Asistând la desfăşurarea spectacolului de violenţă, distrugere şi brutalitate feroce şi nediscriminate din Gaza şi din Liban, este dificil să rezistăm concluziei că ceva teribil de rău se petrece cu statul şi societatea israeliană. Este ca şi cum toate constrângerile şi barierele morale şi psihologice ar fi fost anulate, iar deviaţionismului normalizat. Nu se poate spune că terorismul de stat, agresiunea deliberată, forţa extrem de disproporţionată şi violările masive ale legii umanitare internaţionale ar fi noi pentru statul Israel: din 1948 lista lor este lungă, şi la îndemâna oricui. Şi oricum, în acest caz, disproporţionalitatea – un concept de fapt inaplicabil în cazul răului revărsat asupra Libanului lipsit de apărare sau al genocidului din Palestina – implică faptul că Israelul reacţionează la provocarea şi actele de terorism ale altora, ca şi cum problema palestiniană ar fi început cu Hamas şi cu capturarea de către Hizballah a soldaţilor israelieni, sau ca şi cum doar Israelul ar avea dreptul de a utiliza forţa pentru a se apăra pe sine, în timp ce inamicii săi nu, o concepţie susţinută în aparenţă de către Vest, ca să nu mai vorbim de slugarnicele idioţenii din luările de poziţie ale administraţiei Bush.
Imaginea autopropagată de raţionalitate, încredere în sine, reţinere, pragmatism şi superioritate morală ale Israelului sunt înşelătorii şi mituri, construite pentru a proteja psyché-ul israelian, manipulat de stat pentru a întreţine spectrul terorii în publicul israelian şi pentru a deghiza raţiunea de a fi a statului, expansiunea şi discriminarea etnică din Palestina, şi pentru a menţine natura militară adânc înrădăcinată, instituţionalizată şi profund sociologică a Israelului, bruind din ce în ce mai mult liniile de departajare dintre un stat civil şi unul militarist.
În ultimii cinci ani se poate observa şi simţi o schimbare calitativă în rău a psihozei politice evreieşti israeliene, o acutizare a ei. Cum se poate explica rutina abundentă, funebră, violent rasistă şi bigotă a limbajului liderilor israelieni, a politicienilor, a biurocraţilor, a coloniştilor, a rabbinilor şi chiar a universitarilor? Sau profund tulburătorul dispreţ pentru vieţile “arabe” inocente, inclusiv cele ale copiilor, printre soldaţii israelieni? Sau sondajele care dezvăluie în mod consistent că majorităţii cetăţenilor evrei israelieni îi repugnă să trăiască în proximitatea “Arabilor”? Sau vocile din ce în ce mai ades auzite care argumentează în favoarea “transferului” arabilor israelieni sau a expulzării palestinienilor? Sau turbarea militară nebună, impredictibilă îndreptată împotriva populaţiilor arabe? Sau turnura extremistă, autodistructivă, spre extrema-dreptă a politicii israeliene?
Statul zionist al Israelului pare să fie în cădere liberă morală, politică şi psihiatrică. Din nefericire, aroganţa sa autoimplozivă, arogantă, şi acţiunile ei teribil de periculoase sunt suportate de un la fel de militarist guvern de la Washington şi de dorinţa lumii occidentale de a se legăna în iluziile sale violente, ca să nu mai vorbim de extremismul în creştere al comunităţii evreieşti americane organizate în vederea susţinerii Israelului. Toate acestea într-o perioadă în care principalele state arabe şi palestinienii caută pace, stabilitate şi co-existenţă, slăbiciunea şi inabilitatea lor de a-şi apăra popoarele lăsând uşa deschisă naţionalismului islamic al actorilor non-statali şi teroriştilor. Cei lipsiţi de putere se întorc din ce în ce mai mult la raţiune, în timp ce cei ce au puterea renunţă din ce în ce mai mult la raţiune.
Oamenii raţionali presupun că atitudinea Israelului, “strategia” sa, pot fi înţelese cu ajutorul raţiunii şi a analizei politice, deşi acţiunile sale în Gaza şi Liban, aparent conduse pentru a cauza maximum de moarte şi distrugere, sfidează raţionalitatea, inclusiv atunci când sea ia în calcul interesul propriu al Israelului. Desigur, acţiunile sale pot fi înţelese mai bine în contextul marelui plan al zionismului pentru un stat evreiesc lipsit de palestinieni care să controleze maximum de teritoriu şi scopul său accesoriu (acceptat de administraţia Bush) de distrugere a oricărei rezistenţe şi opoziţii populare, democratice la hegemonia militară a Israelului în regiune.
În Liban, obiectivul aparent este distrugerea directă a Hizballahului, sau întoarcerea libanezilor împotriva lor, sau slăbirea şi fragmentarea politică a Libanului prin război civil, sau instalarea unui guvern libanez colaboraţionist.
Acţiunile israeliene sunt sălbatice, în mod caracteristic disproporţionate faţă de provocările lor, excluzând utilizarea pacifistă, raţională, echilibrată a instrumentelor care ar putea rezolva disputele sau crizele. Aceasta a fost situaţia încă din 1948. Furia îndreptată împotriva Libanului, ca şi cea din Gaza, sunt lipsite de sensibiltate, de coerenţă strategică sau chiar de interes calculat, utilitarist, pentru propriile scopuri, în mod clar pentru toată lumea mai puţin pentru cei care conduc statul Israel, creând condiţii pentru consecinţe pe care Israelul nu le poate controla.
Scopul israelian fundamental în distrugerea şi fragmentarea socială şi politică a Palestinei şi a Libanului (acum că Irakul nu mai reprezintă o ameninţare) este încurajarea extremismului islamist în regiune şi, pornind de la aceasta, câştigarea sprijinului occidental în lupta împotriva terorii islamice. Deşi un motiv aparent strategic sau raţional, el este fundamental auto-distructiv pe termen lung, contrariu unor calcule statale îndreptate în direcţia păcii, a stabilităţii şi a securităţii pentru cetăţeni. Logica sa conduce în cele din urmă la războaie continue şi la eventuala distrugere a Israelului însuşi.
Astfel, scopurile Israelului în Palestina şi Liban (precum şi pe plan mai larg regional) sunt în mod inerent iraţionale, reprezentând o raţionalizare distorsionată (sau în cuvintele romancierului israelian David Grossman, “o mutaţie”) a puterii = o distorsiune a raţionalităţii – a cărei aplicare a devenit un mecanism în sine, cu finalitate nihilistică, contrazicând ipoteza modernă occidentală conform căreia raţionalitatea ar fi universală şi constantă. Această stare de lucruri întunecă, face neclare şi nedistincte delimitările dintre realitate şi fantezie.
Tocmai în asta rezidă zionismul, în stări de fantezie, paranoia, negare, schizofrenia, transfer, susţinut de o putere absolută cuprinsă de amoc. Într-o vreme era la modă să descrii deceniile de război, stările continue de urgenţă şi teama existenţială ca raţiunile urii şi ale violenţei îndreptate palestinienilor şi ale arabilor în general. Şi fără îndoială că este adevărat.
Dar problema e mult mai profundă, în puterea “mutantă” mânuită de un popor narcisistic cu un ascuţit simţ al unicităţii şi al victimizării proprii, moştenitor al unui stat-naţiune puternic, exclusivist, fondtat prin mijoace colonialiste şi care a pornit cu planul eradicării unei alte naţiuni.
Israelul este un stat etnic, cu o ideologie etnico-religioaso-naţionalisto-mesianică, bazat pe o identitate de grup şi nu pe drepturi individuale, a cărei preferinţă instituţionalizată este pentru superioritatea evreiască, nepermiţând posibilitatea egalităţii pentru o minoritate arabă exclusă şi discriminată în mod sistematic şi sofisticat. Acest lucru este departe de sistemul regulei majorităţii bazat pe principiul egalităţii morale individuale, protejat prin drepturi ale minorităţilor, suveranitatea legii şi drepturile civile care poate fi găsit în general în democraţiile vestice.
Michael Warschawski sugerează că aceste contradicţii sunt rezolvate, înainte de toate, printr-o formă de “negare” care ţine de schizofrenie (Ilan Palle se referă şi el la “mecanismul negării” psihologice care impregnează societatea israeliană), manifestat prin rasism, prin violenţă, prin epurarea etnică, prin tortură, prin pedepsirea colectivă a palestinienilor şi prin invizibilitatea lor generală în societatea israeliană însăşi. În al doilea rând, contradiţiile sunt anulate printr-o “legislaţie personalizată” care, în absenţa unei constituţii, ţine de maleabilitatea electoratului foarte schimbător în absenţa conceptului de “drepturi” în Israel.
Puterea şi corolarul ei, violenţa, atât cea fizică precum şi cea psihologică, sunt instuţionalizate în statul şi societatea israeliană. Efectul distorsionant al unei culturi a naţionalismului militaristic şi al relaţiei simbiotice dintre instituţiile militare şi politice şi conducerea statului a fost demonstrat de Uri Avnery, Ran HaCohen, Pappe şi Warschawski. Un stat nu poate avea drepturi ale minorităţilor aparent liberale în timp ce insistă asupra separaţiei dintre etnii şi a inferiorităţii instituţionalizate a uneia dintre ele, o condiţie similară cu a vieţii evreieşti din Rusia în urmă cu un secol, transpoziţie a schizofreniei evreieşti asupra palestinienilor. Acum evreii israelieni sunt albi şi europeni şi civilizaţi, ţinându-i deoparte pe arabii inferiori genetic şi cultural, violenţi şi cu piei măslinii.
Tensiunea patologică dintre puterea absolută, lipsită de constrângeri, agresivitatea, sfidarea şi victimizarea, teama existenţială şi insecuritatea produc violenţa inerentă statului israelian. La un anume nivel, prezenţa încăpăţânată a palestinienilor pune la încercare mecanismele negării şi conduce la încercarea de a extirpa prezenţa culturală, politică şi fizică a Celuilalt în aşa fel încât nici amintirea umanităţii sale să nu mai rămână. Israelienii sunt conştienţi de faptul că statul lor a fost creat în detrimentul palestinienilor, prin forţă, dar reacţionează la această psihoză prin negare şi violenţă. Haim Hanegbi exprimă condiţia israeliană în acest fel:
“Nu sunt un psiholog, dar cred că oricine trăieşte cu contradicţiile zionismului se condamnă pe sine la nebunie premeditată. Este imposibil să trăieşti în felul ăsta. Este imposibil să trăieşti într-o atât de înfricoşătoare eroare. Când văd nu doar coloniile şi ocupaţia, dar acum şi zidul nebunesc îndărătul căruia israelienii încearcă să se ascundă, trebuie să concluzionez că există ceva foarte profund în atitudinea noastră faţă de poporul indigen al acestei ţări care ne scoate din minţi.
Există ceva gigantic care nu ne permite să-i recunoaştem cu adevărat pe palestinieni, care nu ne dă voie să facem pace cu ei. Şi acest lucru este în legătură cu faptul că încă înainte de a le da înapoi pământurile, casele şi banii, primul act de expiere al coloniştilor faţă de nativii acestui loc trebuie să fie îndreptat în direcţia restaurării demnităţii, memoriei şi a justiţiei lor.
Dar acesta este exact lucrul de care suntem incapabili. Trecutul nostru nu ne va lăsa s-o facem… Chiar dacă Israelul se înconjoară cu un gard şi cu un şanţ cu apă şi cu un zid, tot nu va ajuta. Pentru că… Israelul ca stat evreiesc nu va fi capabil să existe.” (Interviu de Ari Şavit, în Haaretz, cu Haim Hanegbi şi Meron Benvenisti, în 28 august 2003).
E ca şi cum n-ar exista cale de mijloc pentru zionism, nici dubiu, nici introspecţie: ori noi, ori ei. Psihopatologia lor devine cu atât mai palpabilă cu cât conţine contradicţii morale intense: deşi a îndeplinit lucruri impresionante, inclusiv “democraţia evreiască”, un loc unde nişte evrei s-au refugiat sau şi-au găsit mândria, supravieţuirea împotriva tuturor dezacordurilor, precum şi dezvoltare economică şi tehnologică, Israelul este o societate colonialistă la originile ei la fel de mult pe cât zionismul este şi el o variantă a naţionalismului evreiesc. Este concomitent non-democratic prin excluderea non-evreilor şi democratic pentru majoritatea evreiască.
Indiferent de cred unii, rezultatul final este, aşa cum observatorii israelieni înşişi au comentat, o barbarizare, o decădere morală a societăţii israeliene. Cum ar putea fi altfel în condiţiile în care ideologia zionistă care, de la originile ei, i-a tratat pe palestinieni cu cruzime, cu dispreţ, cu violenţă şi cu dezgust, trăsături comune tuturor societăţilor colonialiste. Şi alături de statul care din 1948 a îndoctrinat atât de puternic societatea israeliană, prin războaie şi manipulare a fricii existenţiale, cupaţie şi opresiune violentă neîncetată? Şi în cadrul unui sistem educaţional rasist – care-i zugrăveşte pe “arabi” ca inferiori, leneşi, fatalişti, murdari, uşor inflamabili, violenţi şi însetaţi de sânge – şi o socializare a superiorităţii, a separaţiei, a alienării evreilor de non-evrei, în oraşe şi cartiere, pe pământuri deţinute de evrei şi domenii publice.
Natura patologică a acestei îndoctrinări este ilustrată de crima a cărei victimă a fost o elevă de 13 ani, Iman al-Hams, de către “căpitanul R”, care a fost ulterior achitat şi înaintat în grad. După ce a împuşcat-o de două ori în cap, a mers puţin mai încolo, apoi s-a întors şi a golit întreg încărcătorul cu cartuşe al armei sale automate, 17 gloanţe, în corpul ei pentru a “confirma crima”. Căpitanul, pe bandă, “clarifică” de ce a ucis-o pe al-Hams: “Acesta este un ordin. Orice mişcă în zona [de securitate], chiar dacă este un copil de trei ani, trebuie să fie ucis.”
Ziarişti şi organizaţii pentru drepturile omului au documentat nenumărate cazuri de israelieni care au ucis copii, chiar ca sport sau joc. A se nota, în cazul nostru, limbajul căpitanului: “Orice mişcă… trebuie să fie ucis”. Nu “oricine care”. Copiii palestinieni sunt asemeni animalelor, asemeni “orice”, asemeni animalelor ce mişcă, asemeni animalelor, nu oamenilor…
Căpitanul R s-a dovedit a fi un druz, dovadă puternică a succesului bolnav al socializării şi îndoctrinării israeliene. Acest druz, din punct de vedere istoric un marginal al societăţii islamice, şi-a interiorizat ierarhia etnică/rasială israeliană – psihopatologia ei colonialistă în care indigenii devin animale – deplasându-şi cu violenţă inferioritatea, aşa cum o fac evreii mizrahi, asupra palestinienilor. Dezumanizarea, ura îndreptată împotriva palestinienilor şi omorârea lor este supremul, maladivul act al apartenenţei şi al loialităţii faţă de o societate obişnuită să se refere la palestinieni în termeni de fiare, animale pe două picioare, gândaci şi viermi, inconştient de propria degradare şi dezhumanizare.
Posesia puterii se amestecă cu psihoză acută politică şi socială, manifestată de aplicarea iraţională a puterii şi comportament dezumanizant, trădează o teamă profundă: deşi Israelul deţine o putere neegalată şi classa lui politică/militară a fost de-a lungul timpului încrezătoare în abilitatea ei de a domina militar armatele arabe, ţara este tulburată în mod neîncetat, tăcut, de posibilitatea de a fi într-o zi abandonată de Statele Unite. Fără protectorul ei, puterea i s-ar transforma în nimic, nu atât militar cât emoţional şi psihologic.
Puterea militară teribilă şi mitul invincibilităţii sunt o condiţie psihologică insuficientă, mascând teama existenţială profundă a israelinilor că milioanele pe care le-au desproprietărit, ucis şi continuă să le dea bătaie de cap nu vor putea în cele din urmă să fie reduse la tăcere şi se vor întoarce să-şi ia revanşa. Dar actualele elite ale Israelului par incapabile să treacă de paralizia lor psihologică: ele refuză să abadoneze ideologia perimată şi aspiraţiile expansioniste deşi doresc cu fervoare să fie acceptaţi de popoarele înconjurătoare, cu care au relaţii doar în limbajul şi logica violenţei absolute.
Dacă situaţia israeliană/zionistă rămâne neschimbată, avem reţeta sigură a unui dezastru regional la scară mare.
Autorul a absolvit studii dedicate Orientului Apropiat şi un doctorat în ştiinţe politice la Oxford University.
Cf. versiunea in limba engleza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu