Mă simt rănit până în străfundurile sufletului de
lucrurile care se întâmplă aici în numele meu în fiecare zi, dar nefiind
religios sau de extremă-dreapta, nimănui nu îi pasă că îmi lezează sensibilitățile.
de Gideon Levy
Yishai Schlissel se plimbă printr-o paradă Gay Pride și este pe punctul de a scoate un cuțit din haină și de a înjunghia oameni în Ierusalim; 30 iulie, 2015. Foto: AP
La fel ca toate celelalte
lucruri, în Israel și sentimentele aparțin doar evreilor. Și, de fapt, doar
evreilor religioși. Cel meticulos va spune supraviețuitorilor Holocaustului și
familiilor îndoliate. Numai sentimentele acestora nu trebuie rănite. Restul oamenilor
nu au sentimente sau, în orice caz, nu este nevoie să se țină cont de ele.
Nu se concepe posibilitatea
lezării sensibilităților oamenilor nereligioși, ale celor de stânga sau pur și
simplu ale oamenilor obișnuiți, și cu siguranță nu ale arabilor.
De exemplu, Parada
Gay este pasibilă de ofensarea sensibilităților religioase și deci, nu i se
permite să aibă loc pe strada principală din Be’er Sheva. Iar în Ierusalim,
primarul populist Nir Barkat se va ține departe de aceasta pentru „a nu răni
sentimentele oamenilor”.
Parada de Ziua Ierusalimului,
care trece prin același oraș, mie îmi rănește sentimentele în fiecare an. Mă umple
de rușine. Cum rămâne cu sentimentele celor nereligioși, ale liberalilor sau
ale arabilor? Nu există așa ceva.
Dar se pare că, deși
nu sunt religios, nici supraviețuitor al Holocaustului și nici nu fac parte
dintr-o familie îndoliată, am și eu sentimente. Care chiar sunt grav vătămate,
zi după zi. Dar nimeni nu dă atenție sentimentelor mele sau ale altora ca mine.
E adevărat, reprezentăm o minoritate, dar evreii religioși și ei reprezintă tot
o minoritate. Exact sentimentele minorităților ar trebui luate în considerare,
deoarece o minoritate nu prea are altceva în afară de sentimente.
Sentimentele mele
sunt rănite când o emisiune radio despre un eminent poet, drag inimii mele,
Mahmoud Darwish, provoacă o asemenea furtună naționalistă, abjectă și grobiană.
Sunt ofensat de gândul că trăiesc într-o țară al cărei ministru al Culturii
este Miri Regev și al cărei ministru al Apărării este Avigdor Lieberman.
Sunt ofensat până-n
măduva oaselor de fiecare zi în plus de ocupație, de fiecare zi în plus de asediu
asupra Gazei, de fiecare zi de execuții, arestări, abuzuri, furt de pământ și
colonizare. Aceste lucruri îmi rănesc sentimentele, dar nimănui nu-i pasă.
Mă simt rănit până
în străfundurile sufletului de lucrurile care se întâmplă aici în numele meu în
fiecare zi. Sunt rănit de fiecare dată când vin în Hebron și sunt martorul apartheidului
care are loc aici. Sunt rănit când vizitez pământul oamenilor cavernelor pe
dealurile din sudul Hebronului și văd abuzurile care au loc. Sunt ofensat de
fiecare colonie construită. Fiecare soldat care latră la punctele de control
îmi ofensează sensibilitățile. Mă fac să îmi fie rușine. Fiecare drum în
Teritoriile Ocupate îmi lezează profund sentimentele, dar nimănui nu-i pasă.
Sunt jignit de
atmosfera naționalistă, anti-democratică ce domnește asupra țării mele. Îmi ofensează
sensibilitățile. Când membrul Knessetului din partea opoziției Yair Lapid
bolborosește împroșcând cu rahat naționalist, sentimentele mele sunt lezate. Când
vorbește expertul militar al Channel 2, Roni Daniel, iarăși sunt jignit. Fiecare
transmisie de știri a Canalului 2 și fiecare ediție a cotidienelor Israel
Hayom și Yedioth Ahronot reprezintă insulte la adresa sensibilităților mele.
McCarthy-ismul emisiunii TV de investigație al Ilanei Dayan „Uvda” îmi rănește
sentimentele.
Mi-e greu să suport
incitarea la ură, spălarea pe creier, propaganda și inflamarea patimilor de către
mass-media mobilizată de Israel. Îmi rănesc sentimentele, ca ființă umană și ca
jurnalist. Cultul morții și felul cinic în care oamenii se scaldă în el, iarăși,
sunt lucruri greu de suportat pentru mine. La fel și abuzul asupra refugiaților
africani. Gândul că de la începutul anului, o țară de refugiați nu a aprobat
nici măcar O cerere de azil, trezește în mine sentimente de rușine și vină.
Linșarea membrei
Knessetului Haneen Zoabi îmi ofensează sentimentele. Partidul Uniunea Zionistă
îmi ofensează sentimentele. Zionismul îmi ofensează sentimentele. Gândul ca
Nava Boker și Anat Berko fac parte din Knesset îmi lezează sensibilitățile; la
fel urletele lui Mickey Levy, MK și tăcerea rușinoasa a lui Ofer Shelah, MK.
Ministerul de
Justiție este o ofensă adusă sensibilităților mele. Să-l aud pe Benjamin
Netanyahu spunând că vrea pace, de asemenea. Demolările caselor. Asediul nesfârșit
al orașului Sa’ir din Cisiordania. Să văd comunitățile de ciobani din Valea
Iordanului fără apă. Să mă gândesc la cei care le-au confiscat cu cruzime
rezervoarele de apă și să văd coloniile din împrejurimi. Să cunosc familia
unui copil bolnav psihic, pe cea a unui copil cu sindromul Down și pe cea a unui
copil cu paralizie cerebrală și să știu că soldații i-au abuzat sau i-au împușcat.
Toate lucrurile acestea îmi rănesc sensibilitățile.
O să-mi îngrop
sentimentele. Dar data viitoare când cineva vorbește despre ofensarea
sensibilităților cuiva, să-și aducă aminte că fiecare are sentimente – chiar și
liberalii și arabii.
Articolul poste fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.732361
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu