de Gideon Levy
Sângele lui Khaled
Bahar strigă. Aproape că îi auzi strigătul cum se înalță din pământul pe care a
căzut el, la umbra caișilor, acolo unde acum a rămas o pată întunecată de sânge
închegat, lângă niște pietre și o sticlă de apă, puse acolo întru aducere
aminte.
Sângele lui strigă
din clasa numărul 1207 a liceului de băieți din Beit Ummar, între Betleem și
Hebron – clasa a zecea, care săptămâna aceasta a rămas acasă, îndoliată. Protestul
a fost o decizie spontană a elevilor. Au împrăștiat petale colorate pe fiecare
bancă, au agățat pe pereți flori de plastic comemorative și pe banca celui decedat
i-au pus ultima fotografie, înconjurată de coroane. Khaled a stat în banca
aceea joi, cu câteva ore înainte ca un soldat israelian să îl ucidă.
Sângele lui Khaled
țipă din tăcerea mormântală care învelește ca un lințoliu clasa goală și din
steagul coborât în bernă. Sângele său țipă din împrejurările care au dus la
moartea sa; un băiat de 15 ani pe care soldații l-au urmărit cu un jeep pentru
că l-au bănuit de a fi aruncat cu pietre în vehiculul lor blindat, până când
unul dintre ei l-a împușcat în spate de la 20 de metri, omorându-l în timp ce
alerga cu disperare să-și salveze viața.
Sângele său se aude
strigând din nepăsarea totală pe care a generat-o uciderea sa în Israel, la fel
ca în cazul uciderii fiecărui palestinian. Sângele său strigă din felul în care
acest adolescent, care a participat la un proiect de fotbal arabo-evreiesc, a
fost portretizat ca „terorist”. Sângele său se aude strigând din răspunsul
automat, lipsit de orice sentiment, oferit de purtătorul de cuvânt al Forțelor
Israeliene de Apărare, îmbibat de termeni ca „investigația poliției militare” și
„concluzii operaționale” și „aruncare de pietre” și „constatările vor fi
prezentate procuraturii”. Toate acestea sunt acoperiri ale crimei din partea
fabricii de scuze a IDF-ului; nu există un singur cuvânt care să reflecte adevărul
sau un strop de umanitate. Cât despre a cere iertare sau a formula vreo părere
de rău – nicio șansă, nici măcar după ce propria anchetă a armatei a ajuns la
concluzia că soldații nu se aflau în niciun fel de pericol.
Sângele lui Khaled
strigă pentru că soldații i-au luat trupul, după ce l-au omorât, și Israelul,
cu o neobrăzare incredibilă, nu l-a înapoiat familiei deși a trecut o săptămână
– mai întâi „din cauza sărbătorilor” și acum din motive care nu sunt clare. Familia
n-are decât să aștepte, cui naibii îi pasă de ea? Nouă în niciun caz.
Sângele lui Khaled
strigă pentru că este atât de limpede că nimeni nu va fi pedepsit pentru
această crimă. Strigă pentru că soldatul care l-a ucis habar n-are pe cine a
ucis și e foarte puțin probabil să-l intereseze sau să-l tulbure; e foarte
puțin probabil să înțeleagă ce a făcut și ce este rău în a ucide un adolescent
palestinian. Și, mai mult, nimeni nu se va deranja să-i explice.
Sângele lui Khaled
strigă. Am fost în locul unde s-a petrecut crima și în locurile unde i se
jelește moartea, acasă și la școala din Beit Ummar, și vineri voi reveni cu
detalii. Am fost acolo și mi-e foarte greu să rămân tăcut. Mi-e greu să rămân
tăcut în legătură cu un act atât de abject și laș, atât de mizerabil și înnebunitor
– să împuști în spate un adolescent care fuge, la modul cel mai iresponsabil,
fără niciun sentiment de vină și cu impunitate absolută.
E greu să taci din
gură atunci când soldaților li se spune să continue în felul acesta. Felicitări
IDF-ului. Până la urmă, comandantul brigăzii, col. Yisrael Shomer, a făcut
exact același lucru și nu a pățit nimic. Ba va fi și promovat. E greu să-ți
înghiți vorbele și lacrimile atunci când te întâlnești cu rudele decedatului, o
familie iubitoare de pace în capul căreia se află un bărbat care muncește în
Israel; după ce primul lor născut a fost ucis, el și soția sa au rămas cu două
fete și cu un fiu cu dizabilități.
E greu să rămâi
indiferent când îi vezi cum au păstrat singurul permis de intrare în Israel
emis pe numele lui Khaled în scurta sa viață, un permis de o zi, pentru un meci
de fotbal arabo-evreiesc, ca parte a unui proiect de pace din regiunea de lângă
granița cu Fâșia Gaza.
Sângele lui Khaled
Bahar strigă, dar nimeni din Israel nu-l aude; este strigătul unui adolescent a
cărui moarte a fost o crimă – nici prima, nici ultima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu