sâmbătă, octombrie 29, 2016

Să ne amintim de palestinienii uciși la Kafr-Qasim acum 60 de ani


               Monument în memoria victimelor de la Kafr-Qasim


de Yoav Galai

Octombrie 2016 marchează 60 de ani de la un eveniment cheie al istoriei arabo-evreiești: masacrul de la Kafr-Qasim din 1956, în care 49 de femei, bărbați și copii au fost împușcați mortal de o unitate a armatei instruită să-i ucidă pe toți cei care încălcau un ordin ce interzicea ieșirea din casă după o anumită oră. Acest eveniment nu face parte din calendarul național israelian. Este menționat doar în trecere, ca un „măr stricat” în povestea națională.

În ceea ce-i privește pe palestinienii israelieni, masacrul, impunitatea de care s-au bucurat făptașii și eșecul Israelului de a trece dincolo de gesturile cinice și de a-l recunoaște în mod oficial drept o crimă au lăsat o rană larg deschisă în relațiile dintre evrei și palestinieni.

Istoriile conflictului israeliano-palestinian neglijează adesea populația palestiniană care a rămas în Israel după formarea acestuia – și surprinzător de puțin este spus sau scris despre lunga perioadă cumplit de restrictivă a guvernării militare impuse acesteia între 1948 și 1966. În timpul acestei perioade, palestinienii ce trăiau în Israel erau priviți ca o „amenințare la adresa securității” și li se cerea obținerea de permise oficiale pentru a se deplasa în afara zonelor desemnate. În această atmosferă încărcată a avut loc acel masacru.

Dumnezeu să-i odihnească

Pe 29 octombrie 1956, criza Canalului de Suez era pe punctul de a-și atinge intensitatea maximă. În coluziune cu francezii și britanicii, forțele israeliene se pregăteau să atace sudul prin Sinai. Armata se temea și de un posibil conflict cu Iordania în est, tensiunile de-a lungul Liniei Verzi dintre Israel și Cisiordania iordaniană fiind deosebit de puternice.

Kafr-Qasim a fost prins la mijloc. Comandantul local israelian, Issachar Shadmi, a decis ca interdicția nocturnă de a ieși din casă în satele palestiniene care în mod obișnuit intra în vigoare după 9 seara, să înceapă de la 5 după-masa. Dar hotărârea a fost luată la ora 1 p.m. în aceeași zi, oră la care mulți săteni palestinieni erau plecați pe câmp, însemnând că nu puteau fi informați.

Întrebat de soldații săi ce se va întâmpla cu oamenii prinși pe afară după ora interzisă, Shadmi le-a răspuns cu nerușinare „Allah Yarhamhu” (Dumnezeu să-i odihnească), cuvinte ce erau adresate morților. Soldații au înțeles că era un ordin de execuție a fiecărui om prins afară după ora interzisă.

Două din cele trei unități care primiseră ordinul l-au ignorat, dar o a treia a împușcat mortal 49 de oameni în Kafr-Qasim. Martorii oculari au povestit în detaliu nemiloasele execuții ale oamenilor care nu știau că încalcă vreo regulă. Dintre cei uciși de aproape, 23 erau copii.


                              Monument în memoria victimelor de la Kafr-Qasim


Masacrul a devenit public numai datorită membrilor de extremă stânga a Knessetului, care și-au folosit imunitatea pentru a face cunoscut evenimentul în Knessetul israelian, în ciuda faptului că în ziare nu se scria nimic. Doar la 6 săptămâni după masacru, prim ministrul israelian David Ben Gurion l-a recunoscut, și – în ianuarie 1957, s-a deschis la tribunalul militar un proces extins pe o perioadă de nouă luni.

Peni-ul lui Shadmi

Unitatea care a executat ordinul nu făcea parte din IDF ci dintr-o „patrulă de graniță” nou formată – iar autoritățile au dat vina pentru masacru numai pe soldații care au executat ordinul. Din cei 11 inculpați acuzați de a fi luat parte la masacru, 8 au primit o sentință lungă. Au fost eliberați după un an.

Shadmi, între timp, a fost judecat separat și a fost penalizat cu o amendă de 100 de lire israeliene, echivalentul unui peni american. Palestinienii din Israel își amintesc de sentința aceasta ca de Qirsh-Shadmi sau „Peni-ul lui Shadmi” – o dovadă a cât de mult prețuiește statul israelian viețile palestiniene, inclusiv pe cele ale cetățenilor săi oficiali. Însă, procesul a stabilit un precedent judiciar potrivit căruia soldații israelieni sunt obligați să sfideze „ordinele flagrant ilegale”, așa cum a fost cel dat de Shadmi.

Au fost luate măsuri de reconciliere. Răposatul președinte israelian Șimon Peres și-a cerut iertare pentru masacru în anul 2007 iar succesorul său, Reuven Rivlin, a participat în sat la un eveniment de comemorare. Masacrul nu beneficiază însă de prea mult spațiu în istoriografia națională a Israelului. În 2015, membrul palestinian al Knessetului Aida Touma Souliman a propus o legislație care să recunoască în mod oficial masacrul de la Kafr-Qasim și să-l introducă în canoanele naționale cu o dată comemorativă și o oră școlară dedicată subiectului. Ea a explicat:

„Dorința noastră de recunoaștere nu este de a cunoaște faptele...cerem recunoașterea pentru a ști că există o decizie politică înspre o nouă direcție politică ce construiește o nouă relație între stat și populația sa arabă.”

Există multe feluri de a contextualiza și analiza moștenirea masacrului de la Kafr-Qasim în Israelul contemporan, mai ales în lumina recentului val de ucideri extrajudiciare și cu siguranță în lumina celor 60 de ani de la războiul Suezului. Dar, în această zi de comemorare neaprobată de stat, poate fi înțelept să ne amintim vorbele poetului polonez Zbegniew Herbert: „ignoranța în legătură cu cei care au pierit subminează realitatea lumii.”



Niciun comentariu: