“Un spin în deşert”. Sub acest titlul îşi redacta Gideon Lévy articolul săptâmânal din suplimentul cotidianului Haaretz, în 25 august, atunci când mass-media israeliană nu evoca decât “seismul” generat de “eşecul” războiului din Liban. Un reportaj făcut în Şoka (spin, în arabă) – un sat mizer din Fâşia Gaza. În decursul unei luni, în timp ce toate privirile erau îndreptate spre Hizballah, 17 palestinieni au fost omorâţi acolo de către armata israeliană.
Gideon vorbeşte cu locuitorii, le descrie casele. Fiecare poartă urmele gloanţelor sau ale obuzurilor israeliene. Ziduri prăbuşite, găurite – “o combinaţie de distrugere şi de patetică tentativă de a menţine o urmă de umanitate”. La Şoka, i-a întâlnit pe Hafez şi pe Mussa Armelat, 70 şi 60 de ani. Fratele lor, Suleiman, tocmai fusese ucis într-un bombardament. Avea 50 de ani. Anas Abu Awad, de 14 ani, şi-a pierdut şi el viaţa. Apoi l-a întâlnit pe Yussuf, a cărui femeie a trebuit să-i fie amputate un braţ. În decembrie 2000, Yussuf pierduse un frate. “Se întorcea de la rugăciune. Au rămas în urma lui zece copii”, spuse el.
Cu trei zile înainte, Lévy descrisese viaţa cotidiană a locuitorilor din Gaza, în plină caniculă a lunii august, privaţi de 60% din curentul electric. Când vorbeşte despre asta, vocea lui trădează dezolarea. “Fără frigider, este imposibil să păstrezi laptele proaspăt pentru copii.” Conform armatei, bombardarea centralelor viza “perturbarea activităţii reţelelor teroriste”. O “justificare mizerabilă”, spune el. Israelul controlează orice alimentare electrică a teritoriilor palestiniene. Dacă Ţahal ar fi vrut să-l întrerupă în Gaza, “ar fi fost sufficient să acţioneze o manetă”.
Sunt douăzeci de ani de când, săptămână după săptămână, Gideon expune compatrioţilor săi “realitatea palestinienilor aflaţi sub ocupaţia”, casele bombardate, livezile de măslini şterse de pe faţa pământului, interdicţiile de circulaţie, umilinţa barajelor, kilometrii de drum ocolitor care trebuie parcurse pentru a ajunge la locul de muncă, pentru a aduce un copil la medic, pentru a vizita un prieten. “Sarajevo”, spune el, “este la Rafah.” Ştie ce vorbeşte, pentru că ziarul lui l-a trimis acolo în timpul războiului din Bosnia. Îl “scârbeşte” că atâţia dintre compatrioţii săi îndrăznesc să compare cu Sarajevo, orăşelul israelian Sderot, lovit de obuzuri artizanale lansate din Gaza. În cinci ani, tirurile palestiniene au făcut doi morţi la Sderot. În aceeaşi perioadă peste 3000 de palestinieni au fost ucişi în Gaza. “Aproape 200 de la capturarea caporalului Gilad Şalit în 25 iunie, dintre care o treime copii. În fiecare zi au avut loc pierderi omeneşti, trei dintre ele în această dimineaţă”, a spus el atunci când ne-am întâlnit, în 22 august [2006]. Este sufficient să mergi în ambele oraşe pentru a şti care dintre ele este Sarajevo. “Dar cine dintre ai noştri merge la Rafah?”
“Ignorarea voluntară a realităţii ocupaţiei, autojustificarea şi convingerea de a fi, ei, victimele”, pe care o împărtăşesc cei mai mulţi dintre israelieni este împotriva “acestui lucru”, şi “din cauza” acestui lucru, scrie el. “Pentru ca nimeni să nu poată spune: “Nu ştiam.” Atunci când va veni timpul istoricilor, aceştia vor vedea, afirmă el, că în Israel, el, consora lui Amira Hass şi câţiva puţini alţii “au ţinut cronica ocupaţiei”. “Chiar dacă asta nu interesează aproape pe nimeni din ţara mea”, adaugă el.
“Ţara mea”… Gideon Lévy nu cunoaşte altă identitate decât cea israeliană. Copil din Tel-Aviv, oraş industrial, laic şi în căutare de plăceri. “Prostituata”, spun evreii religioşi. Mama venită din Cehoslovacia, tatăl din Germania, în 1939. Un “adevărat” refugiat, spune el, doctor în drept devenit aici vânzător ambulant de dulciuri pentru a-şi întreţine familia. Gideon, el, este educat în cele mai bune instituţii publice. Înrolat de tânăr în partidul muncitoresc, devine în 1978 purtătorul de cuvânt al lui Şimon Peres timp de patru ani.
“Înainte de a merge în teritorii, eram ca fitecine” – indiferent la soarta palestinienilor. Nimic nu-l destina funcţiei conştiinţă publică neliniştită. A avut loc un eveniment declanşator? La început, spune că “nu”, că n-a “descoperit curtea din spate a Israelului decât puţin câte puţin”. Apoi în cele din urmă zice “da”, a avut loc unul.
Devenit jurnalist, în timpul primei Intifada (1987-1993), fotograful său i-a zis că o palestiniană, plecată să nască într-o maternitate din Ierusalimul de Est, a fost respinsă la trei baraje diferite. “N-am putut să cred. Nişte sadici la un baraj, era posibil. Dar la trei baraje, nu.” Anchetează. Era adevărat. La al treilea baraj, femeia născuse în taxi, şi-i implorase pe soldaţi s-o lase acolo dar să-l ducă pe bebeluşul ei la spital. “Au refuzat şi asta.” Face parcursul pe jos. La sosire, copilul era mort.
“Am înţeles atunci că ceva cumplit ni se întâmpla. Tinerii noştri nu sunt monştri. Cei mai mulţi dintre ei ar băga mâna în buzunar pentru victimele unui seism din Mexic. De ce totuşi, imediat ce se află în contact cu palestinienii, se dezumanizează? Pentru că rutina ocupaţiei le afectează profund reperele, îi aduce în situaţia în care încetează să vadă în arabi oameni ca şi ei.” De atunci, povesteşte fără încetare “cancerul care ne roade, mai ameninţător decât toate terorismele: ocuparea unui alt popor”. Marea sa mândrie este că în douăzeci de ani niciunul dintre subiectele sale n-au fost infirmate. Despre tulburarea care a cuprins Israelul în urma eşecului militar din Liban, spune că este “un lucru bun”. După “şase ani de comă” datoraţi Intifadei, “societatea noastră îşi pune în sfârşit întrebări asupra ei înseşi”. Se teme totuşi că mobilizările actuale din Israel ar putea aduce profit extremei-drepte, “într-atât este de înrădăcinat la noi cultul nebunesc la forţei”.
Să nu ne lăsăm înşelaţi – dacă nu uită “nimic din ce s-a petrecut, putând situa faptele cronologic cu eroare de mai puţin de o oră” din dragul lui Tel-Aviv, el nu este “un anahoret al denunţului”. Seducător, bronzat şi caustic, n-ar lipsi pentru nimic în lume de la dimineţile sale la piscină şi nici din cafenelele preferate – cu toate la modă. Găseşte ultimul roman al lui Amos Oz “sublim” şi citeşte “multă poezie”. Pentru nimic în lume n-ar renunţa nici la Haaretz, unde se simte “foarte singur”, dar… “în întregime” la el acasă. Din 2004, singuraticul a intrat în conducerea redacţiei. Egoul lui este flatat atunci când se simte “recunoscut” profesional, deşi este “ultraminoritar”.
Simţindu-se israelian este concomitent pradă unei “culpabilităţi profunde”: “Nu pot suporta ca atâtea acte incalificabile să fie comise în numele meu.” Singurătatea îl apasă, dar mai puţin decât ostilitatea pe care o suscită. Mesaje ca “Mulţumesc pentru susţinerea dumneavoastră indispensabilă”, semnate “Adolf Hitler” sunt pâinea lui cea de toate zilele. Dar mai apoi, este el cu adevărat singur? Dacă tastezi Gideon Lévy în Google, găseşti aproape un milion de intrări…
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu