“De stânga, dar…” (de Uri Avnery)

Într-o zi, am văzut un sketch foarte plăcut într-un spectacol de cabaret politic. Pe scenă se pronunţau fraze fără legătură unele cu altele, toate terminându-se cu cuvântul “dar”. De exemplu: “Am prieteni evrei foarte buni, dar…”, “N-am nimic împotriva negrilor, dar…”, “Detest rasismul, dar…”

În timpul ultimului război, am auzit adesea fraze asemănătoare: “Sunt de stânga, dar…”. Aceste cuvinte erau în mod invariabil – dar invariabil – urmate de cuvinte de dreapta.

S-ar spune că avem o întreagă comunitate de “oameni de stânga, dar”, care propun anihilarea satelor libaneze, transformarea Libanului într-o grămadă de ruine, distrugerea imobilului în care se consideră (sau nu) că se află Nasrallah, cu locuitori cu tot. Şi, dacă tot suntem acolo, ştergerea Gazei de pe suprafaţei pământului.

Când dau peste asemenea fraze la televiziune, la radio, în ziare, sunt ispitit să mă rog: Doamne, dă-mi fascişti curaţi mai degrabă decât aceşti “de stânga, dar”.

Dacă analizăm al doilea război din Liban, este imposibil să nu ţinem cont de rolul jucat de oamenii de stânga, declaraţi sau nu, în timpul luptelor.

Alaltăieri, am văzut la televizor un interviu cu dramaturgul Ioşua Sobol, persoană amabilă ale cărei vederi de stânga sunt cunoscute. A explicat că acest război ne-a adus foarte multe şi a cântat imnuri de laudă ministrului apărării Amir Pereţ.

Sobol nu este singurul. Când guvernul a început războiul, a fost susţinut de o listă impresionantă de scriitori. Amos Oz, A. B. Yehoşua şi David Grossman, care apăreau în mod obişnuit împreună, erau încă reuniţi pentru sprijinirea guvernului şi şi-au utilizat importantul talent oratoric pentru a justifica războiul. Nu s-au mulţumit cu asta, şi câteva zile după începutul războiului cei trei au publicat un anunţ comun în care-şi exprimau susţinerea entuziastă pentru operaţiune.

Susţinerea lor n-a fost doar pasivă. Amos Oz, scriitor cu prestigiu literar considerabil în întreaga lume, a scris un articol în favoarea războiului, care a fost publicat în mai multe ziare străine de renume. N-aş fi uimit dacă aş afla că cineva a ajutat la difuzarea acestui articol. Cei doi tovarăşi ai săi au fost şi ei activi în propaganda pentru război, iar lor li se adaugă o listă de scriitori ca Yoram Kaniuk, diferiţi artişti şi intelectuali, adevăraţi sau pretinşi. Toţi erai voluntari la incitarea rezerviştilor să se mobilizeze fără preget.

Nu cred că războiul ar fi atins proporţii atât de monstruoase fără susţinerea masivă a oamenilor “de stânga, dar” care a făcut posibilă formarea unui consens general, fără să se mai audă protestul taberei coerente a păcii. Acest consens a înglobat partidul Mereţ, al cărui guru este Amoz Oz, şi gruparea Pacea Acum, în mitingurile căreia Amos Oz era orator principal (atunci când aceste mitinguri puteau să aibă loc).

Anumite persoane pretind acum că acest grup era într-adevăr împotriva războiului. Câteva zile înaintea sfârşitului, trioul a publicat un al doilea anunţ chemând de data asta la oprirea conflictului. În acelaşi timp, Mereţ şi Pacea Acum schimbau orientarea. Dar nici unul dintre ei nu s-a scuzat şi nici n-a exprimat regretul pentru precedenta sa susţinere în favoarea măcelurilor şi a distrugerilor. Noua lor poziţie era: războiul este într-adevăr, foarte bun, dar acum a venit vremea să-i punem capăt.

Care este logica acestei poziţii?

Se părea că guvernul a decis să atace Libanul ca răspuns la acţiunea Hizballahului în cursul căreia doi soldaţi israelieni au fost capturaţi pe teritoriul israelian pentru a servi drept monedă de schimb cu prizonierii libanezi deţinuţi în Israel. În această acţiune, mai mulţi camarazi ai soldaţilor capturaţi au fost omorâţi şi alţi soldaţi au pierit în tancul lor atins de o mină atunci când îi urmărea pe răpitori pe teritoriul libanez.

Israelienii au reacţionat evident cu mânie şi au strigat după răzbunare. Dar am fi putut aştepta de la intelectuali, îndeosebi “de stânga”, să-şi păstreze sângele rece, chiar – şi poate mai ales – în timpul momentelor de mare tensiune emoţională. În circumstanţe asemănătoare, chiar Ariel Şaron a evitat reacţii extreme şi a concluzionat un schimb de prizonieri.

Cei care n-au avut suficient curaj pentru asta (“Oz” în ebraică înseamnă forţă şi curaj), sau care credeau cu adevărat că acţiunea Hizballahului trebuia să primească o reacţie puternică, ar fi putut justifica o ripostă militară limitară. Pe moment era admisibilă alăturarea cu cei care cereau o asemenea reacţie rezonabilă. Dar deja la capătul a 48 de ore era clar că reacţia nu era proporţionată, ci masivă. Scopul ei nu era trimiterea unui mesaj Hizballahului şi poporului libanez în ansamblu pentru o provocare care nu putea să rămână nepedepsită. Reacţia avea obiective cu totul diferite.

În a doua şi a treia zi a războiului, era absolut clar unei persoane dotate cu bun simţ – şi intelectualii nu se laudă că fac parte din această categorie? – că era vorba de un război real care mergea cu mult dincolo de problema celor doi soldaţi capturaţi. Bombardarea sistematică a infrastructurilor libaneze a pus în lumină faptul că era pregătită cu mult înainte şi că obiectivul ei era distrugerea Hizballah şi schimbarea realităţii politice în Liban. Dacă cineva voia să se convingă de asta, era suficient să asculte declaraţiile lui Olmert, Pereţ şi Haluţ.

Acolo şi-au dat intelectualii măsura. Putem să le iertăm prima reacţie. Putem spune că i-a luat valul, ca pe toată lumea, la începutul războiului. Putem spune că n-au înţeles contextul (acuzaţie teribilă în cazul intelectualilor). Dar după a treia zi asemenea scuze nu mai ţin.

Şefii militari n-au ascuns teribilele distrugeri provocate în Liban, dimpotrivă, s-au lăudat cu ele. Era clar că suferinţe înfricoşătoare erau aduse sutelor de mii de oameni, că erau ucişi în mare număr civili, că mulţi oameni pierduseră totul în satele şi în oraşele distruse sistematic. În acelaşi timp, mari suferinţe erau impuse populaţiei din nordul Israelului.

Cum s-a putut ca scriitori dotaţi cu conştiinţă, şi încă scriitori “de stânga” având concepţii umaniste, să rămână senini în timp ce asemenea atrocităţi au fost comise? Cum au putut ei sefvi maşinei de propagandă în favoarea războiului?

Desigur, scriitorii nu puteau să ştie că, încă din a şasea zi a războiului şefii militari transmiseseră guvernului că tot ce putea fi obţinut prin război fusese deja obţinut, şi că nimic mai mult nu mai putea fi aşteptat (de genul întoarcerii prizonierilor, restaurării puterii disuasive a armatei, dezarmării Hizballahului…). Cu alte cuvinte, că, inclusiv din punct de vedere militar nu mai era nici o raţiune să se continue oroarea – şi totuşi s-a mai continuat timp de 27 de zile şi de 27 de nopţi. Dar dacă un oarecare protest al scriitorilor celebri s-ar fi făcut auzit, el ar fi împins conducătorii politici şi militari la reanalizarea poziţiei pe care o aveau. Însă un asemenea protest n-a avut loc.

Când scriitorii s-au deşteptat în a cincea (a cincea!) săptămână de război şi au făcut un apel pentru oprirea lui, era prea târziu. Nu mai avea nimeni nevoie de ei. Maşinăria grea a Naţiunilor Unite se angajase deja în procesul încetării ostilităţilor. Moartea fiului Uri al lui David Grossman a fost un eveniment tragic al ultimelor ore ale războiului.

Ce anume i-a împins pe “de stânga, dar” să se comporte astfel?

Se pot găsi motivele superficiale. Este foarte dificil pentru oamenii de stânga să se ridice împotriva unui guvern în care partidul muncitoresc joacă un rol important. La fel a fost cazul şi în 2000, atunci când liderul muncitoresc Ehud Barak a eşuat la Camp David şi a revenit cu sloganul fatal: “Nu avem partener! Nu este nimeni cu care să vorbim!”

Dar nu aceeaşi a fost situaţia şi în cazul primului război împotriva Libanului, în 1982, pentru că atunci era la putere partidul Likud. Chiar şi atunci, oamenii “de stânga, dar”, conduşi de Şimon Peres şi Iţak Rabin, susţinuseră războiul. În timpul asedierii Beirutului, Rabin a fost primit de Şaron şi, în picioare pe ruine, a propus întreruperea furnizării apei şi a medicamentelor pentru populaţia asediată din partea occidentală a oraşului (în care eu îl întâlneam pe Yasser Arafat în acelaşi moment). Abia în a treia săptămână a războiului Pacea Acum s-a alăturat protestelor împotriva conflictului.

După masacrul de la Sabra şi Şatila, Pacea Acum a organizat un miting de protest – adunare a celor 400.000 de participanţi legendari ai săi – pornind de la care şi-a fondat reputaţia ulterioară. Acesta a fost punctul culminant al mişcării şi începutul declinului său. Pentru că, pentru a garanta eficacitatea manifestaţiei, Pacea Acum a făcut un pact, nu cu diavolul, ci cu ipocrizia. Recunoscându-şi susţinerea pentru partidul muncitoresc, i-a invitat pe Peres şi pe Rabin să fie oratorii săi principali – în ciuda faptului că, înaintea războiului, amândoi se întâlniseră cu Menahem Begin şi ceruseră public invadarea Libanului.

Dar există cauze mai profunde pentru explicarea comportamentul celor “de stânga, dar” în timpul războiului.

De la începutul mişcării muncitoreşti evreieşti în ţară, stânga a suferit de o contradicţie internă: era concomitent socialistă şi naţionalistă. Din aceste două componente, naţionalismul era de departe cea mai importantă. Astfel, apartenenţa la organizaţia sindicală, Histadrut, era fondată pe clasificarea etnico-naţională, un arab neavând dreptul să devină membrul acestei organizaţii al cărei nume oficial era “Organizaţia generală a muncitorilor evrei din Ereţ Israel”. Abia după mulţi ani de la fondarea statului Israel arabii au primit acceptul de a face şi ei parte din ea.

Una dintre cele mai importante sarcini ale Histadrut a fost să împiedice prin toate mijloacele, inclusiv violenţa, angajarea arabilor în funcţii care puteau fi asigurate de evrei. Pentru asta a curs sânge.

L-a fel s-au petrecut lucrurile şi pentru cea mai glorioasă dintre realizările socialiste: kibbuţul. Nici un arab nu a fost autorizat vreodată să devină membrul vreunui kibbuţ. Nu era o întâmplare, acestea se vedeau nu doar ca realizări ale unui vis socialist, ci şi ca fortăreţe în lupta evreiască pentru patrie. Crearea unui nou kibbuţ, ca de exemplu Hanita la frontiera libaneză din 1938, era celebrată ca o victorie naţională.

Mişcarea cea mai de stânga a kibbuţurilor, Haşomer Haţair (baza fostului partid Mapam, azi Mereţ) avea o deviză oficială: “Pentru zionism, socialism şi fraternitatea dintre popoare”. Ordinea cuvintelor exprima ordinea de priorităţi. Haşomer Haţair nu l-a adorat prea mult pe Stalin, “soarele popoarelor”, până la moartea sa, dar principalele ei creaţii au fost coloniile, în general pe pământuri cumpărate de la bogaţii proprietari de latifundii absenţi, după ce fellahii care munciseră pentru ei timp de generaţii fuseseră alungaţi. După fondarea Israelului, kibbuţurile lui Haşomet Haţair au fost implantate pe pământurile refugiaţîlor şi pe pământurile expropriate de la cetăţenii arabi din Israel. Kibbuţul Baram a fost stabilit pe amplasamentul satului Biram, după ce locuitorii arabi au fost expulzaţi la sfârşitul luptelor din 1948. Mult zionism, foarte puţină fraternitate între popoare.

În toate încercările adevărate, contradicţia internă a “stângii zioniste” (aşa cum le place lor să se numească) devine evidentă. Este rădăcina dublei personalităţi a “stângii, dar”.

Când se aud tunurile şi fâlfâie drapelele, “stânga, dar” ia poziţie de drepţi şi salută milităreşte.

Cf. versiunea in limba engleza.