai uşor să călătoresc în Statele Unite decât să mă întorc la Napluz”, suspină Tariq Hamadna, un şofer care locuieşte la Asira Aş-Şamaliya, un sat situat aproape de barajul 17, dar care, în plina unui permis, nu are voie să treacă. “Administraţia militară îmi respinge cererile, explică el, căci, în 1992, am făcut un an de închisoare. Singurul traseu pe care pot munci este din sat până la punctul de control şi înapoi. Cinci minute de drum la un şekel şi jumătate (un şekel este echivalentul a aproximativ 18 centime de euro). Ne învârtim în cerc ca nişte animale în cuşcă.”
La fiecare nouă restricţie a armatei, şoferii încearcă să găsească o soluţie. Ca şi în cazul câmpiei de la Ramin, defrişează drumuri alternative, printre livezi de măslini şi coline, care durează atâta timp cât armata încă nu le-a reperat şi blocat. Pentru a se sustrage barajelor mobile, taxiurile au creat şi ele o reţea de informatori. Instalaţi în proximitatea zonelor de risc, aceşti palestinieni îi informează pe şoferi prin telefon despre prezenţa sau absenţa armatei. “Ei sunt tam-tam-urile noastre”, spune Raed Salahat. Succesul lor este atât de mare încât unii dintre ei au obţinut din partea companiei de telefonie mobilă Jawwal numere cu suprataxă care le garantează obţinerea unui procentaj din încasările făcute pe urma miilor de apeluri pe care le primesc în fiecare lună.
Dar acest sistem are limitele lui. Iyad Kurdi, patronul Itemad, cea mai veche agenţie de taxiuri din Napluz, ştie mai bine ca oricine. De la biroul său din centrul oraşului, bărbatul de patruzeci de ani aflat la conducerea sindicatului şoferilor din nordul Cisiordaniei îşi enunţă cu o voce obosită cifra de afaceri, în cădere cu 70%.
Criza este datorată parţial de irupţia pe piaţă a sute de “şebab” (tineri) care trec drept taximetrişti profitând de apatia poliţiei palestineien. “Din 2400 de taxiuri care lucrează în Napluz, aproximativ 1000 sunt maşini furate din Israel ale căror şoferi n-au nici permis nici asigurare”, deplânge el. Dar fărâmiţarea Cisiordaniei de către punctele de control joacă şi ea un rol determinant.
Din cei 40 de şoferi pe care îi foloseşte, numai jumătate au dreptul de a trece prin punctele de control care asediază oraşul Napluz. “În Israel, un taxiu poate face în medie 1000 de kilometri pe zi. Noi, dacă depăşim 200, ne putem considera mulţumiţi”, spune el. La Huwara, barajul care comandă accesul spre Ramallah şi tot sudul Cisiordaniei, aşteptarea poate dura o zi întreagă.
Iyad Kurdi, care s-a obişnuit să-i vadă pe şoferii lui revenind la capătul răbdării, şi-a aşezat în sertar o serie de pastile antistres şi împotriva durerii de stomac. “Dispun chiar de un aparat de măsurat presiunea arterială, mărturiseşte el deschizând o cutie albastră din plastic. Un studiu recent condus de doctorii străini a arătat că 80% dintre şoferii de taxi palestinieni suferă de hipertensiune arterială.”
Această situaţie este în antiteză cu trecutul strălucit al companiei Itemad. Atunci când Hussein Kurdi, tatăl lui Iyad, a inaugurat-o în 1959 după ce muncise pentru legiunea arabă a generalului britanic Glubb Paşa, şoferii său ajungeau până la Bagdad. Un tract publicitar îngălbenit de vreme laudă “călătorii prin deşert”. Itemad era atunci agenţia burgheziei din Napluz, ale cărei legături tradiţionale o unesc de familia regală haşemită.
“După 1967 şi ocupaţia israeliană, frontiera iordaniană a fost închisă, povesteşte Iyad Kurdi. După 1994 şi începutul procesului de pace, accesul în Fâşia Gaza n-a mai fost posibil fără permis. După 2000 şi a doua Intifada, nimeni n-a mai putut merge în Gaza. Şi de atunci, din 2005, nici măcar accesul la Wadi Badhan nu ne-a mai fost cu putinţă. Lumea întreagă se dezvoltă, schimbă şi leagă relaţii, numai noi suntem închişi într-un teritoriu din ce în ce mai îngust.”
Yusuf Hajaj a trăit această metamorfoză. Cu alura fragilă, mustaţa tăiată corect şi surâsul timid, bătrânul, îmbrăcat cu o haină roşie uzată, conduce pentru Itemad din 1960. Un “angajat model care n-a ratat nici o comandă în patruzeci şi şase de ani de carieră”, afirmă patronul său.
Altădată, îi conducea în maşină pe parlamentarii iordanieni între Napluz, Amman şi Ierusalim. Azi, în vârstă de 68 de ani, lucrează între centrul oraşul şi tabăra de refugiaţi din Balata. Mai puţin de zece kilometri dus-întros. Din “raţiuni de securitate”, armata israeliană a refuzat să-i livreze un permis cu care să iasă din Napluz.
Acest articol a apărut în cotidianul francez Le Monde, ediţia din 12 decembrie 2006. A fost preluat şi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu