Acum este clar că pe cât de mult armata israeliană nu ştie cum să câştige un război, pe atât poporul israelian nu ştie cum să piardă unul. Deja în fazele finale ale acestui recent val de ostilitate împotriva Libanului israelienii căutau cu disperare un ţap ispăşitor, cineva care să fie blamat, cineva care să-şi assume responsabilitatea personală pentru umilitoarea înfrângere colectivă israeliană.
N-a durat mult până când israelienii s-au întors în masă împotriva lui Dan Haluţ, şeful statului major al IDF. L-au numit “pilot arogant”, l-au acuzat de “pierderea legăturilor cu realitatea” şi de “nepregătirea armatei pentru câştigarea războiului”. Dan Haluţ, fără îndoială un criminal de război pe cât este ca trader la bursă un profitor al informaţiilor cu circuit închis, a respins criticile. Aşa cum oricine poate anticipa, Haluţ nu ar admite public că liderul unei minuscule forţe paramilitare arabe, legendarul Hassan Nasrallah, a fost puţin mai bun ca el, câştigând războiul. De fapt, Nasrallah a fost doar mai bun decât orice general israelian în utilizarea forţei, în manevrarea unităţilor de luptă, în mişcări strategice şi în decizii tactice. Haluţ şi stafful generalilor săi nu ar admite-o deoarece fiind soldaţi israelieni, un produs al naţionalismului şi al rasismului evreiesc, sunt impregnaţi de idea supremaţiei până în măduva oaselor.
În cadrul unei întâlniri cu comandanţi rezervişti de săptămâna trecută Haluţ a aflat despre un commandant IDF care a refuzat să salveze combatanţi doar pentru că “nu erau sub directa sa conducere”. A mai aflat şi despre un alt commandant israelian care s-a descurcat să plece de pe câmpul de luptă în mijlocul confruntărilor. A fost găsit câteva ore mai târziu ascunzându-se într-un tanc. Da, israelienii sunt departe de a fi eroi, trupele lor de commando nu trag din orice unghi, la fel cum comandanţii tancurilor lor nu-şi expun partea de sus a corpului în mijlocul bătăliei. Cu toţii preferă să se ascundă în spatele armurilor glorioaselor lor Merkava. Totuşi, nici unul dintre ei nu este în stare să admită că Hizballah sunt exact opusul lor. Luptătorii Hizballah realmente trag din orice unghi şi nu au vehicule blindate în care să se pitească. Cu toate acestea, israelienii preferă să se acuze pe ei înşişi decât să admită pur şi simplu că luptătorii arabi se întâmplă să fie puţin mai buni.
În aceste zile Israelul se confruntă cu o rebeliune rezervistă de amploare. Luptătorii IDF umiliţi se simt foarte nefericiţi. Se simt nepregătiţi pentru război. Armele lor erau depăşite, aşa spun ei, le-a lipsit echipamentul necesar, serviciile de aprovizionare nu le-au servit masa exact atunci când o aşteptau. Dacă asta nu este suficient, ei insistă şi asupra faptului că informaţiile furnizate de Mossad erau greşite iar ordinele superiorilor erau confuze. Asemeni mamei evreice arhetipale, nou-născutul Samson are un caracter efeminat care îl îndeamnă să prefere asumarea rolului de victimă. Cred că atunci când israelienii îşi fac autocritica tind să se considere ei înşişi drept o colectivitate de fiinţe sincer liberale. Dar în fapt se mint cu toţii. Autovictimizându-se evită mărturisirea faptului clar că cel puţin la runda asta “arabii” au fost mai buni.
Rebelii rezervişti cer demisia imediată a lui Olmert, Pereţ şi Haluţ. Părerea lor este că Pereţ este doar un mic “lider sindical”, lipsit de capacitatea de a comanda armata unui stat ostil care insistă să ameninţe constant pacea lumii. Poate au dreptate. Pereţ nu este un talent înnăscut. A fost într-adevăr rapid, alăturându-se nesfârşitei liste israeliene a criminalilor de război, a dat armatei israeliene undă verde pentru “îngenuncherea Libanului”, omorârea atâtor civili, distrugerea infrastructurii civile a ţării. Totuşi, Pereţ n-a fost un vizionar tactic sau strategic. A fost suficient de bun să împrăştie moartea în regiune dar nu a înţeles la ce a servit aceste imense pierderi. Spre deosebire de Pereţ, care a devenit ucigaş în masă în doar câteva zile dintr-un război absolut lipsit de motiv, Şeikhul Nasrallah a izbutit să înfrângă Israelul fără să îngenuncheze statul, fără să ucidă mulţi civili. Nasrallah a câştigat un război fără să devină un ucigaş în masă. Întrebarea este dacă a venit timpul pentru israelieni să admită că un lider şiit libanez este cu mult mai avansat intelectual şi moral decât proprii lor lideri. Dar îmi permit să vă spun că aceast lucru nu se va întâmpla. Israelienii sunt rasişti până în măduva oaselor. Chiar şi acum, după ce au fost înfrânţi de un grup de luptători patrioţi, ei încă sunt convinşi că s-au luptat cu o turmă fanatică de sub-oameni.
Şi ce se va întâmpla cu Olmert, omul care a supus votului implementarea unei agende bolnave iudeocentrice de pace unilaterală şi a izbutit să-şi aducă ţara într-un război mizerabil în urmă cu mai puţin de patru luni? Ar admite el public, sau măcar în forul său interior, că Assad, Ahmadinejad şi Nasrallah au zdrobit puterea de ameninţare a Israelului fără să-i deterioreze infrastructura? Au făcut-o fără să ucidă mulţi civili, folosid doar armament uşor şi rachete convenţionale, fără avioane americane şi tancuri Merkava. Au făcut-o fără sute de bombe nucleare. Vor admite israelienii că Assad, Ahmadinejad şi Nasrallah au fost doar puţin mai deştepţi decât proprii lor lideri mizerabili pe care i-au “ales democratic”?
Cred că nu, cred că niciodată! Israelul este un stat naţional rasist. Este pătruns de mitul supremaţiei rasiale până în măduva oaselor. Israelienii nu sunt capabili să-şi privească vecinii ca fiinţe umane egale. Din această cauză Israelul nu a fost niciodată şi nu va fi niciodată un partener pentru pace. Pentru a face pace, oricine trebuie înainte de toate să-şi respecte neprietenii.
Cf. versiunea în limba engleză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu