vineri, septembrie 19, 2008

„Luptătorul uitat”: voinţa Nablusului de a trăi (de Frank Barat)


Mulţi palestinieni pe care i-am cunoscut în călătoriile mele prin Cisiordania mi-au spus că dacă vreau să ştiu cu adevărat despre ce este vorba şi ce înseamnă Palestina trebuie să mă duc la Nablus. Majoritatea mi-au mai spus că Nablus este oraşul lor preferat.
După ce am petrecut în această vară 5 săptămâni acolo am înţeles şi de ce.

Venind dispre Ramallah (cu cel mai rapid taxi/serviciu de transport pe care l-am experimentat vreodată) primul lucru pe care îl vezi când ajungi la Nablus este cel mai faimos punct de control al său: Huwara.

Huwara, oamenii săi şi culoarea sa. Galben.

Galben ca sutele de taxiuri şi servicii de transport parcate pe ambele părţi ale punctului de control. Ai nevoie de ele ca să părăseşti oraşul şi să intri în oraş. De la începutul celei de-a doua intifada, intrarea în Nablus cu maşină sau camion este, în mare parte, interzisă. Parcurgi punctul de control pe jos, la dus şi la întors.

Odată aflat într-un service (taxiuri mai ieftine care iau oameni de la o oprire la alta, majoritatea fiind Mercedesuri vechi) durează numai 5 minute să ajungi în vibrantul centru al oraşului Nablus.

De abia după aceea alt lucru te loveşte şi începi să realizezi că Nablus este ca nici un alt loc din Cisiordania.

Centrul oraşului forfoteşte de viaţă. Maşini care se ivesc de nicăieri, oameni care stau la taifas în mijlocul drumului, magazine de falafel la fiecare colţ de stradă, un om vinde cafea şoferilor care staţionează, vânzători de fructe, oameni care îţi fac cu mâna ca să te opreşti pentru pălăvrăgeală, sunete de „bine ai venit, cum te simţi” venind din toate direcţiile. Nablus este non-stop. Auzi, miroşi, guşti şi simţi aici. Toate în acelaşi timp.
Este cel mai bun exemplu de haos controlat pe care l-am văzut până acum.

Oamenii par să trăiască aici. Toată lumea pe care am întâlnit-o zâmbeşte, râde, mă invită la ceai în casele lor, mă întreabă despre ţara mea. Toţi par să fie atât de fericiţi aici. Toţi.

După câteva zile în oraş am început să realizez că acest lucru este numai de suprafaţă. În interior totul este mult mai sumbru. Nablus îmi aduce aminte de un clovn. Zâmbeşte ca să îşi ascundă suferinţa.

Toată lumea este fericită să vadă un străin, un internaţional, deoarece nu mulţi sunt cei care ajung în Nablus. Mergând prin oraş ajungi rapid să realizezi că nu există turism aici. Doar câteva ONG-uri lucrează aici aducând internaţionali ( o naţionalitate în sine în Nablus. Oricine vine din Europa, Statele Unite, Scandinavia... este numit un internaţional) în Nablus. În Marea Britanie, Biroul de Externe şi Commonwealth te sfătuieşte puternic ÎMPOTRIVA călătoriilor în Nablus. Dar de ce? Acesta este un oraş splendid plin de oameni uimitori. Mă chinui să înţeleg.

Oamenii vor să-mi ştie povestea iar eu vreau să o ştiu pe a lor. Vor să ştie de ce lumea i-a uitat iar eu vreau să înţeleg ce li s-a întâmplat. Vor să-şi „dea jos vălul”, să mă lase să intru. Nu pot să refuz şi mă decid să îi filmez. Pentru ca ei să vorbească şi lumea să asculte. Să le dau o platformă pentru a se exprima.

După câteva interviuri îmi devine repede clar că fiecare are o poveste aici.

Bashir îmi povesteşte cum a trebuit să-şi întrerupă pentru o perioadă studiile din cauză că nu îşi mai putea permite. A trebuit să lucreze în Ramallah pentru lungi ore, câştigând doar 20 de şekeli pe zi. Ambii săi părinţi sunt şomeri. Ca aproape 70% din populaţia din Nablus. O creştere imensă comparând cu rata din 1997 (14,2%). De la începutul celei de-a doua intifadă, cetăţenii Nablusului au pierdut 60% din veniturile lor. Majoritatea persoanelor de aici sunt tinere (50% din populaţie având sub 20 de ani) şi foarte bine educate. Totuşi, majoritatea tinerilor de aici sunt fie şomeri fie lucrează în magazine, vânzând orice pot (unele magazine vând alimente, dar şi haine, utilităţi casnice...). Magazinele pot fi deschise până şi la zece ore pe zi fără să aibă un singur client. Nablusianii pur şi simplu nu au bani de cheltuit.

Hakim îmi povesteşte cum, de fiecare dată când aude armata israeliană în toiul nopţii, se trezeşte, se îmbracă şi stă în linişte pe canapea aşteptându-i. Nu din cauză că ar fi vinovat de ceva. Exceptând poate faptul că este palestinian. Nimeni nu este în siguranţă în Nablus în timpul nopţii. Situaţia este extraordinară. Nablus este unul dintre primele oraşe care a primit, acum câteva luni (în jur de noiembrie 2007), o forţă de poliţie palestiniană, dar această forţă de poliţie acţionează numai de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii. De la miezul nopţii încolo armata israeliană preia controlul. În fiecare noapte armata israeliană intră în oraş şi în taberele de refugiaţi (Balata, Askar, El Ayn) şi, cu ajutorul megafoanelor, a bombelor sonice şi a armelor, arestează palestinieni, le scotocesc destul de des şi casele, îi bat pe ei şi familiile lor, iar câteodată îi şi omoară. Armata israeliană are „carte blanche” aici. Chiar şi în timpul zilei. Un ofiţer de poliţie mi-a zis că israelienii îi sună câteodată în timpul zilei să le spună că vor fi jos (baza armatei situată în vârful muntelui are vedere asupra oraşului) în câteva minute. Ei eliberează locul de îndată pentru a lăsa armata „să-şi facă treaba”. Atât de simplu este.

Hassan îmi spune că într-o zi a fost arestat în timp ce traversa punctul de trecere Huwara. A petrecut 11 luni în închisoare. Nici în ziua de azi nu i-a zis cineva de ce. Singurul lucru pe care îl ştie este că a fost detenţie administrativă. În fiecare poveste pe care o auzi se iveşte închisoarea. Pentru un bărbat, cetăţean al Nablus, închisoarea este aproape obligatorie. Aproape jumătate dintre rezidenţii bărbaţi din Nablus au trecut prin curtea închisorii. Oricum, ăsta nu este un joc de societate iar aceşti bărbaţi nu sunt doar în vizită, unii dintre ei sunt încarceraţi timp de luni de zile fără să ştie, în primul rând, de ce au fost arestaţi sau când vor fi eliberaţi.

Maroof îmi spune că în timpul primei şi celei de-a doua invazii în Nablus, în timp ce lucra ca voluntar la brigada de pompieri şi la Semiluna Roşie, de doua ori a fost aproape de a fi ucis de către armata israeliană. Ştiau că lucrează ca paramedic. De multe ori a fost Maroof martor la vulgare încălcări ale drepturilor omului de către armată. Ambulanţele nu erau lăsate să-şi facă treaba cum se cuvine şi să salveze oamenii. Mulţi oameni au murit drept rezultat că nu au fost duşi la spital la timp. Lui Maroof şi echipei sale le-a fost interzis odată să părăsească oraşul vechi. Au trebuit să stea acolo timp de 12 zile fără alimente comestibile.

Mai este şi Saed care şi-a pierdut mama în 2002, când a fost asasinată de un lunetist israelian. Este şi Eslam care de două ori a văzut cum armata israeliană îi ocupă casa şi nu poate ieşi afară zile în şir. Este şi Ala, de la Universitatea An Najah (cea mai mare universitate din Cisiordania), care nu poate să doarmă noaptea din pricina coşmarurilor cauzate de multiplele intervenţii şi bătăi ale armatei israeliene din timpul nopţii în oraşul vechi. Este şi Amad care, împreună cu întreaga sa familie, a ajuns la închisoare în 2005 timp de 3 luni.

Şi apoi mai este şi această fetiţă palestiniană, în vârstă de 17 ani, din tabăra de refugiaţi Balata, care în ultima mea zi în Nablus îmi spune, în timp ce împărţeam masa preparată pentru noi de oamenii din tabăra:

„Spune-mi. Care era imaginea ta despre noi înainte să vii aici? Credeai că suntem toţi criminali? Credeai că suntem toţi nebuni? Pentru că am prieteni în Europa care mi-au spus că acolo oamenii cred că suntem toţi criminali şi terorişti. Ştii, mă doare atât de mult când aud astfel de lucruri. Nu suntem nebuni. Sunt oameni buni aici. Adică nu toată lumea este bună. Ca în oricare alt loc. Dar majoritatea dintre noi suntem buni. Oameni simpatici. Vezi mulţi terorişti în camera asta? Toţi îţi părem nebuni? Suntem doar oameni normali care vrem să trăim o viaţă normală. Dar pentru noi viaţa este grea aici. Poţi să le spui adevărul oamenilor tăi, când te întorci în Europa? Poţi să le spui cine suntem cu adevărat, te rog?”

Sunt atât de mişcat încât nu pot să răspund. Tu poţi?


Majoritatea mărturiilor pe care le-am filmat sunt disponibile online pe blogul meu. Nu ezitaţi să le arătaţi şi să le folosiţi.

Frank Barat este membru al Campaniei Solidaritate pentru Palestina -www.palestinecampaign.org - şi al Comitetului Israelian Împotriva Demolării Caselor - www.icahd.org/eng. A contribuit cu acest articol pentru PalestineChronicle.com




Data: 15 septembrie 2008
Sursa: The Palestine Chronicle; http://palestinechronicle.com/

Blogul lui Frank Barat pe care puteţi găsi mărturiile filmate de el: http://lifeunderoccupation.wordpress.com/

Un comentariu:

emanuela spunea...

vreau să ştiu mai multe.acum nu pot decât să caut,nu sa coment.multumesc că aduci şi astfel de ştiri.