Legendarele „cutii albastre” folosite pentru strângerile de fonduri JNF în întreaga lume. (Foto: Alan English, CC license)
Fondul Național
Evreiesc (JNF) este o rețea globală de organizații caritabile zioniste care au
ca scop achiziționarea și colonizarea de pământ în numele poporului evreu. Branșa
israeliană a JNF este o organizație suprastatală care se bucură de un statut
special sub legea israeliană privind administrarea pământului.
Peste 93% din
teritoriul din interiorul Liniei Verzi este controlat de Autoritatea Israeliană
a Terenurilor (ILA), un organ guvernamental. ILA controlează atât pământul deținut
de stat, cât și pământul deținut de JNF. Fondul Național Evreiesc deține 6 din
14 poziții (43%) în cadrul organului guvernant al ILA, deși deține doar 13% din
pământul controlat de ILA. Cu alte cuvinte, JNF a cedat administrarea
propriilor terenuri statului în schimbul unei părți majoritare în interiorul
puterii decizionale privind toate terenurile controlate de stat. Petiția depusă
recent de organizația pentru drepturile omului Adalah și partenerii săi, contestă constituționalitatea acestui
aranjament.
Rolul Fondului Național
Evreiesc în consiliul ILA îi oferă o influență enormă asupra alocării și folosirii
de terenuri. La nivel mondial, Israelul deține una dintre cele mai mari proporții
de control al statului asupra pământului; majoritatea acestui pământ este închiriat
pe termen lung. O porțiune considerabilă a pământurilor statului a fost
expropriată (furată) de la palestinieni – refugiați ai Nakbei din 1948, precum
și palestinieni care au fost strămutați din casele lor, dar cu toate acestea,
nu au devenit cetățeni ai Israelului.
Deoarece JNF este,
tehnic, o asociație privată, misiunea sa discriminatorie nu poate fi
contestată în mod direct sub legea israeliană. Dar rolul său în Consiliul ILA –
un organ de stat – poate fi. Petiționarii susțin că dacă o organizație își
propune în mod explicit să păstreze terenuri doar pentru poporul evreu, rolul Fondului
Național Evreiesc în Consiliul ILA încalcă egalitatea și demnitatea cetățenilor
arabi ai Israelului. Petiționarii indică un conflict fundamental între misiunea
JNF-ului și datoria statului de a nu discrimina împotriva cetățenilor săi non-evrei.
Procesul pune
accentul pe tensiunea dintre dedicarea ideologică a Israelului de a fi statul
poporului evreu și pretenția sa de a trata în mod egal toți cetățenii săi. Este
de remarcat că statutul constituțional al dreptului la egalitate în legea
israeliană este, în cel mai bun caz, incert. Legea fundamentală: demnitate umană și libertate (1992) a statului
nu face nicio referire la acest principiu și Curtea Supremă israeliană a ezitat
să o folosească dincolo de reperul deciziei în cazul Qaadan din 2000 sau de
hotărârea judecătorească din 2006 împotriva alocării de statut „prioritar”
comunităților arabe, în mod discriminatoriu.
Pentru a răspunde
întrebărilor esențiale impuse de acest caz, Curtea va trebui să decidă asupra
legitimității unui organ evident discriminatoriu precum JNF, care joacă un rol
important într-o zonă crucială a politicii de stat. Dacă Curtea Supremă ia partea
solicitanților, va disloca un element cheie al regimului zionist; dacă
legitimizează rolul JNF-ului, va expune Israelul la o și mai mare critică
internațională. Din aceste motive, este întemeiat să ne așteptăm la o amânare din
partea Curții Supreme în vederea luării unei decizii și la căutarea unei
modalități de ignorare a petiției fără emiterea unei hotărâri judecătorești.
Statul și Fondul
Național Evreiesc au o istorie lungă de colaborare în scopul sprijinirii
politicilor discriminatorii sub camuflajul egalității. În 2004, Adalah și alte organizații au completat
o petiție denunțând refuzul discriminatoriu al JNF de a organiza licitații
arabe pentru proprietățile sale. Curtea Supremă israeliană a tărăgănat acest caz
vreme de ani de zile. Până la urmă, statul și JNF au formulat un acord:
arabilor li se va permite să liciteze pentru proprietățile deținute de JNF, dar
statul va „compensa” Fondul Național Evreiesc pentru fiecare teren închiriat
arabilor cu alte terenuri de stat, în raport de 1:1. Practic, statul și JNF au
căzut de acord să tolereze nediscriminarea la micro-nivel atâta vreme cât
discriminarea structurală putea să rămână intactă. Deși Adalah și alte organizații pentru drepturile omului au criticat
natura discriminatorie a acestei înțelegeri, petiția a fost pur și simplu
ignorată. Acest rezultat i-a satisfăcut pe principalii actori ai regimului –
guvernul putea pretinde că nu discriminează, JNF putea să continue să păstreze
terenurile doar pentru evrei și instanța nu a fost silită să emită o hotărâre într-un
sens sau altul.
Privatizând Nakba?
Pentru a-și avansa
argumentele, noua petiție pune problema proprietății publice versus private a
pământului. Această dezbatere a avut loc în mare parte între zioniști, dar cu
consecințe importante pentru palestinieni.
La început,
proiectul zionist era dedicat achiziționării de pământ în numele evreilor de
peste tot din lume și păstrării pământului în mâini evreiești. Acest principiu
a fost înregistrat în Legea Fundamentală:
Terenurile Israelului (1960). În 1960,
JNF a transferat controlul direct asupra proprietății sale – atât terenurile
cumpărate înainte de 1948, cât și pământurile refugiaților palestinieni care
i-au fost făcute cadou de către stat – statului, în schimbul a 50% din locurile
în organul de conducere al ILA, organul de stat care se ocupa atunci de toate
terenurile statului.
Capitaliștii din
mișcarea zionistă au criticat îndelung dreptul public de proprietate asupra
pământului din Israel, în vreme ce JNF a continuat să susțină că pământul ar
trebui să fie controlat de stat (cu JNF în capul mesei, desigur) pentru
promovarea intereselor zioniste. Privatizarea terenurilor este o dezvoltare
semnificativă în Israel, marcând, fără îndoială, o nouă etapă în consolidarea
Nakbei. În teorie, privatizarea ar elimina cerința legală potrivit căreia pământul
trebuie să rămână în mâinile „poporului evreu” sau ale statului și ar fi putut
chiar să permită cetățenilor palestinieni ai Israelului să achiziționeze pământ.
În practică însă, principalul efect al privatizării este de a exacerba
inegalitatea economică și de a ignora chiar și cea mai mică posibilitate de
restituire sau compensație pentru terenurile deja confiscate de la
palestinieni.
Israelul a aprobat
o serie de reforme ale pământului în 2009 și 2010 pentru a pregăti drumul
privatizării unor terenuri de stat, mai ales în zone urbane. Ca parte din aceste
reforme, Administrația Terenurilor Israelului a fost redată celor de la ILA și
locurile din organul guvernant ale Fondului Național Evreiesc au fost reduse de
la 50% la 43%.
Cea mai importantă
problemă nerezolvată în reformele pământului a fost tensiunea dintre
privatizare și misiunea ideologică a Fondului Național Evreiesc. Statul și JNF
au ajuns în sfârșit la o înțelegere în noiembrie 2015, confirmând că în
schimbul privatizării unor terenuri ale JNF din centrul țării, statul îi va da
alte terenuri publice din Galileea și Naqab, ultimele două zone majore cu
rezerve de terenuri și unde locuiește un procent ridicat de palestinieni cetățeni
ai statului. Mai mult, statul a căzut de acord ca acele terenuri să fie
administrate potrivit principiilor JNF, adică vor fi administrate doar în
folosul evreilor. Relația dintre proprietatea colectivă și privată a pământului
în Israel, astfel, nu este una de „ori-ori”, ci mai degrabă o succesiune:
proprietate colectivă mai întâi, pentru a consolida câștigurile de pe urma
Nakbei prin alocarea terenurilor evreilor și apoi, după ce trecerea timpului
face ca posibilitatea reîntoarcerii palestinienilor să fie de neconceput, poate
continua privatizarea pentru a întări și mai mult Nakba și pentru a-i acoperi
urmele.
În acest context al
luptelor în legătură cu privatizarea, recenta petiție înaintată de Adalah și partenerii săi se bazează în
mod semnificativ pe un caz de referință din 2009, Centrul Academic al Legii și
Afacerilor versus Ministerul de Finanțe. În acel caz, Curtea Supremă israeliană
a interzis activitatea închisorilor private în Israel, bazându-se pe teoria că
transferarea unor funcții importante de stat în mâini private reprezintă o
potențială amenințare la adresa demnității umane.
În mod cert,
apărătorii Fondului Național Evreiesc vor susține că nu ar trebui să fie tratați
precum închisorile private discutate în cazul Centrului Academic, deoarece ei
nu caută profitul. Dar asta arată cum JNF vrea să le aibă pe amândouă în
chestiunea proprietății private a pământului. Pe de o parte, statutul Fondului
Național de actor privat este cel care îi permite să se angajeze într-o misiune
discriminatorie. Și totuși, se împotrivește ca alți actori privați să dețină pământul, ca nu cumva aceștia să
submineze obiectivele zioniste de dezvoltare sau, mai grav, să vândă
non-evreilor.
Fondul Național Evreiesc ca entitate colonială
Prin diferitele
filiale din lume, Fondul Național Evreiesc operează ca instituție filantropică
privată, cu libertățile și beneficiile ce vin la pachet cu acest statut, cum ar
fi scutirea de taxe în SUA. În Israel, este o entitate privată cu puteri
speciale sub legea publică. Dar peste tot pe unde și-a întins tentaculele are un
singur scop: colonizarea de pământ în folosul evreilor de pretutindeni.
În cazuri clasice
de colonialism, o companie de stat sau privată va mobiliza resurse și oameni
pentru a coloniza pământurile străine. Fondul Național Evreiesc este oarecum
diferit: operează într-o lume în care colonialismul oficial este dezaprobat,
lucrează prin forma legală a unei organizații caritabile non-profit pentru a
strânge și a muta fonduri din țările vestice în Israel/Palestina. Și în loc să
fie trimis de o putere metropolitană îndepărtată, Fondul Național Evreiesc
lucrează în numele unui stat colonialist de tip settler stabilit în locul colonizării, făcând astfel ca munca sa să
pară mai legitimă și mai bazată pe procesele locale.
Sistemul juridic al
Israelului oferă puține mijloace de a contesta aceste practici coloniale,
principiul egalității fiind unul dintre cele câteva disponibile. Dar cadrul discriminării
vine cu limitări semnificative. Legea împotriva discriminării are ca scop
obținerea egalității între cetățeni într-un singur stat sau între diferite
grupuri de oameni din interiorul unei țări. Dar JNF este o organizație
extrateritorială, cu misiunea de a acționa în numele evreilor din toată lumea în timp ce strânge
fonduri și operează în zeci de țări. Extrem de important, legile Israelului de
privatizare a pământului interzic vânzarea de terenuri străinilor, mai puțin dacă aceștia sunt evrei –
chiar și evrei non-israelieni care nu
și-au exercitat drepturile automate de a obține cetățenia israeliană. O soluție
plauzibilă pentru Nakba și coșmarul colonialismului din Israel/Palestina nu
poate fi egalitatea între palestinienii indigeni și evreii non-israelieni care
nu au o legătură directă cu țara.
Mai mult, încadrând
problemele legate de pământ în termeni de egalitate între oamenii ce locuiesc
în prezent în interiorul statului, elimină drepturile marii majorități a
proprietarilor – refugiații palestinieni din diaspora. Pentru a fi utilă în
această situație, orice normă legală a egalității trebuie să se lupte cu
privilegiile distincte transfrontaliere și cu daunele pe care colonialismul le
autorizează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu