Monument în memoria victimelor de la Kafr-Qasim
de Yoav Galai
Octombrie 2016
marchează 60 de ani de la un eveniment cheie al istoriei arabo-evreiești:
masacrul de la Kafr-Qasim din 1956, în care 49 de femei, bărbați și copii au
fost împușcați mortal de o unitate a armatei instruită să-i ucidă pe toți cei
care încălcau un ordin ce interzicea ieșirea din casă după o anumită oră. Acest
eveniment nu face parte din calendarul național israelian. Este menționat doar
în trecere, ca un „măr stricat” în povestea națională.
În ceea ce-i privește
pe palestinienii israelieni, masacrul, impunitatea de care s-au bucurat făptașii
și eșecul Israelului de a trece dincolo de gesturile cinice și de a-l
recunoaște în mod oficial drept o crimă au lăsat o rană larg deschisă în
relațiile dintre evrei și palestinieni.
Istoriile conflictului
israeliano-palestinian neglijează adesea populația palestiniană care a rămas în
Israel după formarea acestuia – și surprinzător de puțin este spus sau scris
despre lunga perioadă cumplit de restrictivă a guvernării militare impuse
acesteia între 1948 și 1966. În timpul acestei perioade, palestinienii ce
trăiau în Israel erau priviți ca o „amenințare la adresa securității” și li se
cerea obținerea de permise oficiale pentru a se deplasa în afara zonelor
desemnate. În această atmosferă încărcată a avut loc acel masacru.
Dumnezeu să-i odihnească
Pe 29 octombrie
1956, criza Canalului de Suez era pe punctul de a-și atinge intensitatea maximă.
În coluziune cu francezii și britanicii, forțele israeliene se pregăteau să
atace sudul prin Sinai. Armata se temea și de un posibil conflict cu Iordania în
est, tensiunile de-a lungul Liniei Verzi dintre Israel și Cisiordania
iordaniană fiind deosebit de puternice.
Kafr-Qasim a fost
prins la mijloc. Comandantul local israelian, Issachar Shadmi, a decis ca
interdicția nocturnă de a ieși din casă în satele palestiniene care în mod
obișnuit intra în vigoare după 9 seara, să înceapă de la 5 după-masa. Dar hotărârea
a fost luată la ora 1 p.m. în aceeași zi, oră la care mulți săteni palestinieni
erau plecați pe câmp, însemnând că nu puteau fi informați.
Întrebat de
soldații săi ce se va întâmpla cu oamenii prinși pe afară după ora interzisă,
Shadmi le-a răspuns cu nerușinare „Allah Yarhamhu” (Dumnezeu să-i odihnească),
cuvinte ce erau adresate morților. Soldații au înțeles că era un ordin de
execuție a fiecărui om prins afară după ora interzisă.
Două din cele trei
unități care primiseră ordinul l-au ignorat, dar o a treia a împușcat mortal 49
de oameni în Kafr-Qasim. Martorii oculari au povestit în detaliu nemiloasele
execuții ale oamenilor care nu știau că încalcă vreo regulă. Dintre cei uciși
de aproape, 23 erau copii.
Monument în memoria victimelor de la Kafr-Qasim
Masacrul a devenit
public numai datorită membrilor de extremă stânga a Knessetului, care și-au
folosit imunitatea pentru a face cunoscut evenimentul în Knessetul israelian,
în ciuda faptului că în ziare nu se scria nimic. Doar la 6 săptămâni după
masacru, prim ministrul israelian David Ben Gurion l-a recunoscut, și – în ianuarie
1957, s-a deschis la tribunalul militar un proces extins pe o perioadă de nouă
luni.
Peni-ul lui Shadmi
Unitatea care a
executat ordinul nu făcea parte din IDF ci dintr-o „patrulă de graniță” nou
formată – iar autoritățile au dat vina pentru masacru numai pe soldații care au
executat ordinul. Din cei 11 inculpați acuzați de a fi luat parte la masacru, 8
au primit o sentință lungă. Au fost eliberați după un an.
Shadmi, între timp,
a fost judecat separat și a fost penalizat cu o amendă de 100 de lire
israeliene, echivalentul unui peni american. Palestinienii din Israel își
amintesc de sentința aceasta ca de Qirsh-Shadmi sau „Peni-ul lui Shadmi” – o dovadă
a cât de mult prețuiește statul israelian viețile palestiniene, inclusiv pe
cele ale cetățenilor săi oficiali. Însă, procesul a stabilit un precedent
judiciar potrivit căruia soldații israelieni sunt obligați să sfideze „ordinele
flagrant ilegale”, așa cum a fost cel dat de Shadmi.
Au fost luate măsuri
de reconciliere. Răposatul președinte israelian Șimon Peres și-a cerut iertare
pentru masacru în anul 2007 iar succesorul său, Reuven Rivlin, a participat în
sat la un eveniment de comemorare. Masacrul nu beneficiază însă de prea mult
spațiu în istoriografia națională a Israelului. În 2015, membrul palestinian al
Knessetului Aida Touma Souliman a propus o legislație care să recunoască în mod
oficial masacrul de la Kafr-Qasim și să-l introducă în canoanele naționale cu o
dată comemorativă și o oră școlară dedicată subiectului. Ea a explicat:
„Dorința noastră de
recunoaștere nu este de a cunoaște faptele...cerem recunoașterea pentru a ști
că există o decizie politică înspre o nouă direcție politică ce construiește o
nouă relație între stat și populația sa arabă.”
Există multe feluri
de a contextualiza și analiza moștenirea masacrului de la Kafr-Qasim în Israelul
contemporan, mai ales în lumina recentului val de ucideri extrajudiciare și cu
siguranță în lumina celor 60 de ani de la războiul Suezului. Dar, în această zi
de comemorare neaprobată de stat, poate fi înțelept să ne amintim vorbele
poetului polonez Zbegniew Herbert: „ignoranța în legătură cu cei care au pierit
subminează realitatea lumii.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu