Papa Benedict XVI în serviciul lui George W. Bush
Din zilele în care împăraţii romani îi aruncau pe creştini la lei, relaţiile dintre împăraţi şi şefii Bisericii au înregistrat multe schimbări.
Constantin cel Mare, care a devenit împărat în anul 306 – exact cu 1700 de ani în urmă – a încurajat practicarea Creştinismului în imperiu, care includea Palestina. Sute de ani mai târziu, Biserica s-a despărţit între ramura estică (Ortodoxia) şi vestică (Romano-Catolică). În Vest, Episcopul Romei, care a dobândit titlul de Papă, îi cerea împăratului să-i accepte superioritatea.
Lupta dintre împăraţi şi papi a jucat un rol central în istoria europeană şi a divizat popoarele. A înregistrat suişuri şi coborâşuri. Unii împăraţi l-au prigonit pe papă, unii papi l-au excomunicat pe împărat. Unul dintre împăraţi, Henry IV, “a mers la Canossa”, stând timp de trei zile în picioarele goale în zăpadă în faţa castelului Papei, până când Papa a binevoit să-i anuleze excomunicarea.
Dar au fost vremuri în care împăraţii şi papii au trăit în pace unul cu celălalt. Suntem contemporanii unei astfel de epoci. Între actualul Papă, Benedict XVI, şi actualul împărat, George Bush II, există o armonie minunată. Discursul de săptămâna trecută al Papei, care a trezit o reacţie furtunoasă în întreaga lume, se potriveşte perfect cu cruciada lui Bush împotriva “islamofascismului”, în contextul “ciocnirii civilizaţiilor”.
În conferinţa susţinută într-o universitate germană, al 265-lea Papă a descris ceea ce el vede ca o imensă diferenţă între Creştinism şi Islam: în timp ce Creştinismul este bazat pe raţiune, Islamul o neagă. În vreme ce creştinii văd logica acţiunilor lui Dumnezeu, musulmanii neagă orice logică în acţiunile lui Allah.
Ca evreu ateu, nu intenţionez să intru în conflictul acestei dezbateri. Este cu mult peste umilele mele abilităţi să înţeleg logica Papei. Dar nu pot să trec cu vederea un pasaj care mă priveşte şi pe mine, în calitate de israelian trăitor lângă linia de demarcaţie a acestui “război al civilizaţiilor”.
Pentru a proba lipsa de raţiune în Islam, Papa susţine că Profetul Muhammad a comandat companionilor săi să propage religia cu sabia. Conform Papei, acest lucru este iraţional, pentru că credinţa se naşte în suflet, nu în corp. Cum poate sabia să influenţeze sufletul?
Pentru a-şi susţine teza, Papa a citat – din tot ce se putea cita – un împărat bizantin, care aparţine, bineînţeles, Bisericii Ortodoxe concurente. La sfârşitul secolului XIV, Împăratul Manuel II Palaeologus a povestit despre o dezbatere pe care a avut-o – sau pe care spune că a avut-o (împrejurările sunt îndoielnice) – cu un savant musulman persan anonim. În focul controversei, împăratul (conform propriilor ziceri) aruncă următoarele cuvinte adversarului său:
“Arată-mi ce a adus nou Muhammad, şi vei găsi doar lucruri rele şi inumane, precum ordinul său de a se propaga cu sabia credinţa pe care o predica.”
Aceste cuvinte dau naştere la trei întrebări: (a) De ce le-a spus Împăratul? (b) Sunt adevărate? (c) De ce le-a citat actualul Papă?
Atunci când Manuel II şi-a scris tratatul, era în fruntea unui imperiu muribund. A preluat puterea în 1391, atunci când numai câteva provincii din imperiul odată ilustru mai rămâneau. Acestea erau deja sub ameninţare turcă.
În acel moment, turcii ottomani ajunseseră la gurile Dunării. Cuceriseră Bulgaria şi nordul Greciei, şi învinseseră două armate de coaliţie trimise de Europa pentru a salva Împeriul de Răsărit. În 29 mai 1453, doar la câţiva ani după moartea lui Manuel II, capitala lui, Constantinopole (Istambulul de azi), avea să cadă în mâna turcilor, punând capăt imperiului care durase mai bine de 1000 de ani.
În timpul domniei sale, Manuel a făcut curte capitalelor Europei în încercarea de a obţine sprijinul lor. Promitea să reunească Biserica. Nu este nici o îndoială că şi-a scris tratatul religios în scopul incitării ţările creştine împotriva turcilor, sperând să le convingă să pornească o nouă cruciadă. Scopul său era unul practic, iar teologia a fost pusă în slujba politicii.
În acest sens citatul serveşte exact cererilor actualului Împărat, Georges Bush II. Şi el vrea să unească lumea creştină împotriva “Axei Răului” primordial musulmană. Mai mult decât atât, turcii bat din nou la porţile Europei, de data asta în mod paşnic. Este binecunoscut sprijinul Papei pentru forţele care se opun intrării Turciei în Uniunea Europeană.
Există vreun adevăr în argumentul lui Manuel?
Papa însăşi s-a aruncat într-o poziţie excentrică. În calitate de teolog serios şi renumit, nu-şi permitea să falsifice textele scrise. Deci a admis că Sfântul Coran interzice în mod expres propagarea religiei prin forţă. A citat a doua Sura, verset 256 (ciudată greşeală, pentru un Papă, să nu ştie că de fapt este vorba de versetul 257) care spune: “Nu trebuie să fie constrângere în credinţă.”
Cum poate cineva să ignore o declaraţie atât de neechivocă? Papa argumentează însă că această poruncă a fost formulată de Profet pe atunci când era la începutul carierei sale, încă slab şi fără putere, dar că mai târziu a ordonat utilizarea sabiei în serviciul credinţei. Un asemenea ordin nu există în Coran. În realitate, Muhammad a făcut apel la utilizarea sabiei în războiul său împotriva triburilor inamice – creştini, evrei şi alţii – din Arabia, pe vremea când punea bazele statului. Dar acesta a fost un act politic, nu religios. Practic, era o luptă pentru teritoriu, nu pentru răspândirea credinţei.
Iisus a spus: “Îi veţi recunoaşte după fructele lor.” Tratamentul aplicat altor religii de către Islam trebuie judecat după un test simplu: cum s-au comportat şefii musulmani timp de mai bine de o mie de ani, atunci când aveau puterea “să propage credinţa cu sabia”?
Ei bine, n-au făcut-o.
Timp de multe secole, musulmanii au stăpânit Grecia. Au devenit grecii musulmani? A încercat măcar cineva să-i islamizeze? Dimpotrivă, creştinii greci au avut cele mai mari poziţii în administraţia otomană. Bulgarii, serbii, românii, ungarii şi alte naţiuni europene au trăit într-o vreme sau alta sub domnia otomană şi au rămas fideli credinţei lor creştine. Nimeni nu i-a obligat să devină musulmani şi cu toţii au rămas creştini devotaţi.
Într-adevăr, albanezii s-au convertit la Islam, şi la fel au făcut bosniacii. Dar nimeni nu susţine că au făcut-o în urma persecuţiilor. Au adoptat Islamul pentru a deveni favoriţii guvernării şi pentru a se bucura de fructele ei.
În 1099, cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi i-au masacrat pe locuitorii musulmani şi evrei fără discriminare, în numele bunului Iisus. În vremea aceea, la 400 de ani de la ocuparea Palestinei de către musulmani, creştinii încă erau majoritari în ţară. De-a lungul acestei perioade, nici nu efort nu fusese făcut pentru a li se impune Islamnul. Doar după expulzarea cruciaţilor din teritoriu majoritatea locuitorilor au început să adopte limba arabă şi credinţa islamică – şi ei sunt strămoşii celor mai mulţi dintre palestinienii de azi.
Nu există nici un fel de dovadă a vreunei încercări de impunere a Islamului pentru evrei. După cum bine se ştie, sub legea musulmană evreii Spaniei s-au bucurat de o înflorire pe care nu au cunoscută nicăieri altundeva aproape niciodată. Poeţi ca Yehuda Halevy au scris în arabă, şi la fel a făcut şi marele Maimonide. În Spania musulmană, evreii au fost miniştri, poeţi, oameni de ştiinţă. În Toledoul islamic, savanţii creştini, evrei şi musulmani lucrau împreună şi traduceau textele ştiinţifice şi filosofice ale Greciei antice. Aceasta a fost, într-adevăr, Epoca de Aur. Cum ar fi fost toate acestea posibile dacă Profetul ar fi decretat “propagarea credinţei cu sabia”?
Ce s-a întâmplat mai apoi este încă şi mai cunoscut. Atunci când catolicii au recucerit Spania de la musulmani, au instituit domnia terorii religioase. Evreii şi musulmanii s-au confruntat cu o alegere teribilă: să devină creştini, să fie masacraţi sau să plece? Aproape toţi au fost primiţi cu braţele deschise în ţările islamice. Sefarazii (“spaniolii”) evrei s-au stabilit în toată lumea islamică, din Maroc în vest până la Iraq în est, din Bulgaria (pe atunci parte a Imperiului Otoman) în nord până în Sudan în sud. Nicăieri n-au fost persecutaţi. N-au cunoscut nimic comparabil cu torturile Inchiziţiei, flăcările autodafé-ului, pogromurile, expulzările în masă care au avut loc în aproape toate ţările creştine, culminând cu Holocaustul.
De ce? Pentru că Islamul interzice în mod expres orice persecuţie îndreptată împotriva “popoarelor cărţii”. În societatea islamică a fost rezervat un loc special evreilor şi creştinilor. Nu s-au bucurat de drepturi complet egale, ci aproape. Trebuiau să plătească o taxă specială, dar erau scutiţi de serviciul militar – un târg care a fost considerat onest de mulţi evrei. S-a spus că şefii musulmani se încruntau când era vorba de orice încercare de a-i converti pe evrei la Islam chiar şi prin persuasiune amabilă – pentru că ar fi atras pierderea taxelor.
Fiecare evreu onesc care cunoaşte istoria poporului său nu poate simţi altceva decât o profundă recunoştinţă faţă de Islam, care i-a protejat pe evrei timp de 50 de generaţii, în timp ce lumea creştină i-a persecutat pe evrei şi a încercat de multe ori “cu sabia” să-i forţeze să-şi abandoneze credinţa.
Povestea despre “propagarea credinţei cu sabia” este o legendă murdară, unul dintre miturile care au crescut în Europa în timpul marilor războaie împotriva musulmanilor – reconquista Spaniei de către creştini, cruciadele şi respingerea turcilor care aproape cuceriseră Viena. Bănuiesc că şi Papa german crede cu onestitate în aceste fabule. Asta înseamnă că liderul lumii catolice, care este un teolog creştin de înaltă ţinută, n-a făcut efortul de a studia istoria altor religii.
De ce a dat drumul acestor cuvinte în public? Şi de ce acum?
Este imposibil să nu le plasăm pe fondul noii cruciade a lui Bush şi a suporterilor săi evanghelişti, cu sloganele sale despre “islamofascism” şi “războiul global împotriva terorii” – în care “terorism” a devenit un sinonim pentru musulmani. Pentru suporterii lui Bush, este vorba de o încercare cinică de a justifica dominaţia asupra resurselor de petrol a planetei. Nu este prima oară în istorie când un veşmânt religios acoperă goliciunea intereselor economice. Nu este prima dată când o expediţie de jaf se numeşte “cruciadă”.
Cuvintele Papei sunt parte integrantă a acestui efort. Cine poate să le prezică cele mai profunde consecinţe?
Cf. versiunea in limba engleza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu