Acest studiu îşi doreşte să urmărească şi să analizeze poziţiile conducătorilor şi ale gânditorilor mişcării zioniste, de la Herzl şi până la Şaron, în legătură cu ceea ce ei numesc “problema demografică”.
După faza difuzării ideii de expulzare, a apelului de a acţiona în această direcţie şi a adoptării ei, mişcarea zionistă a mai făcut un pas în direcţia realizării ei, desemnând o comisie specializată numită “comisia de transfer”, a cărei sarcină este de a face studii şi de a planifica o operaţiune globală de “transfer” a palestinienilor în afara Palestinei, atunci când ocazia se va prezenta.
Difuzarea ideii de expulzare a palestinienilor, chemarea la acţiune în acest sens şi planificarea sa nu s-au limitat la mişcarea zionistă şi la societatea imigraţilor şi a coloniştilor Palestinei, ci s-au extins pentru a îngloba sectoare largi şi pături ale populaţiei din Europa şi Statele Unite.
De exemplu, partidul muncitoresc britanic, supus intereselor zioniste timp de o lungă perioadă, reclama în timpul congresului său general din 1944 nu doar expulzarea poporului arab palestinian din patria sa, dar chiar lărgirea limitelor statului evreiesc a cărui fondare o cerea, pentru a include, pe lângă Palestina, regiuni importante din Transiordania, Siria şi Liban (A. Hafiz Muharib, Les relations entre les organisations sionistes armées, Beirut, Centre de Recherches de l’OLP, 1981). În acelaşi fel, Edward Norman, evreu bogat şi descris ca fiind ne-zionist, a sprijinit ideea expulzării palestinienilor spre Irak şi a acţionat pentru executarea acestui plan.
În cadrul eforturilor sale pentru a realiza acest scop, Norman va mobiliza mai multe personalităţi influente din Europa, una dintre ele fiind celebrul ziarist Montagu Peel, care avea relaţii strânse cu conducerea britanică. Pentru acest lucru, el va vizita Irakul pentru a studia situaţia de aproape, întâlnind membri ai guvernului irakian pe care s-a strâduit să-i convingă de ideea de expulzare, în contrapartida unor sume de bani, dar eforturile sale eşuară.
Atitudinea preşedintelui american
În afara acestor tentative, o alta avu un mare impact asupra opiniei publice americane, care a admis ideea de a-i expulza pe palestinieni din ţara lor. Eroul acestei tentative a fost preşedintele Hoover, 1925-1933 care a chemat la transferarea palestinienilor spre Irak, şi la constituirea unui fond internaţional destinat ajutorului financiar al Irakului pentru a accepta expulzarea palestinienilor.
Autorul acestei idei şi iniţiative zioniste nu este altul decât Ilyahu Ben Hurin, unul dintre cadrele mişcării revizioniste zioniste care era jurnalist în Statele Unite şi consilier al consiliului zionist american pentru afacerile din Orientul Apropiat. Îşi publicase bazele proiectului pentru prima dată în cartea sa Orientul Apropiat, apărută în 1943. Cerea în ea alungarea palestinienilor spre Irak. Se întâlnise cu preşedintele american Hoover şi-i arătase planul. Hoover fuse entuziasmat de acest plan, pe care l-a anunţat în New York Times, într-un interviu luat de jurnal. După difuzarea acestui interviu, planul de expulzare a palestinienilor a fost cunoscut ca “planul Hoover”.
Acest plan a suscitat un mare interes în mediile americane, şi a primit aprobarea mai multor senatori şi deputaţi, scriitori şi ziarişti ca şi alte sectoare având o influenţă în societatea americană. După al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece, Hoover încercă să-şi integreze planul în planul Marshal, consacrând 50 de milioane de dolari din planul Marshal pentru propriul său proiect, dar aeşuă.
Atitudinea lui Husni Za’im
Este important să notăm că sursele israeliene citează că guvernul israelian începuse, în 1949, negocieri cu generalul Husni Za’im, care ajunse la putere după lovitura de stat militară din 30 martie 1949, pentru a-i transfera pe refugiaţii palestinieni spre Siria. Aceste surse adaugă că Za’im propuse instalarea a 350.000 de refugiaţi palestinieni în Siria, dar negocierile dintre cele două părţi fură oprite şi eşuară.
După formarea unei unanimităţi zioniste generale în vederea expulzării arabilor palestinieni, şi atunci când chestiunea palestiniană atinse punctul crucial, în 1947-48, şi în cadrul aprobării de către sectoarele şi elitele influente din Europa şi Statele Unite a ideii de expulzare a palestinienilor din Palestina, organizaţiile militare zioniste, apoi armata israeliană, executară expulzarea a 750.000 de persoane, înaintea creării statului Israel.
Tentative de transfer după crearea statului zionist
De abia s-a sfârşit războiul din 1948 că s-au şi ridicat voci, în plină zi, care au cerut expulzarea restului palestinienilor din statul Israel. Voca cea mai insistentă care cerea ducerea la sfârşit a expulzării a fost cea a lui Abraham Şaron, care şi-a consacrat restul vieţii incitării la debarasarea de arabii palestinieni. În 1949, Şaron îşi publica ideile în opusculul intitulat Observaţii rasiste privitoare la arabi, în care îşi explică atitudinile rasiste îndreptate împotriva arabilor, insistând asupra imposibilităţii unei coexistenţe pacifiste între o majoritate evreiască şi o minoritate naţională arabă. După el, coexistenţa pacifistă între cele două popoare este în contradicţie cu natura umană, căci aceasta tinde spre armonia dintre individ şi membrii comunităţii sale, şi nu cu partea aflată în opoziţie. El obţinea de aici conculzia că menţinerea arabilor în Israel, chiar dacă proporţia lor este scăzută, crează în realitate un stat bi-naţional, lucru aflat în contradicţie cu zionismul. Şi pentru a aduce o soluţie finală la problema care îi preocupa mintea, el cere dezrădăcinarea restului arabilor palestinieni şi expulzarea lor spre statele arabe. În 1950, Şaron discuta, încă o dată, chestiunea prezenţei arabilor în Israel şi critica cu virulenţă politica guvernului israelian acuzat de refuzarea expulzării, de acceptarea prezenţei arabilor, şi de pregătirea creării unui curent de opinie printre ei care să-i fie partizană (Abraham Şaron, 10.11.1950, Ieşirea din Israel).
În 1951, A. Şaron critică din nou poziţia guvernului israelian faţă de arabii palestinieni din Israel, şi mai ales pentru că nu i-a expulzat pe palestinienii din regiunea Triunghiului, pe care regele Transiordaniei a redat-o Israelului în aprilie 1949 (Abraham Şaron, Faraonul Israelului, 15 martie 1951).
Proiecte de transferare spre Libia şi Argentina
În timp ce Şaron şi alţi zionişti lansau critici împotriva guvernului israelian, acuzându-l de slăbiciune faţă de expulzarea restului palestinienilor, guvernul israelian care fredona, public, slogane de pace, pregătea expulzarea palestinienilor, fără să suscite atenţia. Între 1949 şi 1953, autorităţile israeliene au expulzat spre ţările arabe locuitorii a aproape 23 de sate din Galileea, din Triunghi şi din sudul Palestinei, şi au distrus în întregime aceste aşezări (S. Jiries, Arabii din Israel, traducere în franceză din anii ’70, lucrare scrisă în 1966). Atunci când autorităţile zioniste au realizat cât de dificil era de aplicat proiectul expulzării palestinienilor, din cauza reacţiilor suscitate, atât arabe cât şi internaţionale, au pus la punct planuri secrete care vizau expulzarea palestinienilor spre Libia şi Argentina.
În 25 august 1951, Yosif Weiţ, director al departamentului pădurilor şi al exploatării terenurilor din Keren Keymet, care şi-a consacrat cea mai mare parte a vieţii sale chemării la acţiune pentru expulzarea palestinienilor, s-a întâlnit cu Isaac Navon, activist al partidului Mapai, care va deveni mai târziu preşedinte al statului Israel, şi Yacob Ţur, ambasador al Israelului în Argentina, care va fi mai târziu ministru în guvernul israelian, pentru a studia planul Weiţ vizând expulzarea arabilor palestinieni din Galileea. (Jurnalul lui Weiţ, vol. IV).
Trei zile mai târziu, Weiţ şi Ţur l-au întâlnit pe minstrul israelian al afacerilor externe, Moşe Şarett, în acelaşi scop. La sfârşitul reuniunii, s-a decis trimiterea lui Weiţ în Argentina pentru a studia situaţia, pentru a afla posibilităţile de instalare a palestinienilor în zonele agricole, conform lui Ben Gurion, prim-ministru, căruia i s-au adus la cunoştinţă detaliile proiectului. În 31 august, Ben Gurion aprobă proiectul de expulzare propus de Weiţ.
În cursul iernii lui 1951, Weiţ călătoreşte în Argentina şi reuşeşte să găsească o mare suprafaţă de teren, 600.000 de hectare, proprietate a unui evreu zionist care se declară gata să-l pună la dispoziţia guvernului israelian în schimbul unei compensaţii financiare pentru executarea expulzării. După această, Weiţ era liber să-şi pună planul în execuţie, întâlnind victimele şi încercând să le convingă să se lase expulzate, propunându-le anumite daruri.
În martie 1950, Weiţ şi alţi responsabili zionişti vizitaseră satul Jiş din Galilea, şi întâlnise pe unii din locuitorii săi pe care au încercat să-i convingă să imigreze în Argentina. După ce le-au vorbit îndelung de Argentina, prezentată ca “paradisul pe pământ”, unul dintre palestinieni le-a răspuns: “Nu există o ţară mai bună ca a noastră. Munţii noştri sunt mai frumoşi decât câmpiile lor. Orice stâncă dă o plantă şi orice piatră un fruct.”
Weiţ şi-a descris sentimentele pe care le-a avut atunci când l-a auzit pe palestinian, pe care nimeni nu l-a contrazis, spunând că a fost prins de frisoane şi de greaţă atunci când a descoperit că era imposibil să-i expulzeze pe palestinieni, şi a abandonat proiectul.
Guvernul israelian şi-a continuat eforturile de expulzare a palestinienilor şi după eşecu proiectului lui Weiţ. Comisia de transfer, chemată uneori comisia refugiaţilor, şi-a urmat eforturile pentru a găsi mijloacele de a se debarasa de arabii palestinieni din Israel, şi de a-i instala pe refugiaţii palestinieni din ţările arabe (idem). Weiţ a demascat, în jurnalul său, existenţa acestei comisii din cadrul căreia au făcut parte, împreună cu el, mai mulţi specialişti şi conducători israelieni, precum Ezra Denin, Ilyahu Sasson, Yehuşa Belmon, Teddy Kollek. El adaugă că această comisie pusese la cale un plan, spre sfârşitul lui 1955, aprobat de către guvernul israelian, şi care viza expulzarea palestinienilor spre Libia. Mai mulţi oficiali israeliani au mers în Libia, în 1955 şi 56, pentru a studia situaţia pe teren şi a cumpăra terenuri destinate instalării palestinienilor. Dar şi acest plan s-a dovedit un eşec.
Cf. versiunea in limba franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu