Liderul pe care Israelul îl merită (de Yacov Ben Efrat)

Al doilea război cu Libanul din vara anului 2006 a plonjat într-un con de umbră guvernul lui Ehud Olmert şi partidul său, Kadima. Pentru prima dată, Israelul a aflat cum este să stea ghemuit fără nici o şansă sub barajul rachetelor. Cele 4000 de Katiuşa care au plouat peste Galileea timp de 33 de zile au adus cu ele sentimentul înfrângerii. Forţele aeriene nu le-au putut opri. Guvernul nu şi-a putut proteja sau aproviziona cetăţenii. I-a lăsat să se descurce cât de bine au putut, avertizaţi doar de vaietele sirenelor.

După încetarea focului, israelienii au cerut o investigaţie, aşa cum au procedat după erorile din octombrie 1973. Încercând să calmeze mâniile crescânde, Olmert a stabilit o comisie de investigaţie condusă de judecătorul pensionar Eliahu Winograd. La acel moment mulţi au contestat dreptul primului-ministru de a numi un organism al cărui funcţie era să-l ancheteze pe el însuşi. Totuşi, Winograd nu i-a dezamăgit pe vânătorii de capete. În 30 aprilie 2007, Comisia a publicat un Raport Interimar, care dădea note proaste celor trei mari figuri din spatele războiului: Olmert, Ministrul Apărării Amir Pereţ şi Şeful Statului-Major Dan Haluţ (care între timp a demisionat). Decizia de a porni războiul, se scrie, a fost luată în pripă, fără o analiză suficientă a pericolelor rachetelor şi fără apărare civilă, fără luarea în consideraţie a alternativelor, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Comisia s-a abţinut să ceară demisia lui Olmert şi a lui Pereţ, lăsându-le, se spune, “publicului”. Şi-a rezervat opţiunea să o facă în Raportul Final, programat pentru luna august.

Publicul şi-a făcut apariţia la timp. Joi, 3 mai, la trei nopţi de la publicarea Raportului, aproximativ 150.000 de oameni s-au adunat în Rabin Square din Tel Aviv. Dreapta şi Stânga umăr lângă umăr, cerând capetele lui Olmert şi al lui Pereţ. Pe benărul podiumului se putea citi: “Rataţilor, mergeţi acasă!”

Publicul uita orbeşte să se numere şi el printre “rataţi”. Toţi cei care stăteau umăr lângă umăr în Rabin Square stătuseră, vorbind la figurat, şi în 12 iulie 2006, atunci când sprijiniseră decizia de a bombarda Libanul. Consensul israelian era identic şi atunci, doar că în direcţia opusă. Războinicul Olmert se bucura de o popularitate până la cer. Chiar şi Yossi Beilin, liderul partidului Mereţ, proclamase în august că “răspunsul militar în Fâşia Gaza este justificat în ochii săi, şi răspunsul din Liban nu mai puţin” (pe site-ul partidului Mereţ – “The Test of the Zionist Left”).

Dar aşa e la război. Sentimentele patriotice bombează piepturile. Diferenţele ideologice se subţiază. În acest caz, mânia Israelului era îndreptată împotriva Libanului.

Lucrurile sunt uşor de prezis şi în cazul unei înfrângeri. Simpatizanţii dreptei din Square îl blamau pe Olmert nu pentru că se angajase în război, ci pentru că nu fusese destul de dur. Nu trimisese trupele terestre destul de repede. Nu folosise toate metodele. Dreapta trece cu vederea că el nu avea mandat pentru o operaţiune terestră masivă. Acest lucru ar fi însemnat multe pierderi. Israelul azi nu doreşte să piardă vieţi omeneşti. Ştiind aceasta, Olmert a sperat să-şi realizeze scopurile din aer. Nu a mers, aşa că plăteşte preţul rezervelor privitoare la vieţile soldaţilor.

Simpatizanţii au ocupat podiumul din Square şi pentru alte motive. Îl urăsc pe Olmert pentru sprijinirea retragerii unilaterale din Gaza şi pentru propunerile privind “convergenţa” din Cisiordania. Dar mai presus de toate, excluderea lui ar conduce la noi alegeri, iar acestea, dacă s-ar ţine azi, l-ar aduce pe Binyamin (Bibi) Netanyahu din nou la putere. Iar acesta este acelaşi Bibi care a condus partidul Likud la obţinerea a doar 15 locuri la alegerile din 2006. Din cauza reducerilor sale neoliberale la bugetul de asigurări sociale în calitate de ministru de finanţe în cabinetul lui Şaron, a devenit ulterior cel mai urât politician al ţării. Până aici merge amplitudinea schimbărilor în preferinţele electoratului! Conform unui sondaj efectuat de Haaretz, astăzi Likud ar obţine 30 de locuri, Labor 21 şi Kadima 14 (Ha’aretz, ediţia din 2 mai 2007).

Dar dacă eliminarea lui Olmert ar deschide uşile lui Netanyahu, de ce Stânga a mers în Rabin Square în acea joi noapte după raportul comisiei Winograd? E foarte simplu, s-a dus în fugă, fără o analiză suficientă a pericolului, fără să caute alternative, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Stânga este “naivă”, scria Nahum Barnea, analistul cotidianului Yediot Aharonot în 4 mai. Alianţa dintre Stânga şi Dreapta din Square, scria Nehemia Ştrasler în numărul din 6 mai al Ha’aretz, este una a calului cu călăreţul – Stânga este calul şi Dreapta este călăreţul.

Netanyahu stă între perspectiva de a fi prim-ministru şi abis. Olmert este văzut aproape de toţi ca un oportunist dubios, lipsit de convingere, principii, conştiinţă, viziune şi integritate. Deasupra capului său atârnă patru acuzaţii potenţiale de corupţie. În Knesset, totuşi, teama de Bibi este mai mare decât greaţa pentru Olmert. Chiar şi partidele arabe, care nu se opresc când e vorba să-şi afirme dezgustul, îl înghit din cauza acestei frici. În situaţia actuală, cine vrea demisia lui Olmert este, într-adevăr, un bibit.

Decapitarea liderilor este destul de facilă, mai cu seamă într-o societate care îi înalţă şi-i coboară cu rapiditate. Totuşi Olmert nu este un pui rătăcit pe scena politică a Israelului. El este produsul ei autentic. El este şi Dreapta şi Stânga. El reprezintă abureala politică şi ideologică care a caracterizat societatea israeliană a ultimelor două decade. Israelul vrea pace, da – dar nu doreşte să-i plătească preţul. Uneori vrea şi război – dar nu doreşte să-şi sacrifice trupele. Pe scurt, doreşte război fără durere sau pace fără necaz. Totuşi aceasta e politică şi nu stomatologie.

Israelul îşi devoră liderii pentru că nu este pregătit să accepte adevărurile simple cu care aceşti lideri, pentru a conduce, trebuie să se acomodeze. Primul astfel de adevăr este acesta: atât timp cât ei îşi doresc să domine Orientul Apropiat, nici un război nu poate fi câştigat. Victoria aparentă de azi dă naştere înfrângerii de mâine. Să presupunem că un lider ar încerca imposibilul, făcând concesii pentru pace? Trebuie să se aştepte la soarta lui Rabin. Ehud Barak a încercat – dar cu succesul unui om pe punctul de a se îneca si care se agaţă de un pai. În momentul în care ajunsese la Camp David, coaliţia lui îi fugise deja de sub picioare.

În condiţiile acestea, israelienii preferă următoarea soluţie: dacă războiul nu poate fi câştigat, atunci să fie evitat cât de mult de poate, şi de vreme ce nu este o majoritate în favoarea păcii, să fie evitată şi asta. O existenţă fără pace, fără război. Cum se poate menţine aşa ceva? Simplu. Să faci doar concesiile confortabile. Barak a fost cuminte atunci când s-a retras din Liban în mai 2000, iar Şaron a fost cuminte atunci când s-a retras din Gaza în 2006. Cheia a fost unilateralismul.

Rezultatele vorbesc de la sine. Rachetele din Gaza aterizează în Sderot, rachetele din Liban au căzut, vara trecută, în oraşele din nord. Situaţiile palestiniană şi siriană, care pot conduce oricând la război, nu au fost luate în considerare. Ambele cer dezmembrarea coloniilor [amplasate în Cisiordania şi Înălţimile Golan – n.tr.] – o ispravă peste puterea şi voinţa oricărui guvern israelian.

Israelul post-zionist – unde bursa de mărfuri atinge cote de record, al cărui moguli cumpără clădiri istorice în Manhattan – nu poate produce un lider care să-i rezolve problemele. Viaţa bună trebuie să meargă înainte pentru Israelul post-zionist care s-a retras unilateral din Gaza. Pentru asta el construieste un zid între el însuşi şi Palestina alungând sărăcia din raza lui vizuală. Dar viaţa bună are limitele ei. Realitatea muşcă din toate părţile. Douăzeci de minute separă Tel Avivul de implacabilul oraş Qalqilya din împresurata Cisiordanie. Sunt cele douăzeci de minute care separă iadul de rai, războiul de pace. Iar aceste minute se subţiază pe zi ce trece...

CHALLENGE este un magazin bimensual de stânga care analizează conflictul israeliano-palestinian într-un context global. Publicat la Jaffa de arabi şi evrei, conţine analize politice, reportaje de investigaţie, interviuri, mărturii şi altele. Acest articol a apărut în numărul 100.