Israelul şi Statele Unite vor să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu Foia de Drum. Ghiciţi cine a spus aceste cuvinte: “Lansarea acestui război a fost un scandal… Era cu putinţă să se rezolve problema rachetelor din Libanul de Sud prin mijloace diplomatice… Ofensiva ultimelor două zile de război în cursul cărora 33 de soldaţi şi-au găsit moartea, după ce aproape a fost acceptată rezoluţia încetării focului, a fost o manipulare a primului-ministru… primul-ministru, ministrul apărării şi şeful statului-major trebuie să demisioneze…” Ei bine, a fost Guş Şalom.
Dar nu e o noutate. Ce e nou, este că ieri, fostul şef al statului-major, Moşe Yaalon, a repetat aceste declaraţii, aproape cuvânt cu cuvânt. “Boogie” Yaalon este exact opusul lui Guş Şalom. Nimeni nu poate spune că aparţine unui “grup marginal”. Vine din inima însăşi a establishment-ului. A fost responsabil pentru câteva dintre actele cele mai crude ale ocupaţiei.
Mai există şi o altă diferenţă între Yaalon şi Guş Şalom: Guş Şalom s-a exprimat fără ocoliş în timpul evenimentelor, în plin război, când încă era cu putinţă să fie salvate vieţile acestor 33 de soldaţi. În momentul acela, aceste afirmaţii erau extrem de impopulare, la limita trădării. Cum nici un organ media nu era dispus să le publice, Guş Şalom a trebuit să plătească spaţii publicitare pentru a le face cunoscute.
Azi, Yaalon vine şi el să le repete, după ce vântul bate în direcţia opusă şi asemenea afirmaţii au devenit populare. Mobilurile lui Yaalon nu contează. (Reamintim că Ariel Şaron l-a dat afară din postul pe care-l ocupa pentru a-l pune în locul lui pe Dan Haluţ cu un an în urmă, în scopul începerii “retragerii unilaterale”.) Ceea ce este important este faptul că aceste lucruri au fost spuse acum de o persoană având cel mai înalt trecut militar cu putinţă. Când o asemenea persoană declară că 33 de soldaţi au fost sacrificaţi fără motiv militar valabil, pentru a servi intereselor personale ale lui Ehud Olmer, că războiul însuşi n-a fost cu adevărat necesar, şi că problema rachetelor Hizballah ar fi putut fi rezolvată pe cale diplomatică, lucrurile capătă greutate.
Acestea nu sunt importante doar în ceea ce priveşte ce s-a petrecut în urmă cu câteva săptămâni, când conducerea ţării a vorbit de un pericol teribil ameninţând frontiera de nord, ci şi mai mult astăzi, când conducerea ne avertizează în privinţa unei ameninţări încă şi mai mari venind din altă parte.
Pe culoarele puterii de la Ierusalim, strigătul se face din ce în ce mai tare auzit: “Ajutor! Eşti ameninţat de pace, Israel!” Un inamic teribil conspiră ca să ne impună pacea. Avansează spre noi din două părţi, într-o gigantică încercuire. Una din aripele aceste ofensive este guvernul de unitate palestinian care se pune în operă acum. Cealaltă aripă este decizia Ligii Arabe de a relansa planul de pace arab. Din punctul de vedere al guvernului israelian, această ofensivă este mai periculoasă decât toate rachetele lui Hassan Nisrallah la un loc.
Guvernul palestinian de unitate naţională este destinat să rezolve, înainte de toate, problemele interne palestiniene. De când palestinienii au ales Hamasul, o stare de anarhie domneşte în strada palestiniană. Ciocnirile constante între preşedinte, care este şeful Fatah, şi primul-ministru, care aparţine Hamas, au creat o stare de paralizie, în momentul în care palestinienii au nevoie de unitate în faţa sfidărilor vitale. Fatah a dominat mişcarea naţională palestiniană modernă de la fondarea sa de către Yasser Arafat, în urmă cu aproape 50 de ani. Nu s-a resemnat să piardă. Dar un popor care se bate pentru existenţă nu-şi poate permite ca cele două principale facţiuni ale sale să se lupte între ele în loc să coopereze în lupta pentru libertate naţională. La acesta trebuie să adăugăm blocada impusă Autorităţii Palestiniene de către Europa şi America, la ordinul preşedintelui Bush. Este o tentativă fără precedent de înfometare literalmente a unui popor întreg pentru a înlocui guvernul său ales democratic.
Guvernul de unitate naţională este destinat restaurării ordinii publice pentru a ridica blocada internaţională. Pentru a se ajunge la îndeplinirea acestui scop, guvernul trebuie să depăşească obstacole serioase. Din raţiuni religioase, este dificil ca Hamas să recunoască în mod oficial Israelul. Acest lucru nu are nimic în comun cu antisemitismul, cum se pretinde, ci cu faptul că, în conformitate cu Islamul, Palestina este un “waqf” (bun religios) aparţinând lui Dumnezeu (în acelaşi mod în care fundamentaliştii evrei cred că Dumnezeu ne-a promis această ţară, şi că abandonând o parte din ea comitem un păcat mortal). Dar religia musulmană depăşeşte obstacolul permiţând o “hudna” (armistiţiu) foarte lung care poate dura decenii şi chiar secole. Calea pentru rezolvarea acestei probleme este un guvern unitar, condus de Hamas, să se declarea angajarea în “documentul prizonierilor”, rezoluţiile ONU, acordurile semnate de Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi planul de pace arab – toate aceste texte fiind bazate pe recunoaşterea Israelului. Toate acestea ar fi suficiente pentru oricine vrea realmente să promoveze pacea israelo-palestiniană.
Pentru guvernul nostru, tocmai aici e buba. Al doilea segment al ofensivei păcii este reluarea planului de pace arab. Acest plan a fost conceput de către Abdallah, pe atunci prinţ moştenitor, azi rege al Arabiei Saudite. A fost adoptat la întâlnirea şefilor de stat arabi de la Beirut din martie 2002. Acest plan spune, în linii mari: ansamblul lumii arabe va recunoaşte Israelul şi va face pace cu el dacă se retrage în frontierele din 1967 şi face posibilă stabilirea statului Palestina cu capitala la Ierusalimul de Est.
Guvernul Israelului a respins iniţiativa “din faşă” cum spune expresia ebraică (orice iniţiativă de pace este respinsă “din faşă”, astfel încât să nu i se permită, să ne păzească Dumnezeu, să crească mare). Planul a fost înmormântat şi abandonat de atunci.
Acum, arabii cei răi l-au dezgropat şi îl pun pe masă.
În faţa pericolului negustorilor arabi de pace, guvernul Olmert îşi strânge toate forţele. În ciuda faptului că direcţia politică şi militară în ansamblul ei este ocupată cu menţinerea la putere după fiasco-ul libanez, concomitent se regrupează în faţa înfricoşătoarei ameninţări.
Ţipi Livni a fost trimisă urgent în Statele Unite pentru a se pune în calea pericolului. A mers să-l convingă pe preşedintele Bush (care “trecea” pe acolo în timp ce ea discuta cu Condoleezza Rice şi care-o numeşte “Tsiffi”) să utilizeze ucigaşul veto american în Consiliul de Securitate împotriva oricărei rezoluţii care ar putea să susţină pacea.
Tot ea va întâlni 20 de şefi de guverne şi miniştri ai afacerilor externe pentru a obţine susţinerea împotriva ameninţării ce se prefigurează. Pentru asta, a coborât din podul afacerilor externe o foaie de varză numită “Foaia de Drum”. Niciodată nu i-a trecut prin cap guvernului israelian să pună în operă acest acord, al cărui singur scop era, încă de la început, să dea impresia că preşedintele Bush realizase ceva în Orientul Apropiat.
Încă de la început, toate părţile implicate au ştiut că era un document care nu putea fi pus în operă. Israelul şi Statele Unite vor deci să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu foaia de drum. Guvernul unitar palestinian care se instalează acum trebuie să fie boicotat pentru că n-a stabilit explicit că toţi membrii săi recunosc statul Israel (ca şi cum toţi membrii guvernului israelian ar fi gata să recunoască statul Palestina şi guvernul său, fără să mai menţionăm oprirea violenţei şi acceptarea tuturor acordurilor semnate.)
Deci, blocada împotriva populaţiei palestiniene trebuie să continue până ce toată lumea e în genunchi.
De ce ofensiva împotriva păcii provoacă teama guvernului israelian? Dacă cineva ar fi venit la noi în 4 iunie 1967 şi ne-ar fi spus că ansamblul lumii arabe este gata să facă pacea cu noi în interiorul frontierelor din acele zile, şi că şefii palestinieni erau şi ei gata să declare sfârşitul acestui conflict istoric, am fi crezut că Mesia însuşi e printre noi.
Numai că în 5 iunie 1967 am pornit un război care a schimbat totul. Am început imediat să controlăm toată palestina şi un enorm teritoriu suplimentar. Am declarat că le vom păzi temporar în scopul negocierilor ulterioare dar, aşa cum se ştie, pofta vine mâncând. Am început să anexăm teritorii (Ierusalimul de Est şi împrejurimile, Înălţimile Golan) şi să acoperim Cisiordania de colonii.
În ochii liderilor israelieni, iniţiativa de pace – orice iniţiativă de pace – nu este decât o conspiraţie diabolică a negustorilor de pace care vor să ne fure aceste teritorii. Ea ne-ar obliga să punem capăt întreprinderii colonizării – care nu s-a oprit nici o singură clipă din 1968, şi care azi e în toi – şi să dezmembrăm coloniile existente. Cleştele acestor negustori de pace ar putea prinde amploare şi să genereze o presiune internaţională în faţa căreia ar putea fi dificil să rezistăm. Acesta este motivul panicii de la Ierusalim. Iniţiativa de pace arabă ar putea reuşi şi ar pune israelienii în faţa unei alegeri clare şi lipsite de ambiguitate: pacea fără teritoriile ocupate, sau teritoriile ocupate fără pace.
După şase războaie majore şi câteva de mai mică importanţă, putem începe să bănuim că preţul pe care-l plătim pentru război, în sânge şi bani, este prea ridicat, şi – mai ales – că nu aduce victoria, ci multiplică poverile care sufocă societatea israeliană. În cei şase ani de nebunie dintre războaiele din 1967 şi 1973, Moşe Dayan a pronunţat fraza: “Mai mult contează Şarm el-Şeikh (punctul extrem sudic al Peninsulei Sinai) fără pace decât pacea fără Şarm el-Şeikh!” Asemenea slogane au costat viaţa a aproximativ 2700 cd israelieni (şi cine ştie câţi egipteni şi sirieni) în războiul Yom Kippur. Mai apoi am returnat Şarm el-Şeikh şi ansamblul Sinaiului, făcând astfel pacea cu Egiptul. Dayan însuşi a jucat un rol în obţinerea acestei păci. Câţi soldaţi şi civili, israelieni şi arabi, vor mai trebui să moară înainte ca noi să înţelegem că pacea cu palestinienii şi ansamblul lumii arabe este infinit mai importantă pentru Israel decât încercarea de a ne crampona de teritoriile ocupate şi colonii?
Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu