“Spre următoarea Intifada”… (de Jonathan, Cook)

Acest interviu a fost realizat de Andrea Bistrich şi publicat în germană în ziarul Die Junge Welt în 1 iulie 2006. Realizat înaintea atacării Libanului de către Israel, textul a fost editat de autor şi publicat pe site-ul internet “Information Clearing House”, în engleză, în 1 septembrie 2006. Traducerea română are ca punct de plecare textul în limba engleză.

Întrebare: Cartea dumneavoastră a apărut în UK, şi este pe punctul de a apărea şi în Statele Unite. A primit deja elogiile numeroşilor experţi şi universitari specialişti în Orientul Apropiat. De ce are nevoie să fie demascat “statul evreiesc şi democratic”?

J.C. – Am ales cuvântul “demascat” pentru că este termenul pe care l-a folosit Ehud Barak despre Yasser Arafat după eşecul negocierilor de la Camp David din iunie 2000. El a spus că l-a demascat pe liderul palestinian ca non-partener pentru pace. Dar în fapt ce s-a produs a fost exact invers: eşecul de la Camp David şi acţiunile Israelului în timpul celei de-a doua Intifada au remascat pe cei care, precum Barak, au proclamat că Israelul era un partener pentru pace. Natura conflictului dintre Israel şi palestinieni este ireconciliabilă atâta timp cât Israelul se consideră un stat “evreiesc şi democratic”. Este teza cărţii mele. Mitul evreiesc şi democratic îi împiedică pe israelieni să analizeze natura esenţialmente non-democratică a statului lor – ceea ce specialiştii în ştiinţe sociale numesc adesea statul etnic, sau etnocratic – şi să găsească o soluţie paşnică a conflictului lor cu palestinienii.

Întrebare: Puteţi explica problemele puse de “statul evreiesc şi democratic” cu mai multe detalii?

J. C. – Cei mai mulţi dintre israelienii educaţi sunt stânjeniţi de ideea că Israelul este pur şi simplu un stat evreiesc. Sintagma sună puţin ca un “stat Afrikaner” sau ca un “stat catolic”. Atunci se adaugă cuvântul “democratic”, ca un fel de negare publică a faptului că Israelul este un stat etnic sau religios. Ideea de evreiesc şi democratic este crucială pentru Israel şi israelieni: este doctrina centrală a legii fundamentale şi a demnităţii umane din 1992, lucrul cel mai aproape de “Bill of Rights” [al unei constituţii – n.tr.] pe care o posedă Israelul. Acest document defineşte Israelul ca un stat evreiesc şi democratic, şi de asemenea, în contradicţie, exclude egalitatea ca pe unul dintre principii. Acest lucru are la bază faptul că mulţi dintre israelieni cred că egalitatea nu se aplică decât evreilor în israel, nu şi unei cincimi dintre cetăţenii israelieni care nu sunt evrei ci palestinieni. Acest milion de palestinieni sunt ceea ce a mai rămas din majoritatea palestiniană care locuia altădată Palestina. Li s-a dat cetăţenia dar sunt trataţi ca un fel de abces – sau cancer, cum sunt numiţi adesea – într-un corp politic israelian. Israelul n-a încercat nici să-i integreze nici să-i asimileze. De ce? Pentru că, în calitate de non-evrei, ameninţă caracterul iudaic al statului. Deci trebuie daţi deoparte, separaţi, ca pseudo-cetăţeni. Deşi ignoraţi de obicei în discuţiile despre conflictul regional, relaţiile Israelului cu “cetăţenii” săi palestinieni sunt, cred, revelatorii în privinţa a ceea ce Israelul vrea să fie şi cum se consideră pe sine. Pentru israelieni, “evreu şi democratic” înseamnă democratic doar pentru evrei.

Opusul unui stat evreiesc şi democratic ar fi un “stat al tuturor cetăţenilor” (ceea ce noi numim îndeobşte o democraţie liberală), adică ceea ce a fost principala platformă a campaniei partidelor politice arabe ale Israelului de la semnarea acordurilor de la Oslo în anii ’90. Partidele arabe vor ca fiecare israelian să fie tratat ca un cetăţean egal, oricare ar fi etnicitatea lui. O asemenea platformă politică este tehnic ilegală în Israel, şi partidele sau candidaţii pot fi interzişi pentru promovarea ei. În alţi termeni, preocuparea dominantă în Israel nu are nimic în comun cu democraţia, ci cu evreicitatea – cu orice preţ. Acest lucru este susţinut de sondajele printre evreii israelieni care arată că o majoritate zdrobitoare respinge ideea unui Israel ca stat liberal democratic.

Acesta este contextul argumentului meu principal, care este că dezvoltările recente în conflict au fost aproape în întregime conduse, din partea israeliană, de preocupările privind demografia, palestinienii devenind majoritari în regiune, iar Israelul fiind comparat cu un stat al apartheid-ului aşa ca în Africa de Sud de altădată. Problema pe care şi-o pune Israelul este cum să se asigure că statul evreiesc rămâne în întregime în mâinile evreilor, şi cum să deformeze realitatea antrenată de acest lucru, de aşa manieră încât Israelul să poată să continue să proclame că este concomitent evreiesc şi democratic. Retragerea unilaterală din Gaza de anul trecut şi acum planul de convergenţă pentru Cisiordania au două scopuri:

(1) protejarea Israelului ca stat “evreiesc şi democratic” în sensul în care palestinienii, cetăţeni sau non-cetăţeni în egală măsură, să fie excluşi de la exprimarea oricărei opinii privitoare la viitorul acestui stat, şi

(2) privarea palestinienilor din regiune de orice putere prin închiderea într-o serie de ghetto-uri, astfel încât să nu reprezinte nici o ameninţare pentru statul evreiesc fiind incapabili să-şi revendice drepturile ca popor şi drepturile istorice asupra pământurilor [furate în 1948 – n. tr.]. Israelul este hotărât să-şi atingă aceste două scopuri, pentru că în fapt sunt inseparabile – cu cât mai mult spaţiu îşi va însuşi Israelul din ceea ce a fost cunoscut cândva sub numele de Palestina, cu atât mai slabi vor deveni palestinienii. În acest sens, Israelul crede – în mod greşit, după mine – că viitorul său ca stat evreiesc va fi mai sigur.

Întrebare: Care sunt principalele dumneavoastră concluzii?

J. C. – Explic în ce fel Israelul a prezentat o imagine deformată a comportamentului palestinienilor în timpul celei de-a doua Intifada, şi a utilizat apoi această imagine pentru a justifica anumite măsuri politice, îndeosebi retragerea unilaterală din Gaza şi construcţia zidului din Cisiordania. Plasez – şi după cunoştinţa mea nimeni n-a făcut asta înainte – cetăţenii palestinieni ai Israelului în centrul conflictului, pentru a se înţelege ce s-a petrecut în timpul ultimilor şani ani ai Intifadei. Atunci când Israelul a venit la Camp David pentru a le oferi palestinienilor un fel de stat, se ştie de la consilierii lui Barak că nu se întruneau nici aşteptările cele mai proaste ale palestinienilor. Era un stat care ar fi ocupat o suprafaţă foarte redusă, şi care n-ar fi inclus Ierusalimul de Est, adică ceea ce orice stat palestinian ar avea nevoie ca şi capitală.

Ruptura negocierilor a condus direct la a doua Intifada, revărsarea mâniei palestinienilor obişnuiţi. Serviciile secrete militare israeliene cunoşteau foarte bine cauzele Intifadei, că era o rebeliune populară, cauzată de frustrarea palestinienilor care vedeau că le este refuzat dreptul la un stat veritabil, venind de la bază, şi că Yasser Arafat însuşi era puternic luat prin surprindere de ferocitatea ei. Ştim acum, graţie scurgerilor de informaţii de la generalii însărcinaţi cu conducerea serviciilor secrete israeliene, că prezentarea acestor informaţii au fost denaturată şi ele au fost complet ignorate de clasa politică aflată la putere în Israel. Oamenii politici, mai ales Barak şi Ariel Şaron, au susţinut că Intifada fusese planificată cu mult timp înainte de Arafat şi că era o încercare supremă de a învinge statul evreu. Ei au pretins că, la negocierile de la Camp David, Arafat ar fi insistat asupra dreptului la întoarcere în Israel a milioanelor de palestinieni care trăiesc în taberele de refugiaţi din afara Israelului şi în teritoriile ocupate, de aşa manieră încât să decimeze majoritatea evreiască din Israel. Atunci când aceste exigenţe au fost respinse, el ar fi ales o altă armă – revolta armată, Intifada.

Cei doi, Barak şi Şaron, credeau că Arafat avea o a doua armă: un cal troian în sânul Israelului, pe care ar fi sperat să-l utilizeze pentru a demola statul evreiesc din interior. Acest cal troian era, bineînţeles, a cincea parte a cetăţenilor israelieni, care sunt palestinieni. Arafat, spuneau ei, conspira în secret cu minoritatea palestiniană din Israel pentru a distruge Israelul ca stat evreiesc. Liderii israelieni au crezut, sau cel puţin au pretins că cred, şi faptul că cetăţenii palestinieni din interiorul ţării aveau o dublă cale pentru a învinge Israelul. Întâi de toate, că puteau să-şi amplifice campaniile politice pentru un stat al tuturor cetăţenilor pentru a termina dominaţia evreiască asupra statului. În ochii israelienilor acesta nu era decât un preludiu al organizării dreptului de întoarcere a refugiaţilor palestinieni. Şi dacă eşuau cu această strategie, puteau să încerce erodarea majorităţii evreieşti căsătorindu-se cu palestinieni din Cisiordania şi Gaza, oferindu-le astfel cetăţenia.

În consecinţă, am văzut în anii din urmă două schimbări politice majore menite să înlăture aceste presupuse ameninţări. Întâi de toate, stabilirea frontierelor finale ale statului evreiesc prin retragerea din Gaza şi construirea zidului Cisiordaniei, conceput pentru a exclude pretenţiile palestinienilor la interiorul Israelului lărgit. Dacă aceste frontiere sunt finalizate, Israelul va fi în măsură să îndepărteze exigenţele politice ale palestinienilor asupra Israelului, chiar provenind de la propriii săi cetăţeni, susţinând că palestinienii au propriul stat (ghetto) alături în care îşi pot exercita propria lor suveranitate.

Apoi, interdicţia căsătoriilor dintre palestinienii din teritoriile ocupate şi israelieni (în practică, palestinieni cu cetăţenie israeliană), pentru a împiedica un “drept de întoarcere prin uşa din dos”, cum îl numesc israelienii. Aceste măsuri politice au ca scop suprimarea odată pentru totdeauna a oricărei ameninţări demografice puse de palestinieni statului evreiesc.

Întrebare: Utilizaţi termenul de “zid de sticlă” în cartea dumneavoastră. Puteţi să explicaţi ce anume înţelegeţi prin el?

J. C. – Opun ideea “zidului de sticlă” faimoasei filosofii revizioniste sioniste a “zidului de fier”. Revizioniştii susţin că palestinienii nu vor accepta niciodată deposedarea la care au fost supuşi, şi că liderii statului evreiesc trebuie deci să-i forţeze să se supună unui zid de fier – un soi de filosofie a “legii celui mai tare”. Susţin că în practică, Israelul a dezvoltat o strategie diferită pentru a se ocupa de palestinieni, şi anume ceea ce numesc zidul de sticlă. Israelul a separat cele două populaţii etnice, evrei şi palestinieni, atât în Israel cât şi în teritoriile ocuapte, şi timp de cea mai mare parte a istoriei sale, a reuşit să menţină acestă diviziune invizibilă în ochii lumii. Zidurile separaţiei existau, dar nu puteaţi să le vedeţi. Este ceea ce eu numesc zidul de sticlă.

În teritoriile ocupate, de exemplu, coloniştii evrei trăiesc alături de comunităţile palestiniene, astfel încât ar putea părea că sunt simpli vecini. Dar bineînţeles, în practică, coloniştii au toate drepturile asigurate de legea civilă israeliană, în timp ce palestinienii sunt guvernaţi de o lege militară cu mult mai puţin clementă. Evreii se pot deplasa fără restricţii, în timp ce despre palestinieni nu se poate spune acelaşi lucru. Resursele de apă sunt furnizate pentru colonişti, dar raţionalizate sever pentru palestinieni. În acest fel, Israelul a menţinut simulacrul unei ocupaţii binevoitoare timp de câteva decenii. Acelaşi lucru s-a produs în interiorul Israelului pentru palestinienii din ţară.

La sfârşitul anilor ‘80, toate acestea încep să se degradeze în teritoriile ocupate atunci când palestinienii au refuzat să-şi mai vadă vieţile şi imaginea ocupaţiei dirijate de Israel. Prima Intifada a obligat Israelul să convertească zidurile de sticlă în ziduri de beton şi oţel. La început Fâşia Gaza a fost izolată de Israel şi acum acelaşi lucru se petrece cu Cisiordania. Acest lucru a cauzat multe neplăceri imaginii Israelului ca stat evreiesc şi democratic, şi puterea politică vrea acum cu disperare să-şi restaureze imaginea. Finalizarea zidului din Cisiordania, cred, este cheia succesului. Dacă Israelul poate să creeze aparenţa unui stat palestinian fără realitatea lui, atunci ridică un nou zid de sticlă care ar putea scunde adevăratele ziduri de beton şi oţel din jurul Cisiordaniei şi a Gazei. El încearcă acum să facă să treacă o serie de închisori drept un stat. Acesta este obiectivul real al planului de convergenţă a lui Olmert.

Întrebare: Ce se ascunde în spatele planului de “retragere unilaterală” sau de “convergenţă” a lui Olmert?

J. C. – Să fim clari: planul lui Olmert nu este unul de “retragere unilaterală”. Cuvântul evreiesc este “hitkansut”. Echivalentul său este ceva de genul “convergenţă”, “consolidare”, “adunare”. Sunt diferenţe importante faţă de retragerea din Gaza de anul trecut, şi din această cauză Olmert a utilizat un termen diferit.

Acest plan ţine într-adevăr de consolidarea populaţiei evreieşti a Israelului, în toate locurile unde a reuşit să se implanteze în timpul celor patru decenii de ocupaţie, inclusiv majoritatea celor 430.000 de colonişti care trăiesc pe pământul palestinian al Cisiordaniei şi în Ierusalimul de Est, aceste două amplasamente fiind ocupate de Israel din 1967. Doar un mic număr (poate 60.000 de colonişti, poate şi mai puţini) vor trebui să-şi părăsească locuinţele, mai ales coloniştii situaţi în locurile izolate şi îndepărtate. Ei vor fi mutaţi mai ales în coloniile mai mari, ale căror ramificaţii plonjează profund în Cisiordania, decupând-o într-o serie de catoane sau ghetto-uri deconectate fizic unele de altele. În plus, s-au rostit multe discursuri despre “consolidarea” Văii Iordanului, flancul lung al Cisiordaniei care contituie frontiera cu Iordania.

Chiar dacă populaţiile evreieşti sunt rare acolo, această mare fâşie de pământ a fost anexată faptic de Israel în urmă cu mulţi ani. Strada principală care uneşte Galileea cu Ierusalimul, rezervată strict israelienilor, se află în cea mai mare parte a ei acolo. Palestinienii care nu trăiesc în Valea Iordanului au nevoie de permise speciale, aproape imposibil de obţinut, pentru a intra în această regiune, chiar dacă membri ai familiei lor trăiesc acolo. Deci Valea Iordanului este o zonă militară închisă din punct de vedere palestinian. Dacă Israelul o păstrează în cadrul planului de convergenţă, ceea ce este aproape sigur, atunci vorbim de aproape 40% din Cisiordania aflată în afara controlului palestinian, şi amintiţi-vă că dacă palestinienii ar recupera toată Cisiordania şi Gaza, n-ar avea decât 22% din patria lor istorică.

Deci, în primul rând, să disipăm mitul că Israelul s-ar retrage din Cisiordania. Scopul convergenţei este pentru Israel să-şi asigure o poleială de legitimitate în momentul anexării principalelor colonii evreieşti din Cisiordania, şi a întemniţării palestinienilor în spaţiul abandonat, sperând că în cele din urmă aceştia vor deveni atât de disperaţi încât vor pleca. Scopul este furtul pământurilor palestiniene care pot fi furate acum, şi a tuturor pământurilor mai târziu.

Întrebare: Credeţi deci că ocupaţia nu este la sfârşitul ei?

J. C. – Israelul şi comunitatea internaţională pot pretinde că ocupaţia este pe sfârşite, dar să privim faptele. Dacă Israelul controlează flancul Est al Cisiordaniei, lunga frontieră cu Iordania, şi o serie de lungi degete teritoriale de colonii în spatele unei bariere-zid care disecă Cisiordania în cel puţin trei flancuri Vest, cum s-a terminat această ocupaţie? Cine va controla frontierele şi mişcările dintre Cisiordania şi Gaza, şi între cantoanele din Cisiordania? Israelul, care va continua să-şi menţină fără îndoială punctele de control şi sistemele de trecere pe care le-a dezvoltat în anii 1990. Cine va controla rarele resurse de apă? Israelul, pentru că blocurile coloniilor sale au fost poziţionate pe înălţimi, dominând principalele nape freatice. Cine va furniza serviciile de apă şi electricitate? Israelul, care poate utiliza aprovizionarea şi întreruperea acestor servicii ca formă de pedepsire colectivă. Cine va controla spaţiul aerian, inclusiv zborurile venind înspre şi ieşind din Cisiordania? Tot Israelul. Şi frecvenţele radio. Şi bine înţeles, este total imposibil ca palestinienii să fie autorizaţi să aibă propriile arme. Deci despre ce vorbim noi aici, dacă nu de o reinventare a ocupaţiei? Este un fel de închisoare care, graţiei avansului tehnologic, ar fi dispensată de mulţi temniceri. Camere de supraveghere controlează porţile celulelor, iar maşinile furnizează hrana. Se poate spune că o asemenea instituţie este altceva decât o închisoare? Ei bine, cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre ocupaţie.

Întrebare: Activiştii pentru pace israelieni ca Jeff Halper de la Comitetul Israelian Împotriva Demolării Caselor spun clar că “soluţia a două state este acum moartă”. Credeţi că această estimare ar fi prea pesimistă?

J. C. – Câtuşi de puţin, au dreptate. Ea este moartă de ani de zile, doar că de ani de zile comunitatea internaţională n-a remarcat-o, ne era prea frică să arătăm cu degetul. Cred că există motive clare pentru care Israelul se teme de soluţia a două state. Amintiţi-vă că Barak şi Şaron erau amândoi profund împotriva acordurilor de la Oslo, pentru că le considerau capabile să creeze un proto-stat palestinian în Cisiordania şi Gaza sub guvernarea lui Yasser Arafat şi a Autorităţii Palestiniene. Le era teamă că un stat palestinian viabil s-ar îndrepta împotriva Israelului, conducerea palestiniană cerându-şi drepturile nu doar în cadrul statului palestinian ci şi în Israel, graţie activităţilor subversive ale cetăţenilor palestinieni din Israel. Bineînţeles, cred că greşeau complet în lectura pe care o făceau intenţiilor palestiniene. Raţiunea pentru care cetăţenii palestinieni ai Israelului cereau “un stat al tuturor cetăţenilor” era că voiau o egalitate civică, voiau sfârşitul discriminării.

Au fost numeroase propuneri şi acorduri în vederea soluţionării acestui conflict – conferinţele de la Geneva, planul Mitchell, acordurile de la Camp David, acordurile de la Oslo, întâlnirea la nivel inalt de la Camp David – dar au eşuate cu toate. Care sunt raţiunile acestor eşecuri permanente? Motivul acestor eşecuri continue este presupunerea nefondată că Israelul acţionează cu bună credinţă în cadrul negocierilor de pace. Dar, aşa cum am semnalat-o, nu este cazul. Israelul nu doreşte un adevărat stat palestinian, şi orice acord care stabileşte acest lucru va fi fie respins de Israel, fie manipulat, precum Foaia de Drum, aşa încât punerea lui în practică să-i anuleze orice valoare.

Întrebare: Ce rol şi responsabilitate vedeţi pentru comunitatea internaţională şi Naţiunile Unite aşa încât acest conflict să ia sfârşit, iar odată cu el şi ipocrizia occidentală?

J. C. - O responsabilitate absolută. În Israel lipseşte şi cea mai mică voinţă de a se pune capăt acestui conflict, iar palestinienii nu au nici o putere în această direcţie. Deci o soluţie trebuie să fie impusă din exterior. Problema este că Statele Unite, singura superputere mondială, sunt în poziţia de a determina soluţia conflictului, şi nu Naţiunile Unite sau Cvartetul, aşa cum israelienii ştiu foarte bine. Washingtonul pozează în intermediar onest, deşi realitatea este exact contrarie. Este complet angajat în susţinerea Israelului, atât la bine cât şi la rău. Deci pentru moment, orice soluţie internaţională ar apărea, este până la urmă tot o soluţie israeliană. Din această cauză unilateralismul este acum regula jocului. Se pot cântări raţiunile loialităţii oarbe a Washingtonului faţă de Israel.

Una dintre cauze este poate faptul că lobby-ul israelian este enorm de puternic şi de bogat, iar oamenilor politici americani le este frică de influenţa lui. Sau poate că Israelul este un aliat foarte puternic în regiune pentru Statele Unite. Aceasta este o altă dezbatere. Dar rezultatul este că Washingtonul a refuzat până acum să constrângă cu adevărat Israelul să concluzioneze un acord just cu palestinienii.

Întrebare: În cele din urmă, ajungeţi la concluzia că va avea loc o “a treia Intifada, mult mai sângeroasă”. Puteţi specifica motivele care v-au condus la această previziune?

J. C. – Vladimir Jabotinsky, primul lider al zionismului revizionist, a utilizat primul expresia “zid de fier”, semnificând utilizarea unei forţe neobosite împotriva populaţiei palestiniene, care, credea el, nu ar accepta niciodată deposedarea şi reducerea ei în sclavie. Ei bine, el avea dreptate în ceea ce priveşte refuzul palestinienilor de a se supune de bunăvoie, cred, dar era puţin cam optimist crezând că forţa pură ar fi suficientă pentru a-i supune de-a binelea. Nimeni nu poate fura un popor, iar mai apoi să-l închidă în închisoare când cere să i se returneze bunurile, şi în cele din urmă să aştepte de la el să rămână liniştit pentru totdeauna. Israelul îi poate închide pe palestinieni într-o serie de ghetto-uri, dar nu va putea să-i ţină acolo indefinit.

Mai devreme sau mai târziu palestinienii vor găsi un mijloc să se răzbune, chiar din spatele zidurilor. Cred că următoarea intifada se va numi intifada Qassam, după rachetele palestiniene făcute acasă în Fâşia Gaza pentru a lovi comunităţile israeliene. Această formă de rezistenţă se va acutiza. Mai mult, părerea mea este că pe termen lung, planul de convergenţă va prevedea şi întemniţarea cetăţenilor palestinieni din Israel în propriile ghetto-uri, unele depărtate de frontiera statului evreiesc şi altele amplasate în zone în care aceştia vor deveni realmente muncitori imigranţi. Deci Israelul crează o cauză comună a palestinienilor din regiune, atât a celor din teritoriile ocupate cât şi a celor aflaţi actualmente în Israel. Acest lucru creşte considerabil miza în ambele tabere.

Întrebare: Care ar trebui să fie bazele atingerii unei adevărate păci durabile?

J. C. – Ca să fim cinstiţi, nimic mai puţin decât eradicarea zionismului ca ideologie naţională a Israelului. În circumstanţele actuale, nu putem avea un stat zionist angajat să facă pace cu palestinienii mai mult decât un stat al Africii de Sud din timpul apartheid-ului gata să facă pace cu populaţia neagră indigenă. Poate că zionismul, într-un stadiu anterior dezvoltării sale, era capabil de asta, dar statul evreiesc pe care îl avem acum este incapabil să concluzioneze un acord cu palestinienii dacă nu renunţă la zionism, sau este forţat s-o facă.

Jonathan Cook este ziarist britanic stabilit la Nazareth (Israel). A publicat recent volumul “Blood and religion: the Unsmasking of the Jewish State” (Pluto Press, UK) despre proiectele Israelului de deposedare a palestinienilor.