Gaza a fost reocupată. Lumea trebuie s-o ştie, şi israelienii trebuie şi ei s-o ştie. Gaza se găseşte în cea mai rea situaţie din istoria ei. De la capturarea lui Gilad Şalit şi mai mult de la declanşarea războiului din Liban, armata israeliană pradă totul în Gaza – nu există nici un alt cuvânt pentru a descrie ceea ce se petrece – omorând, demolând, bombardând şi zdrobind, fără discriminare.
Nimeni nu se gândeşte să trimită la faţa locului o comisie de anchetă, chestiunea nu este nici măcar pe ordinea de zi. Nimeni nu întreabă de ce acest lucru are loc şi cine l-a ordonat. Dar, în timp ce privirile erau aţintite spre războiul din Liban, IDF (Armata Defensivă Israeliană!) s-a întors la vechile ei practici din Gaza, ca şi cum n-ar fi avut loc nici o retragere. În afara implantaţiilor [evreieşti] care au rămas în continuare nişte grămezi de moloz, nu rămâne nimic din retragerea şi promisiunile ei. Cât de vrednic de dispreţ apare astăzi tot bla-bla-ul sublim şi absurd despre “sfârşitul ocupaţiei” şi “returnarea pământurilor”! Gaza este ocupată, şi cu o mai mare brutalitate decât înainte. Faptul că pentru ocupant este mai facil să controleze această bucată de pământ din exterior n-are nimic în comun cu condiţiile de viaţă intolerabile ale ocupatului.
În ultima vreme, în mari porţiuni ale Gazei nu mai este deloc electricitate. Israelul a bombardat singura staţie de distributie a curentului electric din Gaza şi mai mult de jumătate din furnizarea de electricitate va fi tăiată timp de cel puţin un an. Practic, nu mai este apă. Din cauza faptului că nu mai este curent electric, aprovizionarea locuinţelor cu apă este imposibilă. Gaza este mai murdară şi mai respingătoare ca întotdeauna: din cauza embargoului pe care Israelul şi comunitatea mondială l-au impus autorităţii alese democratic, nici un salariu n-a fost plătit şi serviciile de salubrizare au fost în grevă în timpul ultimelor săptămâni. Grămezi de resturi menajere şi nori împuţiţi sugrumă fâşia de pământ aflată pe coasta Mediteranei, făcând-o să semene cu Calcutta.
Mai mult ca întotdeauna, Gaza seamănă şi cu o puşcărie. Pasajul Erez este gol, pasajul Karni n-a fost deschis decât timp de câteva zile în ultimele luni şi acelaşi lucru este adevărat pentru pasajul Rafah. Aproape 15.000 de persoane au aşteptat timp de două luni pentru a intra în Egipt, unii încă mai aşteaptă, inclusiv un mare număr de bolnavi şi de răniţi. Alte 5.000 de persoane aşteptau de cealaltă parte să se întoarcă la casele lor. Unii au murit în timpul aşteptării. Trebuie să vezi scenele de la Rafah pentru a înţelege în ce măsură această tragedie umană în desfăşurare este profundă. Un punct de frontieră care n-ar fi trebuit să aibă o prezenţă israeliană continuă să fie un mijloc pentru Israel de a face presiune asupra a 1,5 milioane de locuitori. Este o pedeapsă colectivă scandaloasă şi şocantă. Statele Unite şi Europa, care fac poliţia la pasajul Rafah, sunt şi ele responsabile de această situaţie. Gaza este de asemeni mai săracă şi mai înfometată decât a fost vreodată. Practic nici o marfă nu mai intră şi nu mai iese. Pescuitul este interzis. Zecile de mii de funcţîonari ale Autorităţii Palestiniene nu mai primesc nici un salariu, iar posibilitatea de muncă în Israel iese din calcul.
Şi încă n-am vorbit de moarte, de distrugere şi de oroare. În aceste din urmă două luni, Israelul a ucis 224 de palestinieni, dintre care 62 de copii şi 25 de femei. Israelul a bombardat şi asasinat, distrus şi zdrobit, şi nimeni nu l-a oprit. Nici o celulă a lansatorilor de rachete Qassam, şi nici un tunel de contrabandă nu poate justifica un măcel la asemenea proporţii. Nici o zi nu trece fără morţi, cei mai mulţi civili palestinieni inocenţi.
Unde s-au dus zilele în care mai erau încă dezbateri în Israel asupra asasinatelor? Azi, Israelul aruncă nenumărate rachete, obuze şi bombe peste case şi omoară familii întregi, îndreptându-se spre un alt asasinat. Spitalele sunt sufocate de cele peste 900 de persoane care trebuie să suporte intervenţii chirurgicale. La spitalul din Şifa, singurul echipament din Gaza care încă poate fi numit un spital, am văzut săptămâna trecută scene sfâşietoare. Copii fără mâini sau picioare, dependenţi de respiraţie artificială, paralizaţi, infirmi pentru restul vieţii lor.
Familii întregi au fost ucise în somn sau în timp ce se deplasau pe spinarea măgarilor, sau munceau pe câmp. Copii înfricoşaţi, traumatizaţi de ceea ce au văzut, făcuţi covrig în casele lor cu o oroare în ochi imposibil de descris în cuvinte. Un ziarist spaniol care a stat recent ceva vreme în Gaza, un om cu experienţa zonelor de război şi a dezastrelor din lumea întreagă, a spus că nu fusese niciodată expus unor scene atât de oribile ca cele pe care le văzuse în timpul acestor din urmă două luni.
Este dificil de determinat cine a decis toate acestea. Ne putem îndoi că miniştrii sunt conştienţi de realitatea din Gaza. Ei sunt responsabili pentru ea, începând cu proasta decizie privind embargoul, şi până la bombardarea podurilor din Gaza şi a centralei electrice, ajungându-se la asasinatele în masă. Azi, Israelul este responsabil din nou pentru tot ceea ce se întâmplă în Gaza.
Evenimentele din Gaza expun marea fraudă a partidului Kadima, ajuns pa putere profitând de succesul vizibil al retragerii unilaterale, care acum este istorie veche. A promis convergenţă, o promisiune pe care primul-ministru a anulat-o deja. Cei care cred că partidul Kadima este centrist ar trebui de acum să ştie că nu este nimic altceva decât un partid de ocupaţie de dreapta. Acelaşi lucru este adevărat pentru partidul muncitoresc. Ministrul apărării, Amir Pereţ nu este mai puţin responsabil de ceea ce se petrece în Gaza decât primul-ministru, iar mâinile sale sunt la fel de pline de sânge ca şi cele ale lui Olmert. El nu va mai putea niciodată să se prezinte ca un “om al păcii”. Invaziile terestre care au loc în fiecare săptămână, de fiecare dată în locuri diferite, operaţiunile de asasinat şi de distrugere de pe apă, din aer şi de pe pământ sunt toate împopoţonate de nume care tind să edulcoreze realitatea, ca “Ploaie de vară” sau “Grădiniţa zăvorâtă”. Nici un pretext în numele securităţii nu poate explica acest ciclu al nebuniei şi nici un argument civic nu poate scuza tăcerea noastră scandaloasă. Gilad Şalit nu va fi eliberat şi Qassamurile nu se vor opri. Dimpotrivă, în Gaza se derulează o oroare şi, dacă acest lucru ar putea împiedica unele atacuri teroriste pe termen scurt, cu siguranţă va da naştere a mult mai mult terorism ucigaş. Israelul va spune atunci cu autosatisfacţia sa obişnuită: “Dar noi le redasem Gaza.”
Acest articol a fost publicat in Haaretz, editia din 3 septembrie 2006.
Cf. versiunea in limba franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu