În faţa evenimentelor unii aruncă pe umerii Rezistenţei toată greutatea războiului ce abia s-a încheiat. A gândi aşa este totuna cu a-ţi asuma de bunăvoie o eroare. Marea majoritatea a analiştilor politici internaţionali ştie că acest război era prevăzut să aibă loc în perioada imediat următoare, cu sau fără pretext. Israelul are un talent unic de a crea pretexte la nevoie. Să ne amintim de invazia din 1982: pretextul a fost atentatul împotriva ambasadorului israelian de la Londra. Unii insistă să susţină că Rezistenţa “se supune” ordinelor, ba ale Iranului, ba ale Siriei, şi că este oarecum “puterea executivă” a Libanului.
Contrariu acestor puncte de vedere, în ochii marii majorităţi a libanezilor, în ochii imensei majorităţi a populaţiilor arabe, Rezistenţa, prin idealul şi performanţele sale din acest război, a încarnat renaşterea speranţei şi naşterea unui nou viitor. Şi despre asta aş vrea să vorbesc în cadrul acestor câteva rânduri.
De la crearea sa, Israelul nu a reuşit să arate altă faţă decât cea a aroganţei şi a dispreţului, nu numai în relaţiile cu vecinii săi ci şi în ceea ce se numeşte în mod obişnuit “comunitatea internaţională”. Acest stat s-a servit de aparatul său militar de înaltă tehnologie pentru a-şi face propria lege. Şi după eşecurile arabe pe care toată lumea le cunoaşte, nici o ţară arabă n-a mai îndrăznit să-l sfideze. În mod nepedepsit această “entitate” a uzat şi abuzat de forţă pentru a se afirma deasupra legilor şi deasupra ceea ce era la îndemâna muritorilor.
Luând ca pretext cei doi soldaţi capturaţi pentru a se forţa un schimb, Israelul a vrut să-i sancţioneze pe libanezi pentru că au ezitat executarea ordinelor: rezoluţia 1559. Pentru “noul” Orient Apropiat – o grămadă de stătuleţe dominate de Israel -, Hizballahul încurcă, deci trebuie suprimat.
La capătul celor 33 de zile de bombardamente, israelienii erau tot la linia de start în cursa pentru atingerea obiectivelor. Gâfâind de efort, cer încetarea ostilităţilor. Şi ca să nu mărturisească eşecul, Statele Unite acceptă cu condiţia de a constrânge Libanul să se supună unei rezoluţii, care, amendată, a devenit 1701.
Ce ne-a învăţat acest conflict? Ce lecţii tragem din el?
În primul rând: trebuie să acceptăm faptele, Israelul este o ţară inamică, fără discuţie. Israelul a distrus aeroportul, podurile, infrastructurile, încă din a doua zi după răpire. Mai pot cumva Statele Unite să considere acesta comportamentul unei ţări prietene? Dar nu SUA a împiedicat o încetare imediată a focului, autorizând astfel masacrele civililor în timpul următoarelor 32 de zile? Nu SUA a furnizat Israelului “bombe inteligente” în timpul războiului? Şi după toate aceste distrugeri pretind că vor să trimită un ajutor “umanitar” condiţionat? Este timpul ca libanezii să ştie să recunoască cine le sunt prietenii şi cine nu.
În al doilea rând, Israelul este o entitate “în afara legii”. Atâta vreme cât Naţiunile Unite, cât ţările ce-şi spun democratice şi care pretind să apere drepturile Omului îi ignoră fărădelegile şi abuzurile, şi nu iau măsurile necesare pentru a face Israelul să respecte regulile şi convenţiile internaţionale, fiecare popor privit în mod direct de aceste fărădelegi crează mijloacele care-i convin pentru a accede la drepturile sale.
În al treilea rând, se poate considera că Hizballahul ar fi un stat în stat? Dacă Hizballah a îndeplinit anumite roluri ale statului, nu a fost asta pentru că statul era absent? Cine a expulzat Israelul din Sud? Cine a adus acasă cei mai mulţi dintre prizonieri? Cine a caută să recupereze resursele de apă furate? Cine a descoperit agenţii Mosadului? Cine a încercat să recupereze teritoriile libaneze ocupate? Cine a creat şcoli şi spitale peste tot în regiunile sărace? Trebuie acum să fie atacat pentru că a fost prezent? Acest partid a arătat calităţi nu tocmai răspândite: prima, esenţială şi fundamentală, absentă la cele mai multe dintre celelalte formaţiuni politice: credibilitate. Ce contează ce pretind politicienii libanezi pentru a încerca să recupereze puţinul credit care rămâne în ochii votanţilor lor, israelienii înşişi afirmă acest adevăr. A doua mare calitate: capacitatea de organizare, atât pe timp de război cât şi la finalul ostilităţilor, îi face geloşi pe cei care au în mâini frâiele statului. A treia calitate: transparenţa. A patra calitate: curajul. A cincea calitate: loialitatea. A şasea calitate: perseverenţa. A şaptea calitate şi nu cea din urmă, inteligenţa, priceperea, diplomaţia. Da, Hizballah a umplut o lacună, este o organizaţie care ar trebui să inspire statul. Acesta nu se mai poate rezuma la câteva personalităţi politice care ştiu să joace un joc confesional şi să-şi strecoare oamenii în interiorul jocului, absolut anti-democratic.
În al patrulea rând este societatea libaneză. Ea s-a arătat cu mult deasupra liderilor tradiţîonali. Libanezii au deschis braţele concetăţenilor lor şi i-au primit cu căldură, dezvăluindu-şi astfel generozitatea spontană. Rarele voci dizidente care au încercat să-i divizeze pe libanezi şi să creeze zâzanii n-au avut nici un efect. Acest lucru dovedeşte că în viitor va trebui să se mizeze pe societatea civilă libaneză. Îndeosebi tinerilor le revine opera reedificării statului pe baze solide, departe de apartenenţele sectare. Această criză a arătat în ce punct statul era în decalaj cu natura şi priorităţile libanezilor.
În al cincilea rând: reconstrucţia. În faţa amplitudinii distrugerilor, reconstrucţia trebuie să se bazeze pe o nouă planificare în vederea promovării proiectului descentralizării prevăzute prin constituţia de la Taef. Ea trebuie să meargă mână în mână cu dezvoltarea pieţei muncii. Pornind de la experienţa reconstrucţiei precedente, este imperativ să fie încredinţate cheltuielile unui organism non-politic, aflat sub control.
În al şaselea rând: Iranul şi Siria. Influenţa Siriei asupra Libanului a antrenat abuzuri de putere în conivenţă cu şefii libanezi, cocoţaţi la putere şi prezenţi în continuare. Siria a părăsit Libanul. Dar vocile care o critică se aud în continuare. În ce scop? Este în interesul Libanului şi a libanezilor sau pentru a apropia opinia publică libaneză de proiectul american al “noului” Orient Apropiat, care constă în fărâmiţarea regiunii pentru a o controla mai bine? Unii au reproşuri personale împotriva Siriei şi acestea pot fi justificate. Dar responsabilii politici au datorii faţă de libanezi şi, fie că vrem fie că nu, interesele libanezilor nu sunt departe de cele ale Siriei, îndeosebi când este vorba de planul american. Este iraţional să continui să insulţi Siria şi s-o forţezi să se supună priorităţilor noastre. Un responsabil trebuie să cântărească bine situaţia.
În ce priveşte Iranul, Iranul de azi a devenit o Naţiune în adevăratul sens al cuvântului. Nu mai este sub influenţa ţărilor colonizatoare şi acest lucru deraneajă enorm lumea occidentală. Iranul a denunţat zionismul, conduita “rasistă” a Israelului, a susţinut cauza palestiniană. Trebuie să fim supăraţi pe Iran pentru asta? Legăturile sale cu Hizballah sunt esenţialmente la nivel religios. Trebuie să considerăm Iranul ca fiind o ţară inamică pentru că este islamică? Musulmanii sunt cumva nişte inamici pentru creştini? Dacă ar fi aşa, ar fi bine pentru planul preşedintelui Bush. Se poate construi o ţară pornind de la prejudecăţi şi temeri, supoziţii si complexe? Întotdeauna este mai bine să te bazezi pe ce este concret, pe tangibil. Şi de ce vrea Occidentul să-l împiedice să dezvolte tehnologie nucleară în scopuri pacifiste? Pentru a păstra monopolul împreună cu Israelul? Accesul Iranului la această tehnologie nu este un drept? şi nu ar contribui ea puţin câte puţin la echilibrul lumii? Să reamintim aici că, exceptând perioada Safavidă în care Iranul era în război cu imperiul otoman care-i includea pe arabi, iranienii au trăit întotdeauna în pace cu popoarele arabe vecine. Dimpotrivă, de altminteri, relaţiile dintre imamii Jabal Amel şi Iran datează de mai multe sute de ani. De ce-ar trebui dintr-o dată să fim circumspecţi? Pur şi simplu pentru că politica Iranului nu este văzută cu ochi buni la Washington?
Oficial, nu este interzis libanezilor să aibă relaţii cu Siria şi Iranul, aşa cum alte ţări au între ele. Dar dacă aceste relaţii ar periclita interesele Libanului, atunci justiţia libaneză ar trebui să se pronunţe, aşa cum sperăm că se va întâmpla în afacerea cazărmii de la Marjeyun.
Hizballah nu a declarat războiul, a răspuns agresiunii. Nici Sayyed Hassan Nasrallah, nici nimeni altul n-ar fi putut prevedea nivelul de denigrare a valorilor umane la care au căzut şefii zionişti. În ceea ce priveşte ideea colportată că Siria şi Iranul se bat pe teritoriul nostru naţional, utilizând Hizballahul, prima pentru a îndepărta crearea tribunalului internaţional, celălalt pentru a deturna atenţia de la problema nucleară, ea s-a dovedit un non-sens căci cele două obiective îşi continuă cursul, cu sau fără război. Dimpotrivă, duetul Israel-USA avea în vedere un război împotriva Syriei şi a Iranului, planul lor fiind în mod sigur în curs de modificare.
Şi orice ar spune invidioşii, patriotismul Hizballahului nu suscită nici o îndoială.
În al şaptelea rând: rezoluţia 1701, FINUL, blocada. Constrând, Libanul a acceptat mult mai puţin decât cele şapte puncte cerute de preşedintele consiliului de miniştri. În ciuda acestui lucru, încetarea ostilităţilor stipulată de rezoluţie nu este respectată decât unilateral, de către Liban, graţie disciplinei Hizballahului. Unul dintre cele şapte puncte cerute de Liban era trimiterea forţelor FINUL pentru a ajuta armata libaneză să protejeze frontiera de sud a Libanului.
Tergiversările Franţei în privinţa numărului de soldaţi participanţi la FINUL îi perturbează pe libanezi care nu mai înţeleg dacă trupele se află acolo pentru a proteja Israelului sau pentru a-l împiedica să ne agreseze. Pentru a împiedica Hizballahul să-şi conserve puterea sau pentru a ne pune sub tutelă. Ei nu înţeleg nici atitudinea guvernului libanez care, pe de o parte vrea să ridice blocada şi pe de alta o favorizează, indirect, prin trecerea forţată a avioanelor civile de la MEA prin Amman. În timpul celor 33 de zile de război Siria şi-a deschis porţile şi libanezii au putut lua zborurile MEA pornind de la Damasc. De ce s-a schimbat acum? Este acest guvern stăpân realmente pe deciziile sale? Blocada care n-a avut alt rol decât înfeodarea Libanului s-a ridicat cu adevărat? O notă rămâne totuşi pozitivă: rolul armatei libaneze. Cot la cot cu FINUL, ea poate în sfârşit să garanteze protejarea populaţiilor civile care au revenit în satele lor, chiar distruse, din minutul opririi ostilităţilor şi în coordonare cu Hizballah. Acesta, ţinându-se de cuvânt, nu îşi expune armele la vedere.
În concluzie, prima consecinţă a acestui conflict este că de acum înainte orice stat inamic va reflecta fără îndoială de mai multe ori înainte de a agresa Libanul. Stabilirea suveranităţii necesită sacrificii. Libanul le-a oferit şi dacă guvernul libanez nu face totul pentru a evita pierderea beneficiilor ce decurg, se face vinovat de înaltă trădare.
A pune pe picioare un stat cu monopolul forţei cere acordul tuturor libanezilor, adică o reprezentativitate netrucată, şi un guvern având calităţile necesare de credibilitate, de organizare, de transparenţă, de loialitate, de perseverenţă, de inteligenţă, de pricepere şi de diplomaţie. În egală măsură, statul trebuie să devină puternic edificând o armată dotată obligatoriu cu mijloacele de apărare adecvate. Doar atunci statul va şti că priorităţile sale merg în slujba tuturor cetăţenilor săi în mod egal.
Abia atunci orice teamă de a vedea un stat dezvoltându-se în stat va dispărea.
În cele din urmă, să ne rugăm cu Pascal: “Doamne, fă ca forţa să fie justă, şi ca justiţia să fie puternică.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu