Hebron, Cisiordania, 2016.
de Glenn Greenwald
Că „terorismul”
este un termen maleabil al propagandei, fără semnificație invariabilă sau
aplicare consecventă este deja binecunoscut. Totuși, recenta sa folosire în
contextul unei serii de violențe îndreptate împotriva soldaților de ocupație
israelieni din teritoriile palestiniene ocupate este atât de manipulantă și
extremă încât merită evidențiată.
Israelul ocupă
militar Cisiordania de zeci de ani (și încă ocupă Fâșia Gaza din punct de
vedere funcțional). Regimul de ocupație din Cisiordania este ilegal sub legea
internațională și Națiunile Unite au cerut de nenumărate ori guvernului
israelian să evacueze teritoriile palestiniene. Chiar și apărători înflăcărați
ai Israelului recunosc că „Cisiordania se află sub un regim ilegal de ocupație
beligerantă” și că „proiectul israelian de colonizare este și a fost dintotdeauna
dezgustător de ilegal”. În ciuda acestui consens global, coloniile israeliene
continuă să se extindă rapid. Israelul nu este implicat în vreun efort
semnificativ de negociere a unui acord care să pună capăt ocupației și miniștri
israelieni ai guvernului chiar se opun unor asemenea inițiative.
Ca răspuns la toate
aceste lucruri, în ultimul an a existat o succesiune de atacuri ale
palestinienilor împotriva soldaților israelieni din teritoriile ocupate. În presa
israeliană și americană, palestinienii care atacă acești soldați sunt numiți
„teroriști” și atacurile lor sunt denunțate ca acte de „terorism”.
Pentru cei care
(așa ca mine) au susținut de multă vreme că în prezent termenul „terorism” nu prea are alt înțeles dincolo de „violență
din partea musulmanilor împotriva Vestului și aliaților săi” și nu are alt scop
în afara invalidării violenței dintr-o tabără în timp ce o validează pe cea a
taberei opuse, nu poate exista o dovadă mai bună decât asta.
Au fost și atacuri
ale palestinienilor împotriva israelienilor civili, desigur, (deși mult mai mulți
civili palestinieni au fost uciși de către armata israeliană) dar în aceste
cazuri particulare, acești palestinieni atacă ținte militare, nu civili. Aceste
ținte militare sunt soldați dispuși pe pământul palestinian ca parte a unei
armate ilegale de ocupație. În ce sens imaginabil poate fi catalogat acest
lucru drept „terorism”? Dacă a lupta împotriva unei armate de ocupație este mai nou terorism doar pentru că armata
aparține Israelului și atacatorii sunt palestinieni, atunci nu e incredibil de
evident felul în care este exploatat acest termen?
SUA a făcut adesea
același lucru: a invadat și a ocupat țări precum Irak și Afganistan și apoi a
lipit eticheta de „teroriști” oricui lupta împotriva armatelor de ocupație, ba
chiar i-a închis pe unii la Guantánamo pentru asta. În mod similar, atacurile împotriva
bazelor militare ale SUA, UK și ale altor țări vestice sunt calificate ca
„terorism”.
Nu mai e nevoie să
spunem că atât americanii cât și israelienii (dimpreună cu majoritatea țărilor
de pe glob) își rezervă dreptul absolut de a lupta împotriva oricărei armate
străine care le invadează țara. Era un film făcut la Hollywood, prin anii 80,
se numea Red Dawn, în care SUA era
atacată de Uniunea Sovietică și de aliații săi Cuba și Nicaragua. Pelicula spune
povestea eroicilor cetățeni americani, conduși de către studenți, care au dus
un război de gherilă împotriva trupelor de ocupație, ucigând cu duzinile. Imaginați-vă
confuzia și revolta care ar fi rezultat dacă cineva i-ar fi acuzat pe
realizatorii filmului de glorificare a terorismului demonizând fictivii luptători
ai rezistenței etichetându-i drept „teroriști”.
Filmul a fost
actualizat în 2012 printr-o continuare ce reprezenta „un grup de eroi americani”
care au dus un război de gherilă împotriva forțelor Nord-Coreene care au
invadat și ocupat SUA (pelicula originală îi înfățișa pe acești eroi americani
atacând și ucigând o armată de ocupație chineză, dar în post-producție, producătorii
au schimbat identitatea ocupatorilor făcându-i nord-coreeni pentru a putea
păstra accesul filmului în cinematografele din China).
Când americanii se
opun ocupației militare luptând împotriva trupelor de ocupație de pe pământul
lor, sunt eroi de seamă. Dar când palestinienii fac asta sunt „teroriști”. Acest
discurs, prin design-ul său, pune egal între rezistența palestiniană ce se
opune ocupației luptând împotriva trupelor acesteia și al-Qaeda și ISIS și
astfel postulează că orice folosire a forței de către palestinieni pentru a
rezista ocupației israeliene – chiar și când are loc pe pământ palestinian,
țintită exclusiv asupra militarilor israelieni – este ilegală.
Deci, dacă rezistența
violentă este „terorism” ilegal, ce alte opțiuni există pentru a contracara
ocupația israeliană veche de decenii, încă în expansiune? Calea non-violentă
îmbrățișată de activiștii palestinieni și aliații lor anti-ocupație din lumea întreagă
este cea a unei campanii de boicotare, sancționare și privațiune (BDS) ațintite
împotriva Israelului, după modelul campaniei care a ajutat la stoparea
regimului de apartheid din Africa de Sud în anii 80 (un regim care, apropo, a
fost un aliat apropiat al Statelor Unite și al Israelului).
Dar Israelul și prietenii lor
americani duc o campanie nu doar pentru a decreta boicotarea ilegală, ci pentru
a o interzice cu desăvârșire. Instituții oficiale adoptă legi pentru a cenzura
campania de boicotare și pentru a o suprima în mod oficial echivalând-o cu
„antisemitismul”, deși, așa cum zelosul suporter al Israelului Eric Alterman
scria în New York Times „este înțesată
cu tineri evrei”.
The Intercept și alte surse
media au raportat în mod repetat despre acțiunile oficiale guvernamentale și
ale universităților de interzicere a activismului de tip BDS comparându-l cu
antisemitismul. În California, membrii consiliului de conducere al celui mai
mare sistem universitar din țară au emis o rezoluție care sugerează cu hotărâre
că activismul BDS este antisemitic și deci încalcă regulile universității. În New
York, zeci de legislatori, din ambele partide, au solicitat retragerea finanțării
unui grup pro-palestinian în cadrul CUNY (The City University of New York), mișcare
denunțată de organizația studențească pentru drepturile individuale în educație,
FIRE. În Franța oamenii sunt literalmente arestați precum criminalii sub
acuzația de „instigare la ură” dacă poartă tricouri ce susțin campania BDS. Și în
Marea Britanie s-au luat măsuri pentru a interzice sub lege suportul mișcărilor
de boicotare. În Israel, legi și propuneri de legi interzic sprijinirea
mișcării și împiedică suporterii acesteia să intre în țară.
Deci, cam asta se
întâmplă. Când palestinienii luptă împotriva trupelor de ocupație aflate pe
pământul lor sunt denunțați – și adesea uciși – ca „teroriști”. Între timp,
campaniile non-violente de stopare a ocupației printr-un boicot în stil
sud-african sunt demonizate ca „antisemitice” și interzise în mod oficial –
cenzurate – în toate felurile posibile, în numeroase țări de pe glob.
Dacă lupta
împotriva forțelor de ocupație israeliene este catalogată drept „terorism” și
deci, interzisă, iar boicotul non-violent împotriva Israelului este împiedicat și
el, pe motiv de „antisemitism”, atunci care este considerată metoda legitimă
prin care palestinienii și susținătorii lor să se opună și să pună capăt ocupației
israeliene ilegale ce durează de decenii? Răspunsul este: niciuna. Palestinienii
sunt forțați să se supună ocupației într-o manieră inacceptabilă pentru nicio
populație care s-ar afla în situația lor. Toate formele de rezistență împotriva
ocupației sunt considerate ilegale. În mod evident, acesta este întreg scopul acestei povești.
Articolul poate fi citit în original aici: https://theintercept.com/2016/04/03/fighting-israeli-occupying-forces-is-terrorism-boycotting-is-anti-semitism-whats-allowed/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu