miercuri, octombrie 19, 2016

Legea violenței: campania Israelului de a transforma normele juridice internaționale







de George E. Bisharat


Adesea legea este privită ca o alternativă la violență, deși se bazează pe violență sau pe amenințarea cu violența în vederea aplicării sale. Printr-un studiu al campaniei Israelului de a transforma legea umanitară internațională (IHL) violând-o în mod sistematic, acest eseu își propune să arate că violența precedă și chiar creează legea. Israelul are o lungă istorie a „antreprenoriatului juridic” ad hoc, dar efortul său curent, lansat în timpul celei de-a doua Intifade, este instituționalizat, persistent și coerent în mod intern. Acest eseu recapitulează inovațiile juridice specifice pe care Israelul a căutat să le implementeze, toate dintre ele extinzând perimetrul violenței „legitime” și al țintelor acesteia, în opoziție cu scopurile fundamentale ale IHL de limitare a violenței și de protejare a non-combatanților.

Care este relația dintre lege și violență? Cei care lucrează în domeniul juridic meditează asupra acestei întrebări de zeci de ani. Proeminentul profesor de drept de la universitatea Yale, Robert Cover, și-a început acum câțiva ani un celebru articol cu o introducere uluitoare: „Interpretarea legii are loc într-un câmp al durerii și morții...Actele de interpretare a legii transmit și cauzează impunerea violenței asupra altora: o judecătoare articulează înțelegerea ei asupra unui text și ca rezultat, cineva își pierde libertatea, proprietatea, copiii sau chiar viața.” Articolul, intitulat „Violența și cuvântul”, a provocat noi cercetări în legătură cu relația dintre lege, limbaj și violență și a subliniat bizuirea esențială, deși nu întotdeauna vizibilă, a legii pe forță. Un volum ulterior, inspirat de Cover, s-a intitulat „Legea violenței” și a analizat mai pe larg această temă, punând întrebarea în ce fel violența impusă de și în numele legii diferă de violența ilegală sau extrajudiciară – sau dacă se diferențiază în vreun fel.

Relația dintre lege și violență a avut un rol important și în definițiile antropologice ale legii. Potrivit lui E. Adamson Hoebel, unul dintre primii și cei mai influenți antropologi juridici, legea era definită de amenințarea sau de aplicarea propriu-zisă a violenței. Violența sau amenințarea implicită cu aceasta este intrinsecă însăși existenței legii și delimitează domeniul juridic de alte sfere normative ale existenței sociale.

Ce au în comun toate aceste teorii ale legii este sentimentul că legea precedă violența și că violența este doar punctul final al legii. Pentru Cover, judecătorul interpretează legea și subiectul acestui act juridic suferă apoi consecința violentă, iar pentru Hoebel, norma socială există și este aplicată, dacă este necesar, de către individul sau grupul social care dispune de capacitatea de a aplica forța fizică.

Articolul de față, prin contrast, pune accentul pe o relație diferită între lege și violență, unde violența nu este doar capătul final al legii ci și începutul său. Această relație este examinată în contextul tentativelor Israelului de a transforma legea umanitară internațională (IHL; ramura legii publice internaționale ce guvernează comportamentul părților aflate în război) începând cu debutul celei de-a doua Intifade palestiniene din 2000 și incluzând atacurile israeliene din Liban în 2006 și din Gaza în 2008-2009 și 2012. În timp ce mare parte a comunității internaționale a privit acțiunile Israelului în fiecare dintre aceste circumstanțe ca fiind ilegale, de fapt, avocații militari și legiuitorii israelieni au participat foarte activ pentru a defini și a identifica țintele și pentru a crea doctrine juridice în vederea justificării acțiunilor soldaților israelieni. Așa încât, aceste acțiuni violente au deținut o componentă semnificativ ilegală, în timp ce, în mod paradoxal, au rămas în același timp legale.

Scopul fundamental al IHL, așa cum este articulat de Comitetul Internațional al Crucii Roșii este de „a proteja oamenii care nu iau sau nu mai iau parte la ostilități și de a restricționa metodele și mijloacele folosite de război”. Acțiunile Israelului amenință să transforme legea umanitară internațională, permițând legii să extindă câmpul violenței și al suferinței în zonele și asupra persoanelor considerate inițial protejate. Trebuie să spunem că Israelul nu este singur în această încercare de a militariza legea. Ci este unul dintre statele care împing limitele legii internaționale pentru a dobândi o libertate militară mai mare.

Deși articolul se concentrează în principal asupra campaniei israeliene post-2000 de a transforma legea internațională, această perioadă nu a fost prima în care Israelul a folosit forța militară ilegală în moduri nemaiîntâlnite. Vom analiza rapid câteva din aceste exemple anterioare pentru a sublinia atât asemănările cât și diferențele față de eforturile mai contemporane ale Israelului de a legifera prin violență.

Istoria antreprenoriatului juridic al Israelului

Israelul este cam de aceeași vârstă, dacă nu chiar produsul direct, al legii internaționale contemporane. În perioada în care mișcarea zionistă apărea în Europa la sfârșitul secolului 19, holocaustul nazist a fost cel care a catapultat-o spre importanța de care se bucură și care a stabilit urgența scopurilor sale pentru audiențele vestice. Multe dintre fundamentele legii internaționale contemporane privind războiul – de la definiția crimei de genocid, la principiile juridice fundamentale ale Procesului de la Nürnberg, la limitarea folosirii forței în circumstanțele autoapărării reglementată de carta UN – au fost stabilite ca răspuns direct la evenimentele celui de-al doilea război mondial. Rezoluția 181 a Consiliului General al UN din 1947 a fost cea care a recomandat partajarea Palestinei în două state, unul evreiesc și unul arab și este citată ca declarația de independență a Israelului. Israelul a fost întemeiat în același an în care a fost acceptată declarația universală a drepturilor omului.

Ai zice că un stat fondat într-o asemenea ambianță ar fi deosebit de conștient de valoarea și impactul legii internaționale. O asemenea așteptare este amplificată și de percepția larg răspândită că Israelul este o națiune democratică și ca atare respectă litera legii în practicile sale domestice. Este de menționat că Israelul și-a supus guvernele sale militare din Cisiordania și Gaza supravegherii Curții Supreme israeliene care și-a bazat multe din decizii pe propria interpretare a legii internaționale.

În orice caz, Israelul are o istorie lungă a ceea ce am putea numi „antreprenoriatului juridic”, adică acționarea în moduri care nu sunt acceptate de normele prevăzute de legea internațională, sperând că până la urmă vor fi acceptate. Toate acestea în contextul unui sistem juridic internațional care, cel puțin prin comparație cu sistemele juridice interne, nu deține mecanisme consistente de impunere a legii.

Câteva exemple ale antreprenoriatului juridic internațional al Israelului includ răpirea din Argentina și judecarea lui Adolf Eichmann în 1960, încercarea de după 1967 de a caracteriza Cisiordania și Gaza ca fiind „administrate” și nu „teritorii ocupate” și atacul din 1981 asupra reactorului nuclear Osirak din Irak.

Oricum ar încerca cineva să privească tratamentul lui Eichmann, în termeni juridici acesta s-a îndepărtat mult de la normele legii internaționale privind jurisdicția (legea privind dreptul unui tribunal de a judeca un anumit caz). Ca regulă generală, curtea de justiție refuză să audieze cazurile care nu s-au petrecut pe teritoriul pe care se află ea, parțial din motive practice și parțial pentru a respecta suveranitatea altor state și competența superioară a altor forumuri de a determina și cântări faptele și dreptatea. Prin contrast, Eichmann a fost judecat de  tribunalul unui stat care nu exista la vremea comiterii presupuselor sale crime și care nu avea nicio relație teritorială cu presupusele infracțiuni. Așa cum remarca Hannah Arendt, răpirea și judecarea lui Eichmann a fost o sfidare a principiilor jurisdicției internaționale. Privind în urmă, Israelul a fost unul dintre primele state care au exercitat ceea ce mai târziu avea să se numească „jurisdicție universală”, în care un tribunal poate audia cazuri care nu se înscriu în criteriile standard de jurisdicție, dacă acestea sunt suficient de grave.

Israelul a ocupat Cisiordania și Gaza în 1967 (împreună cu Înălțimile Golan și Peninsula Sinai) și imediat după aceea a început să colonizeze teritoriile respective construind așezări civile israeliene. Israelul era conștient de legea internațională a colonizării prin război, în speță a patra Convenție de la Geneva din 1949, care interzicea transferul populației sale civile pe teritoriile palestiniene ocupate. Așa încât, a început să se refere la acele teritorii ca fiind „administrate” și nu ocupate, bazându-se pe faptul că suveranitatea Cisiordaniei și a Gazei nefiind decisă (ambele au fost alocate de Consiliul General al UN prin rezoluția 181 statului arab și au fost ocupate de Iordania și respectiv Egipt), niciun alt stat suveran nu deținea drepturi de restituire care trebuiau protejate de acțiunile Israelului. Însă, nu există un asemenea concept de teritorii „administrate”. Acesta a fost o invenție exclusiv israeliană și caracterizarea statutului teritoriilor ca fiind „administrate” nu a fost acceptată nicăieri în afara Israelului. Dimpotrivă, comunitatea internațională a repetat în permanență ca Cisiordania și Gaza sunt „teritorii ocupate” și a pus un accent deosebit pe ilegalitatea zidului de separație israelian. Până la urmă, coloniile israeliene au primit binecuvântarea unei națiuni influente, SUA, prin scrisoarea președintelui George W. Bush din 2004 adresată guvernului israelian în care admitea că majoritatea coloniilor israeliene din Cisiordania vor rămâne sub suveranitatea Israelului în orice acord de pace.

Atacul Israelului asupra facilității nucleare din Irak în iunie 1981 a sfidat în mod similar normele juridice acceptate la vremea aceea, în special carta Națiunilor Unite a limitării folosirii forței ca autoapărare. De la cazul Caroline din 1837-38, principiul a fost stabilit așa încât recurgerea la autoapărare armată să fie validă doar atunci când „necesitatea autoapărării este imediată, copleșitoare și nu există posibilitatea altor mijloace și nici timp de deliberare”. Era clar că acel reactor nuclear irakian, care nici măcar nu era terminat, nu constituia vreo amenințare iminentă la adresa Israelului. Așa încât, atacul, a fost primul exercițiu explicit din perioada de după război a ceea ce ar putea fi numit un „atac preventiv”, adică unul ce are intenția de a zădărnici o amenințare viitoare, care apare pe neașteptate. La vremea respectivă, acțiunea israeliană a fost condamnată în mod unanim de Consiliul de Securitate al UN ca violare a cartei UN. Însă statutul legal al acesteia a fost alterat în mod retroactiv prin enunțarea „doctrinei Bush” și invazia Irakului din 2003 condusă de SUA (deși multe națiuni continuau să se opună legalității „războiului preventiv”). Este uluitor și că în discursul curent privind posibilitatea unui atac fie american, fie israelian al reactoarelor nucleare iraniene, nu există nicio referire la legalitatea internațională, sugerând că, cel puțin în cazul opiniei vestice ne-experte, legitimitatea războiului preventiv a fost vast acceptată.

De unde vine dorința elitelor politice și militare israeliene de a împinge și adesea de a încălca limitele legii internaționale? Câțiva factori posibili includ o tradiție a ilegalității din perioada Mandatului Britanic, când mișcarea zionistă a recurs la tactici teroriste împotriva locuitorilor palestinieni și autorităților britanice, permanenta importanță a „grijilor privind securitatea” din gândirea politică și strategică israeliană și, în cele din urmă – și poate cel mai important – experiența recurentă a impunității, adică absența oricăror consecințe adverse pentru violările legii internaționale.

Ceea ce diferențiază Israelul nu sunt nici aspirațiile sale de a ieși din limitele legii internaționale (multe state fac asta), nici încălcările ocazionale ale normelor juridice globale (din nou, deloc unice), ci faptul că nu a fost tras niciodată la răspundere, în afara condamnărilor verbale și criticilor. Comparați de exemplu, ocupația ilegală din partea Irakului în 1990 a Kuweitului cu ocuparea israeliană a teritoriilor arabe, veche de zeci de ani. În primul caz, comunitatea internațională a acționat cu promptitudine; Consiliul de Securitate al UN a condamnat imediat acțiunea irakiană și a impus rapid sancțiuni economice împotriva Irakului. Când Irakul nu s-a retras în mod necondiționat din Kuweit, s-a format o coaliție de 34 de națiuni care au pus sfârșit, prin forță, ocupației ilegale irakiene, în mai puțin de 6 luni. Diferența în cazul ocupației israeliene a Înălțimilor Golan, a Cisiordaniei (inclusiv Ierusalimul de Est) și a Fâșiei Gaza, nu ar putea fi mai mare. Aici, poziția statelor vestice și mai ales a SUA a garantat că nu se va acționa în niciun fel pentru a se pune capăt ocupațiilor israeliene.

Toate aceste exemple par a avea un caracter ad-hoc. Motivate de imperative politice specifice, elitele politice/militare israeliene au căutat justificări juridice, de obicei după ce acțiunile ilegale ale guvernului lor au avut loc.

Noua campanie a Israelului și „războiul împotriva terorismului”

Campania curentă a Israelului de a transforma legea internațională este diferită de istoria timpurie a antreprenoriatului juridic ad-hoc al acestuia: este conștientă și deliberată, așa cum rezultă din declarațiile publice ale liderilor politici și militari israelieni; este coerentă, în sensul că inovațiile doctrinale propuse sunt interconectate și au ca și consecință expansiunea câmpului violenței permis puterilor militare; este instituționalizată, beneficiind de personal specializat devotat în acest sens; și este susținută de mai mult de un deceniu.

Campania a început cu izbucnirea Intifadei al-Aqsa în 2000. Dacă în prima Intifadă armata israeliană s-a confruntat cu manifestanți palestinieni înarmați cu pietre și ocazionalele cocktailuri Molotov, în Intifada al-Aqsa cel puțin o parte dintre palestinieni aveau arme de foc și purtau uniforme. Militarizarea Intifadei al-Aqsa i-a oferit Israelului acoperirea pentru a-și impune avantajul militar copleșitor asupra palestinienilor, inclusiv folosirea de aparate F-16, elicoptere de atac și alte tehnologii folosite în mod tipic doar împotriva armatelor opuse.

Liderii militari israelieni, obișnuiți cu trecerea cu vederea din partea Curții Supreme israeliene a comportamentului lor în teritoriile palestiniene ocupate, erau conștienți că noile tactici vor fi puse sub semnul întrebării, așa că au căutat sfătuire juridică. Au apelat la Divizia Legii Internaționale (ILD) a Completului de Avocați  Militari, o unitate constituită inițial dintr-un mic număr de avocați, care ulterior a crescut ca număr de personal și influență. Acum unitatea este compusa din 25 de avocați, plus 30 de rezerviști și a jucat un rol esențial în campania israeliană de rescriere a legii internaționale. 

Membrii unității nu furnizează doar „sfaturi juridice operaționale” armatei israeliene, ci ajută și la apărarea acțiunilor militare israeliene în fața Curții Supreme a Israelului. Prin interacțiuni cu avocați militari străini la conferințe și în alte locuri, avocații IDL au contribuit la exportarea conceptelor juridice israeliene în străinătate. Așa cum nota un observator: „Politicile exportate cu succes se bucură de o mai mare imunitate la critica externă, deoarece armata poate susține acum că doar a acționat în concordanță cu obiceiurile implementate în altă parte”.

Situația care a făcut această campanie cu atât mai posibilă a fost așa numitul „război împotriva terorismului” declarat de SUA și la care au aderat și alte state vestice, după atacurile din 9 septembrie 2001 și după invazia americană a Irakului și Afganistanului. Așa cum comenta asupra impactului avut de 9/11 asupra atitudinii SUA fostul șef al IDL, Daniel Reisner: „Când am început să definim confruntarea cu palestinienii o confruntare armată, a fost o schimbare dramatică...A fost nevoie de patru luni și patru avioane pentru a schimba opinia Statelor Unite și dacă nu ar fi fost aceste patru avioane, nu sunt sigur că am fi putut dezvolta teza războiului împotriva terorismului la dimensiunea actuală.”

Israelul s-a precipitat să se prezinte Statelor Unite și altor țări vestice ca model pentru felul în care răspunde o democrație – din punct de vedere militar, politic, juridic și de alt tip – terorismului și a întâlnit o mult mai mare simpatie când a susținut că sunt necesare adaptări speciale ale legii internaționale pentru a se adresa ulterior numitului „război asimetric”. Acest termen, deși nu complet nou, a început să fie folosit tot mai mult pentru a descrie confruntările violente dintre state și „organizațiile teroriste”. Teroriștii, susține argumentarea, sfidează în mod sistematic regulile legii internaționale, de exemplu ascunzându-se în rândul populației civile. Așa încât, este nerezonabil să li se ceară statelor să adere în mod unilateral la legile tradiționale ale războiului în timp ce teroriștii nu le aplică. În cuvintele generalului-maior Amos Yadlin, co-autor dimpreună cu profesorul Asa Kasher al codului militar de etici al Israelului din 2003:

„În timp ce încercam să experimentăm și să formulăm felul în care să ne luptăm cu terorismul, am înțeles că ne aflăm într-un gen diferit de război, în care legile și eticile războiului convențional nu se aplică. Acesta presupune nu doar asimetria tancurilor ce urmăresc luptătorii de gherilă sau avioanele ce vânează teroriști. Principala asimetrie stă în valorile celor două societăți implicate în conflict – în regulile cărora li se supun. Acesta nu este un război între SUA și Rusia sau Germania și Franța, unde regulile legii internaționale sunt respectate de ambele părți. În acest caz, luptăm cu niște oameni care au niște valori și niște reguli de război total diferite.”

Însă, războiul împotriva terorismului nu i-a acordat niciodată Israelului un cec complet alb. Dimpotrivă, norme internaționale și instituții promovând tragerea la răspundere pentru crimele internaționale – în special Curtea Penală Internațională (ICC), care a început să opereze în 2002 – i-au vânat în mod constant pe oficialii israelieni. Deși războiul împotriva terorismului a oferit oportunități de a modifica legea internațională spre avantajul Israelului, un sentiment de vulnerabilitate în fața potențialelor acuzări i-a forțat pe generalii israelieni și pe ceilalți lideri să caute o acoperire legală pentru acțiunile lor. Dacă legea actuală nu autoriza o anumită acțiune, nu mai era posibil doar să acționezi și atât – trebuia creată și o oarecare justificare legală.

Să analizăm inovațiile juridice speciale pe care le-a făcut Israelul de-a lungul a mai bine de zece ani.

Legea ocupației sau a „conflictului armat apropiat de război”

Începând cu 2001, avocații militari israelieni au forțat în mod constant reclasificarea operațiunilor militare din Cisiordania și Gaza de la modelul aplicării legii mandatat de legea ocupației la cel al „conflictului armat apropiat de război”. La vremea respectivă, această frază nu avea un înțeles stabilit în legea internațională. Potrivit Amnesty International: „În condiții normale, puterea ocupatoare este legată de standardele aplicării legii derivate din legea drepturilor omului când vine vorba de păstrarea ordinii în teritoriile ocupate. De exemplu, acestea solicită puterii ocupatoare să aresteze, nu să ucidă membrii grupurilor armate bănuiți de a fi efectuat atacuri și să folosească minimum de forță necesară pentru contracararea oricărei amenințări de securitate.”

În timpul conflictului armat o armată tot este constrânsă de legile războiului – are inclusiv datoria de a distinge între combatanți și civili și cea de a evita atacurile ce cauzează un rău disproporționat la adresa persoanelor sau obiectelor civile – dar standardele permit o mult mai mare folosire a forței. Israelul a început inițial să forțeze această schimbare de la modelul ocupație/aplicarea legii la un model de „conflict armat apropiat de război” pentru a-și justifica asasinarea palestinienilor din teritoriile ocupate, lucru ce viola în mod evident legea internațională stabilită. Israelul a practicat ceea ce poartă numele de „ucideri targetate” în teritoriile palestiniene ocupate încă din anii 1970 (negând întotdeauna acest lucru), dar în timpul celei de-a doua Intifade, de la sfârșitul anilor 2000, acestea au devenit mai frecvente și s-au folosit mijloace tot mai spectaculoase, cum ar fi raidurile aeriene, ceea ce făcea ca negarea să fie neplauzibilă dacă nu chiar inutilă.

Comitetul Mitchell a fost convocat de fostul președinte american Bill Clinton în 2001 pentru a investiga cauzele celei de-a doua Intifade și de a sugera modalități de a-i pune capăt. Avocații israelieni au apărut în fața Comitetului Mitchell în aprilie 2001 și și-au pledat cazul ca fiind vorba de „un conflict armat apropiat de război”, menționând folosirea focurilor de armă de către palestinieni și dimensiunea și intensitatea presupuselor atacuri ale palestinienilor la adresa soldaților și civililor israelieni. Raportul comitetului, emis înainte de 9/11, critica aplicarea modelului revoltei palestiniene cu care se confrunta Israelul, spunând că „nu descrie în mod adecvat varietatea incidentelor raportate de la sfârșitul lui septembrie 2000.” Dar nu a repudiat conceptul, deschizând astfel ușa pentru aplicarea sa pe scară mai largă. Până la momentul invaziei din 2008-09 a Gazei, observatorii neutri – inclusiv Amnesty International – se pare că au acceptat tacit încadrarea israeliană a conflictului din Gaza drept „conflict armat”. Așa încât, deși Israelul a fost puternic criticat pentru acțiunile sale din timpul Operațiunii Cast Lead, într-un sens mai larg, strategia sa de modificare a naturii conflictului se pare că a învins.

Trebuie să fie clar că Israelul a încercat să transforme legea internațională nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte, violând în mod conștient normele curente ale legii internaționale, sperând să dobândească acceptarea internațională ulterioară. Reisner afirma în 2009: „Legea internațională progresează prin violări. Noi am inventat conceptul de asasinare targetată și a trebuit să forțăm aplicarea acestuia. La început au existat protruzii ce l-au făcut greu de inserat în caracterul legii. Opt ani mai târziu se afla în centrul limitelor legitimității.”

Rescriind „datoria distingerii”

În lupta din Gaza dintre 2008 și 2009, Israelul a încercat din nou să transforme legea internațională prin violări. De exemplu, avocații săi militari au autorizat bombardarea unei ceremonii de absolvire a cadeților poliției, pe 27 decembrie 2008, ucigând pe loc 48 de tineri palestinieni. Acest act a făcut parte dintr-un prim val al bombardamentelor surpriză, efectuate în plină zi. Așa încât, nu exista nicio posibilitate ca acești ofițeri de poliție să se fi implicat în vreo luptă. Mai degrabă, a fost vorba pur și simplu de statutul lor de angajați ai guvernului condus de Hamas cel care i-a condamnat la moarte. Una peste alta, trupele israeliene au omorât 248 de polițiști civili palestinieni care nu erau angajați în luptă. Sub legea internațională actuală, asemenea ucideri deliberate ale poliției civile sunt considerate crime de război.

De fapt, Israelul i-a tratat pe toți angajații guvernului condus de Hamas din Gaza ca pe niște „teroriști” și deci, combatanți. Secretari, grefieri, judecători – toți erau, în ochii Israelului, ținte legitime pentru lichidare. Așa cum declara pentru BBC purtătorul de cuvânt al armatei, căpitanul Benjamin Rutland: „Definiția noastră este că oricine e implicat în terorism în sânul mișcării Hamas este o țintă validă. De la instituții strict militare până la instituții politice care furnizează sprijin logistic și resurse umane brațului terorist.”

În atacul israelian asupra Gazei în 2012, o argumentare similară a fost extinsă pentru a apăra raidurile israeliene asupra jurnaliștilor ce lucrau pentru televiziunea al-Aqsa, care opera sub Hamas. Într-o scrisoare către New York Times, purtătorul de cuvânt al armatei, locotenent-colonelul Avital Liebovitch susținea:

„Însă, atunci când organizațiile teroriste exploatează reporteri, fie dându-se drept ei sau ascunzându-se în spatele lor, devin o amenințare imediată la adresa libertății presei. Asemenea teroriști, care poartă camere de filmat și carnețele în mâini nu sunt diferiți de colegii lor care trag cu rachete înspre orașele israeliene și nu se pot bucura de drepturile și protecția de care beneficiază jurnaliștii legitimi.”

Însă, Hamas este considerată „organizație teroristă” doar de câteva țări din lume (n.t. între timp Uniunea Europeană a scos Hamas de pe lista organizațiilor teroriste) și denumirea ei în felul acesta are un înțeles pur domestic. Pe scurt, nici Israelul și nici alte țări nu pot eticheta în mod unilateral mișcarea Hamas ca fiind „organizație teroristă” și să se aștepte ca întreaga comunitate să adere la eticheta lor. Nu există o definiție uniformă a „terorismului” sau a „organizațiilor teroriste” în legea internațională și multe țări nu consideră rezistența violentă la ocupația militară străină „terorism”.

Avertismente și „scuturi umane voluntare”

În timpul Operațiunii Cast Lead, juriștii israelieni au început să-i instruiască pe comandanții militari că orice palestinian care nu evacuează o clădire sau o zonă după avertismentele cu un bombardament iminent era un „scut uman voluntar” și astfel, participant la luptă, țintă legitimă a atacului. Așa cum susținea un avocat militar israelian în 2009: „Oamenii care intră într-o casă în ciuda avertismentelor nu trebuie să fie luați în considerație în termeni de rănire a civililor...Din punct de vedere legal, eu nu trebuie să-i iau în considerație.” Avertismentele erau emise în general printr-una din trei metode: prin telefon sau mesaj text; prin broșuri împrăștiate din avion în cartierele palestiniene; sau prin artilerie, printr-o procedură numită „a ciocăni în acoperiș”. Folosind această tehnică, artileriștii israelieni trăgeau mai întâi într-un colț al clădirii, apoi, câteva minute mai târziu, în punctele de structură mai vulnerabile. În 2012, „ciocănirea în acoperiș” a fost perfecționată suplimentar prin folosirea de bombe de „avertizare” cu explozie scăzută sau de proiectile care inițial cauzau distrugeri minime și erau create, în aparență, pentru a provoca fuga palestinienilor ce se aflau în clădirile targetate.

În sine, avertismentele emise civililor pentru a evacua o structură sau o zonă targetată nu violează IHL și ar putea, dacă sunt făcute la timp și în mod corespunzător, să ajute soldații să respecte obligația de a distinge între combatanți și non-combatanți. În practică însă, mai ales în spațiul limitat al Fâșiei Gaza, a cărei ieșire este blocată chiar de Israel, politica scutului uman voluntar a fost aplicată pentru a transforma zonele avertizate în zone cu permis de deschidere a focului pentru trupele israeliene. După cum comenta un soldat israelian în legătură cu invazia terestră israeliană din 2008-2009 în Gaza: „Orice mișcare impune foc de armă. Nimeni nu trebuie să se afle acolo...Dacă observi cel mai mic semn de mișcare, tragi. Acestea sunt regulile războiului.”

Disproporționalitate deliberată: „doctrina Dahiya”

Între 2008 și 2009 și, într-o măsură mai mică dar tot măsurabilă, în 2012, Israelul a folosit în mod deliberat forța disproporționată împotriva populației civile a Gazei, în concordanță cu ceea ce s-a numit „doctrina Dahiya”, după cartierul din Beirut care a găzduit multe birouri și structuri Hizballah și a fost ras de pe suprafața pământului de către Israel în războiul din 2006 în Liban. Generalul Gadi Eisenkott declara într-un interviu publicat înainte de invadarea Gazei: „Ce s-a întâmplat în cartierul Dahiya din Beirut în 2006 se va întâmpla în fiecare sat sau oraș din care se trage spre Israel...Vom aplica forța disproporționată și vom cauza o imensă distrugere. Din punctul nostru de vedere acestea nu sunt sate civile, ci baze militare...Aceasta nu este o recomandare. Acesta este un plan. Și a fost aprobat.”Obiectivul principal al „doctrinei Dahiya” era descurajarea viitoare, potrivit lui Gabi Sabroni, de la Institutul Național al Studiilor de Securitate al Universității Tel Aviv: „Un asemenea răspuns are ca scop distrugerea și pedepsirea într-o asemenea măsură încât să necesite un proces lung și costisitor de reconstrucție.” Scopul explicit al acestei doctrine era, desigur, să pună presiune pe populația civilă pentru a-i repudia pe Hamas. Acesta, desigur, este un scop politic, nu militar, și este interzis de legea internațională care solicită ca răul făcut civililor și obiectivelor civile să fie proporțional cu avantajul militar obținut prin aplicarea unei anume tactici sau prin lovirea unei anumite ținte.

Concluzii

Scurta lucrare nu beneficiază de suficient spațiu pentru a-și permite o critică detaliată a fiecărei inovații propuse de Israel legii internaționale. Este suficient să spunem însă, că aceste inovații sunt unidirecționale și niciuna dintre ele, dacă ar fi acceptată ca lege, nu ar limita sau împiedica violența, scop ce stă la baza IHL. Mai degrabă, aceste inovații ar legaliza extensia violenței la noi spații și împotriva unor noi persoane. Desigur, exact acesta a fost scopul lor, așa cum remarca un avocat militar israelian în legătură cu invadarea Gazei: „Scopul nostru nu a fost de a încătușa armata, ci de a-i oferi mijloacele pentru a câștiga într-o manieră legală.”

Cu siguranță că Israelul nu este singurul stat care este antreprenor juridic. Ne-am referit deja la doctrina Bush a războiului preventiv articulată pentru a justifica invazia Irakului de către SUA și o micuță coaliție a altor țări în 2003. Într-o manieră similară, înaintea invaziei în Irak, fostul prim ministru britanic Tony Blair a fost întrebat într-un interviu al BBC dacă ar pleda în fața Consiliului de Securitate al UN pentru a obține autorizație pentru folosirea forței. Acesta a răspuns că da, cu excepția cazului unui „veto nerezonabil” din partea unuia dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. În realitate, nu s-a cerut sfatul niciunui Consiliu de Securitate, așa ca niciun veto – rezonabil sau nerezonabil – nu ar fi putut fi pronunțat. Dar trebuie menționat că noțiunea de „veto nerezonabil” este cu totul nouă și nu are niciun fel de fundament în legea internațională actuală.

Este notabil și că administrația Obama nu doar a continuat, dar a extins programul de asasinări extrajudiciare prin intermediul dronelor aeriene fără pilot început sub administrația Bush, iar consilierul juridic al Departamentului de Stat, Harold Koch, a apărat legalitatea acestor asasinări sub legea internațională. Este acum un lucru recunoscut în mod public că președintele Obama, instruit la Facultatea de Drept a Universității Harvard și odată profesor de drept constituțional, aprobă în mod direct deciziile guvernului său.

Poate că nu este o coincidență faptul că națiunile aflate în acest moment în fruntea antreprenoriatului juridic în legătură cu IHL – Israelul, Marea Britanie, SUA – sunt toate niște democrații de formă. Respectul față de litera legii este un fundament în autoreprezentarea societăților democratice moderne, care văd „o guvernare a legilor, nu a oamenilor”, cum spunea al doilea președinte al SUA, John Adams. Așa cum observa Laleh Khalili în legătură cu similitudinile dintre practicile americane și israeliene: „Cele două puteri tind să folosească forța lor copleșitoare alături de un discurs al legalității. În ambele cazuri, legea a fost interpretată într-o manieră nouă și folosită așa încât să permită o libertate destul de neîngrădită a acțiunii armatei.”Într-adevăr, dacă națiunile democratice prețuiesc supunerea față de lege mai mult decât cele nedemocratice, atunci ar putea avea un interes mai mare de a căuta schimbări legislative pentru a extinde legea când noile politici sunt considerate vitale pentru securitate sau pentru alte interese naționale. Din acest motiv, democrațiile pot da mai multă bătaie de cap legii internaționale decât statele care nu prețuiesc legea atât de mult.

Însă, este evident, de asemenea, că aptitudinea efectivă a Israelului de a scrie legea prin violență este o funcție a puterii. Până la urmă, Israelul se află în top 10, poate chiar top 5 al puterilor militare din lume, posedând, estimativ, 100-200 de arme nucleare. Cel puțin la fel de importantă este și acoperirea diplomatică oferită Israelului de SUA, exemplificată cel mai vizibil în exercitarea puterii de veto a Statelor Unite de 44 de ori, în favoarea Israelului, în Consiliul de Securitate al UN – mai mult decât toate celelalte vetouri americane de la nașterea Națiunilor Unite în 1945.

De fapt, dacă Israelul este un antreprenor juridic în serie, nu este deloc greșit să afirmăm că, începând cu 2001, s-a implicat împreună cu SUA într-o aventură comună, în care acțiunile violente ale unui stat pavează drumul pentru acțiunile violente ale celuilalt. Deși niciuna dintre ele nu a dobândit larga acceptare a, de exemplu, legitimității războiului preventiv sau a asasinărilor targetate, faptul că un alt stat puternic a stabilit un precedent normalizează acțiunea și îi oferă o aură de acceptabilitate, dacă nu de legalitate indiscutabilă, care altfel, ar lipsi.

Niciun comentariu: