Orașul Gaza, 7 mai 2016. Foto: Khalil Hamra, AP
În 2014, în Gaza, Israelul a ucis 546 de copii palestinieni
în decurs de doar 50 de zile. Dintre aceștia 180 erau bebeluși și copii sub 5
ani.
de Gideon Levy
O sută optzeci de
bebeluși și copii sub cinci ani. O sută optzeci de copii și bebeluși
neajutorați pe care Forțele Israeliene de Apărare i-au omorât în ofensiva din
Gaza în 2014. În timp ce dormeau, în timp ce se jucau, în timp ce fugeau; în
paturile lor sau în brațele părinților.
Încercați să vă imaginați
– armata a ucis 546 de copii în decurs de 50 de zile. Mai mult de 10 copii pe
zi, o clasă odată la fiecare trei zile. Încercați să vă imaginați.
Dar aceste cifre
verificate, actualizate, dezvăluite de organizația B’Tselem cu ocazia celei
de-a doua comemorări a masacrului, sunt greu de imaginat. E mai ușor să nu te
gândești la ele, să le alungi din minte cu o ridicare de umeri, cu o privire
aruncată în altă direcție sau cu scuzele penibile ale propagandei israeliene.
Cifrele care ar fi
trebuit să bântuie societatea israeliană și să o țină trează noaptea – care ar
fi trebuit să stârnească o furtună de dezbateri publice și care ar fi trebuit
să o cutremure – nu interesează pe nimeni. Orice calamitate naturală petrecută
la capătul lumii ar fi declanșat reacții mai umane decât acest măcel pe care
Israelul l-a comis la o oră distanță de mers cu mașina de Tel Aviv.
Prin comparație –
83 de copii israelieni au fost uciși în cei opt ani grei de la începutul celei
de-a doua Intifade și până la Operațiunea Cast Lead din Gaza în 2008; 546 de copii
palestinieni au fost omorâți în decursul a 50 de zile din vara lui 2014.
Nu au fost uciși de
mâna lui Dumnezeu. Piloți îndoctrinați, artileriști lucizi, echipe de tanchiști
și infanteriști cu principii morale i-au omorât la ordinele nu mai puțin
virtuoșilor lor comandanți.
Nu i-au ucis
într-un război adevărat, înfruntând o forță militară semnificativă, nici
într-un război fără de voie. I-au ucis pe cei mai mulți dintre ei cu bombe
aruncate din aer sau cu șrapnele de la distanță, fără măcar să-i vadă. În majoritatea
cazurilor, tot ce au văzut au fost siluetele lor minuscule jucându-se pe plajă,
înghesuindu-se în case dărăpănate, dormind sau alergând pentru a-și salva viețile,
pe ecranele computerelor sofisticate manevrate cu manșe de către nu mai puțin
sofisticații soldați și piloți. Nu au intenționat să-i ucidă, dar au apăsat pe
buton și i-au ucis. Sute de soldați care au ucis sute de copii.
Doi ani mai târziu,
un titlu uriaș „Plânsetul părinților” (ieri, în Yediot Ahronot) nu se referă,
desigur, în niciun fel la plânsetul îndoliaților părinți palestinieni. Israelul
nu a dat niciodată atenție acțiunilor sale din teritoriile ocupate. Dacă vreo
comisie va fi instituită pentru a investiga conflictul din Gaza, va fi în
legătură cu tunelurile sale.
Israelul nu și-a
confruntat niciodată acțiunile și nu le-a mărturisit. Totul a fost de dragul
siguranței, inevitabil, Israelul este victima, palestinienii sunt Satana, așa e
în război, așa e întotdeauna – de o sută de ori mai multe victime palestiniene
decât israeliene în Operațiunea Cast Lead, de 30 de ori mai multe în ofensiva
din 2014. („Păi și ce, vroiai să moară mai mulți israelieni?”)
Această înfiorătoare
lipsă de proporții nu naște nici întrebări, nici îndoieli, să nu mai vorbim de
critică. Nici ceea ce a rămas în urmă – 90.000 de oameni încă fără case, trăind
în ultimii doi ani printre molozuri sau în barăci dărăpănate. Un jurnalist suedez
care a vizitat Gaza pentru câteva zile săptămâna trecută s-a întors cu
fotografiile – cutii de tablă adăpostind oameni ale căror case au fost distruse
în Huza’a, lângă Khan Yunis.
Nu are rost să
descriu mai departe magnitudinea dezastrului din Gaza. Nu interesează pe nimeni
în Israel. Compasiune pentru Gaza? Ce amuzant. Nici măcar faptul că, din cauza
bombardamentelor și a blocadei, 90 de milioane de litri de ape reziduale se
vărsă din Gaza în marea Mediterană, aceeași mare în care fac baie copiii
noștri, nu interesează pe nimeni.
Dar este de
neconceput cum israelienii își pot vedea de viețile lor fiind atât de mulțumiți
de ei înșiși și de armata lor prin prisma realităților din 2014. Cum e posibil
ca, chiar pe măsură ce trece timpul, stomacurile lor să nu se întoarcă pe dos
măcar pentru un minut? Ce fel de oameni sunt aceia care, despre o armată ce a
ucis sute de copii cu doar doi ani în urmă, afirmă la modul cel mai serios că este
cea mai morală armată din lume? Și cam ce fel de societate și stat își bazează discursul
pe o astfel de afirmație?
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.733743
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu