de George E.
Bisharat
Adesea legea este privită ca o alternativă la violență,
deși se bazează pe violență sau pe amenințarea cu violența în vederea aplicării
sale. Printr-un studiu al campaniei Israelului de a transforma legea umanitară
internațională (IHL) violând-o în mod sistematic, acest eseu își propune să
arate că violența precedă și chiar creează legea. Israelul are o lungă istorie
a „antreprenoriatului juridic” ad hoc, dar efortul său curent, lansat în timpul
celei de-a doua Intifade, este instituționalizat, persistent și coerent în mod intern.
Acest eseu recapitulează inovațiile juridice specifice pe care Israelul a
căutat să le implementeze, toate dintre ele extinzând perimetrul violenței
„legitime” și al țintelor acesteia, în opoziție cu scopurile fundamentale ale
IHL de limitare a violenței și de protejare a non-combatanților.
Care este relația
dintre lege și violență? Cei care lucrează în domeniul juridic meditează asupra
acestei întrebări de zeci de ani. Proeminentul profesor de drept de la universitatea
Yale, Robert Cover, și-a început acum câțiva ani un celebru articol cu o
introducere uluitoare: „Interpretarea legii are loc într-un câmp al durerii și
morții...Actele de interpretare a legii transmit și cauzează impunerea
violenței asupra altora: o judecătoare articulează înțelegerea ei asupra unui
text și ca rezultat, cineva își pierde libertatea, proprietatea, copiii sau
chiar viața.” Articolul, intitulat „Violența și cuvântul”, a provocat noi cercetări
în legătură cu relația dintre lege, limbaj și violență și a subliniat bizuirea
esențială, deși nu întotdeauna vizibilă, a legii pe forță. Un volum ulterior,
inspirat de Cover, s-a intitulat „Legea violenței” și a analizat mai pe larg
această temă, punând întrebarea în ce fel violența impusă de și în numele legii
diferă de violența ilegală sau extrajudiciară – sau dacă se diferențiază în
vreun fel.
Relația dintre lege
și violență a avut un rol important și în definițiile antropologice ale legii.
Potrivit lui E. Adamson Hoebel, unul dintre primii și cei mai influenți
antropologi juridici, legea era definită de amenințarea sau de aplicarea propriu-zisă
a violenței. Violența sau amenințarea implicită cu aceasta este intrinsecă
însăși existenței legii și delimitează domeniul juridic de alte sfere normative
ale existenței sociale.
Ce au în comun
toate aceste teorii ale legii este sentimentul că legea precedă violența și că
violența este doar punctul final al legii. Pentru Cover, judecătorul
interpretează legea și subiectul acestui act juridic suferă apoi consecința
violentă, iar pentru Hoebel, norma socială există și este aplicată, dacă este
necesar, de către individul sau grupul social care dispune de capacitatea de a
aplica forța fizică.
Articolul de față,
prin contrast, pune accentul pe o relație diferită între lege și violență, unde
violența nu este doar capătul final al legii ci și începutul său. Această relație
este examinată în contextul tentativelor Israelului de a transforma legea
umanitară internațională (IHL; ramura legii publice internaționale ce
guvernează comportamentul părților aflate în război) începând cu debutul celei
de-a doua Intifade palestiniene din 2000 și incluzând atacurile israeliene din
Liban în 2006 și din Gaza în 2008-2009 și 2012. În timp ce mare parte a
comunității internaționale a privit acțiunile Israelului în fiecare dintre
aceste circumstanțe ca fiind ilegale, de fapt, avocații militari și legiuitorii
israelieni au participat foarte activ pentru a defini și a identifica țintele și
pentru a crea doctrine juridice în vederea justificării acțiunilor soldaților
israelieni. Așa încât, aceste acțiuni violente au deținut o componentă
semnificativ ilegală, în timp ce, în mod paradoxal, au rămas în același timp
legale.
Scopul fundamental
al IHL, așa cum este articulat de Comitetul Internațional al Crucii Roșii este
de „a proteja oamenii care nu iau sau nu mai iau parte la ostilități și de a
restricționa metodele și mijloacele folosite de război”. Acțiunile Israelului
amenință să transforme legea umanitară internațională, permițând legii să
extindă câmpul violenței și al suferinței în zonele și asupra persoanelor
considerate inițial protejate. Trebuie să spunem că Israelul nu este singur în
această încercare de a militariza legea. Ci este unul dintre statele care
împing limitele legii internaționale pentru a dobândi o libertate militară mai
mare.
Deși articolul se
concentrează în principal asupra campaniei israeliene post-2000 de a transforma
legea internațională, această perioadă nu a fost prima în care Israelul a
folosit forța militară ilegală în moduri nemaiîntâlnite. Vom analiza rapid câteva
din aceste exemple anterioare pentru a sublinia atât asemănările cât și
diferențele față de eforturile mai contemporane ale Israelului de a legifera
prin violență.
Istoria antreprenoriatului juridic al Israelului
Israelul este cam
de aceeași vârstă, dacă nu chiar produsul direct, al legii internaționale
contemporane. În perioada în care mișcarea zionistă apărea în Europa la sfârșitul
secolului 19, holocaustul nazist a fost cel care a catapultat-o spre importanța
de care se bucură și care a stabilit urgența scopurilor sale pentru audiențele
vestice. Multe dintre fundamentele legii internaționale contemporane privind războiul
– de la definiția crimei de genocid, la principiile juridice fundamentale ale
Procesului de la Nürnberg, la limitarea folosirii forței în circumstanțele autoapărării
reglementată de carta UN – au fost stabilite ca răspuns direct la evenimentele
celui de-al doilea război mondial. Rezoluția 181 a Consiliului General al UN
din 1947 a fost cea care a recomandat partajarea Palestinei în două state, unul
evreiesc și unul arab și este citată ca declarația de independență a
Israelului. Israelul a fost întemeiat în același an în care a fost acceptată
declarația universală a drepturilor omului.
Ai zice că un stat
fondat într-o asemenea ambianță ar fi deosebit de conștient de valoarea și
impactul legii internaționale. O asemenea așteptare este amplificată și de
percepția larg răspândită că Israelul este o națiune democratică și ca atare
respectă litera legii în practicile sale domestice. Este de menționat că
Israelul și-a supus guvernele sale militare din Cisiordania și Gaza supravegherii
Curții Supreme israeliene care și-a bazat multe din decizii pe propria
interpretare a legii internaționale.
În orice caz,
Israelul are o istorie lungă a ceea ce am putea numi „antreprenoriatului
juridic”, adică acționarea în moduri care nu sunt acceptate de normele
prevăzute de legea internațională, sperând că până la urmă vor fi acceptate.
Toate acestea în contextul unui sistem juridic internațional care, cel puțin
prin comparație cu sistemele juridice interne, nu deține mecanisme consistente
de impunere a legii.
Câteva exemple ale
antreprenoriatului juridic internațional al Israelului includ răpirea din
Argentina și judecarea lui Adolf Eichmann în 1960, încercarea de după 1967 de a
caracteriza Cisiordania și Gaza ca fiind „administrate” și nu „teritorii ocupate”
și atacul din 1981 asupra reactorului nuclear Osirak din Irak.
Oricum ar încerca
cineva să privească tratamentul lui Eichmann, în termeni juridici acesta s-a îndepărtat
mult de la normele legii internaționale privind jurisdicția (legea privind
dreptul unui tribunal de a judeca un anumit caz). Ca regulă generală, curtea de
justiție refuză să audieze cazurile care nu s-au petrecut pe teritoriul pe care
se află ea, parțial din motive practice și parțial pentru a respecta
suveranitatea altor state și competența superioară a altor forumuri de a
determina și cântări faptele și dreptatea. Prin contrast, Eichmann a fost
judecat de tribunalul unui stat care nu
exista la vremea comiterii presupuselor sale crime și care nu avea nicio
relație teritorială cu presupusele infracțiuni. Așa cum remarca Hannah Arendt,
răpirea și judecarea lui Eichmann a fost o sfidare a principiilor jurisdicției
internaționale. Privind în urmă, Israelul a fost unul dintre primele state care
au exercitat ceea ce mai târziu avea să se numească „jurisdicție universală”, în
care un tribunal poate audia cazuri care nu se înscriu în criteriile standard
de jurisdicție, dacă acestea sunt suficient de grave.
Israelul a ocupat
Cisiordania și Gaza în 1967 (împreună cu Înălțimile Golan și Peninsula Sinai)
și imediat după aceea a început să colonizeze teritoriile respective construind
așezări civile israeliene. Israelul era conștient de legea internațională a
colonizării prin război, în speță a patra Convenție de la Geneva din 1949, care
interzicea transferul populației sale civile pe teritoriile palestiniene
ocupate. Așa încât, a început să se refere la acele teritorii ca fiind
„administrate” și nu ocupate, bazându-se pe faptul că suveranitatea
Cisiordaniei și a Gazei nefiind decisă (ambele au fost alocate de Consiliul
General al UN prin rezoluția 181 statului arab și au fost ocupate de Iordania și
respectiv Egipt), niciun alt stat suveran nu deținea drepturi de restituire
care trebuiau protejate de acțiunile Israelului. Însă, nu există un asemenea
concept de teritorii „administrate”. Acesta a fost o invenție exclusiv
israeliană și caracterizarea statutului teritoriilor ca fiind „administrate” nu
a fost acceptată nicăieri în afara Israelului. Dimpotrivă, comunitatea
internațională a repetat în permanență ca Cisiordania și Gaza sunt „teritorii
ocupate” și a pus un accent deosebit pe ilegalitatea zidului de separație
israelian. Până la urmă, coloniile israeliene au primit binecuvântarea unei națiuni
influente, SUA, prin scrisoarea președintelui George W. Bush din 2004 adresată
guvernului israelian în care admitea că majoritatea coloniilor israeliene din
Cisiordania vor rămâne sub suveranitatea Israelului în orice acord de pace.
Atacul Israelului
asupra facilității nucleare din Irak în iunie 1981 a sfidat în mod similar
normele juridice acceptate la vremea aceea, în special carta Națiunilor Unite a
limitării folosirii forței ca autoapărare. De la cazul Caroline din 1837-38,
principiul a fost stabilit așa încât recurgerea la autoapărare armată să fie
validă doar atunci când „necesitatea autoapărării este imediată, copleșitoare
și nu există posibilitatea altor mijloace și nici timp de deliberare”. Era clar
că acel reactor nuclear irakian, care nici măcar nu era terminat, nu constituia
vreo amenințare iminentă la adresa Israelului. Așa încât, atacul, a fost primul
exercițiu explicit din perioada de după război a ceea ce ar putea fi numit un
„atac preventiv”, adică unul ce are intenția de a zădărnici o amenințare
viitoare, care apare pe neașteptate. La vremea respectivă, acțiunea israeliană
a fost condamnată în mod unanim de Consiliul de Securitate al UN ca violare a
cartei UN. Însă statutul legal al acesteia a fost alterat în mod retroactiv
prin enunțarea „doctrinei Bush” și invazia Irakului din 2003 condusă de SUA
(deși multe națiuni continuau să se opună legalității „războiului preventiv”).
Este uluitor și că în discursul curent privind posibilitatea unui atac fie
american, fie israelian al reactoarelor nucleare iraniene, nu există nicio referire
la legalitatea internațională, sugerând că, cel puțin în cazul opiniei vestice
ne-experte, legitimitatea războiului preventiv a fost vast acceptată.
De unde vine
dorința elitelor politice și militare israeliene de a împinge și adesea de a
încălca limitele legii internaționale? Câțiva factori posibili includ o
tradiție a ilegalității din perioada Mandatului Britanic, când mișcarea
zionistă a recurs la tactici teroriste împotriva locuitorilor palestinieni și
autorităților britanice, permanenta importanță a „grijilor privind securitatea”
din gândirea politică și strategică israeliană și, în cele din urmă – și poate
cel mai important – experiența recurentă a impunității, adică absența oricăror
consecințe adverse pentru violările legii internaționale.
Ceea ce
diferențiază Israelul nu sunt nici aspirațiile sale de a ieși din limitele
legii internaționale (multe state fac asta), nici încălcările ocazionale ale
normelor juridice globale (din nou, deloc unice), ci faptul că nu a fost tras
niciodată la răspundere, în afara condamnărilor verbale și criticilor. Comparați
de exemplu, ocupația ilegală din partea Irakului în 1990 a Kuweitului cu
ocuparea israeliană a teritoriilor arabe, veche de zeci de ani. În primul caz,
comunitatea internațională a acționat cu promptitudine; Consiliul de Securitate
al UN a condamnat imediat acțiunea irakiană și a impus rapid sancțiuni
economice împotriva Irakului. Când Irakul nu s-a retras în mod necondiționat
din Kuweit, s-a format o coaliție de 34 de națiuni care au pus sfârșit, prin
forță, ocupației ilegale irakiene, în mai puțin de 6 luni. Diferența în cazul
ocupației israeliene a Înălțimilor Golan, a Cisiordaniei (inclusiv Ierusalimul
de Est) și a Fâșiei Gaza, nu ar putea fi mai mare. Aici, poziția statelor
vestice și mai ales a SUA a garantat că nu se va acționa în niciun fel pentru a
se pune capăt ocupațiilor israeliene.
Toate aceste
exemple par a avea un caracter ad-hoc. Motivate de imperative politice
specifice, elitele politice/militare israeliene au căutat justificări juridice,
de obicei după ce acțiunile ilegale ale guvernului lor au avut loc.
Noua campanie a Israelului și „războiul împotriva
terorismului”
Campania curentă a
Israelului de a transforma legea internațională este diferită de istoria
timpurie a antreprenoriatului juridic ad-hoc al acestuia: este conștientă și
deliberată, așa cum rezultă din declarațiile publice ale liderilor politici și
militari israelieni; este coerentă, în sensul că inovațiile doctrinale propuse
sunt interconectate și au ca și consecință expansiunea câmpului violenței
permis puterilor militare; este instituționalizată, beneficiind de personal
specializat devotat în acest sens; și este susținută de mai mult de un deceniu.
Campania a început
cu izbucnirea Intifadei al-Aqsa în 2000. Dacă în prima Intifadă armata
israeliană s-a confruntat cu manifestanți palestinieni înarmați cu pietre și
ocazionalele cocktailuri Molotov, în Intifada al-Aqsa cel puțin o parte dintre
palestinieni aveau arme de foc și purtau uniforme. Militarizarea Intifadei
al-Aqsa i-a oferit Israelului acoperirea pentru a-și impune avantajul militar
copleșitor asupra palestinienilor, inclusiv folosirea de aparate F-16,
elicoptere de atac și alte tehnologii folosite în mod tipic doar împotriva
armatelor opuse.
Liderii militari
israelieni, obișnuiți cu trecerea cu vederea din partea Curții Supreme
israeliene a comportamentului lor în teritoriile palestiniene ocupate, erau
conștienți că noile tactici vor fi puse sub semnul întrebării, așa că au căutat
sfătuire juridică. Au apelat la Divizia Legii Internaționale (ILD) a Completului
de Avocați Militari, o unitate
constituită inițial dintr-un mic număr de avocați, care ulterior a crescut ca
număr de personal și influență. Acum unitatea este compusa din 25 de avocați,
plus 30 de rezerviști și a jucat un rol esențial în campania israeliană de
rescriere a legii internaționale.
Membrii unității nu furnizează doar „sfaturi
juridice operaționale” armatei israeliene, ci ajută și la apărarea acțiunilor
militare israeliene în fața Curții Supreme a Israelului. Prin interacțiuni cu
avocați militari străini la conferințe și în alte locuri, avocații IDL au
contribuit la exportarea conceptelor juridice israeliene în străinătate. Așa
cum nota un observator: „Politicile exportate cu succes se bucură de o mai mare
imunitate la critica externă, deoarece armata poate susține acum că doar a
acționat în concordanță cu obiceiurile implementate în altă parte”.
Situația care a
făcut această campanie cu atât mai posibilă a fost așa numitul „război împotriva
terorismului” declarat de SUA și la care au aderat și alte state vestice, după
atacurile din 9 septembrie 2001 și după invazia americană a Irakului și
Afganistanului. Așa cum comenta asupra impactului avut de 9/11 asupra
atitudinii SUA fostul șef al IDL, Daniel Reisner: „Când am început să definim
confruntarea cu palestinienii o confruntare armată, a fost o schimbare
dramatică...A fost nevoie de patru luni și patru avioane pentru a schimba
opinia Statelor Unite și dacă nu ar fi fost aceste patru avioane, nu sunt sigur
că am fi putut dezvolta teza războiului împotriva terorismului la dimensiunea
actuală.”
Israelul s-a
precipitat să se prezinte Statelor Unite și altor țări vestice ca model pentru
felul în care răspunde o democrație – din punct de vedere militar, politic,
juridic și de alt tip – terorismului și a întâlnit o mult mai mare simpatie
când a susținut că sunt necesare adaptări speciale ale legii internaționale
pentru a se adresa ulterior numitului „război asimetric”. Acest termen, deși nu
complet nou, a început să fie folosit tot mai mult pentru a descrie
confruntările violente dintre state și „organizațiile teroriste”. Teroriștii,
susține argumentarea, sfidează în mod sistematic regulile legii internaționale,
de exemplu ascunzându-se în rândul populației civile. Așa încât, este
nerezonabil să li se ceară statelor să adere în mod unilateral la legile
tradiționale ale războiului în timp ce teroriștii nu le aplică. În cuvintele
generalului-maior Amos Yadlin, co-autor dimpreună cu profesorul Asa Kasher al
codului militar de etici al Israelului din 2003:
„În timp ce
încercam să experimentăm și să formulăm felul în care să ne luptăm cu
terorismul, am înțeles că ne aflăm într-un gen diferit de război, în care
legile și eticile războiului convențional nu se aplică. Acesta presupune nu doar
asimetria tancurilor ce urmăresc luptătorii de gherilă sau avioanele ce vânează
teroriști. Principala asimetrie stă în valorile celor două societăți implicate
în conflict – în regulile cărora li se supun. Acesta nu este un război între
SUA și Rusia sau Germania și Franța, unde regulile legii internaționale sunt
respectate de ambele părți. În acest caz, luptăm cu niște oameni care au niște
valori și niște reguli de război total diferite.”
Însă, războiul împotriva
terorismului nu i-a acordat niciodată Israelului un cec complet alb. Dimpotrivă,
norme internaționale și instituții promovând tragerea la răspundere pentru
crimele internaționale – în special Curtea Penală Internațională (ICC), care a început
să opereze în 2002 – i-au vânat în mod constant pe oficialii israelieni. Deși
războiul împotriva terorismului a oferit oportunități de a modifica legea
internațională spre avantajul Israelului, un sentiment de vulnerabilitate în fața
potențialelor acuzări i-a forțat pe generalii israelieni și pe ceilalți lideri
să caute o acoperire legală pentru acțiunile lor. Dacă legea actuală nu
autoriza o anumită acțiune, nu mai era posibil doar să acționezi și atât – trebuia
creată și o oarecare justificare legală.
Să analizăm inovațiile
juridice speciale pe care le-a făcut Israelul de-a lungul a mai bine de zece
ani.
Legea ocupației sau a „conflictului armat apropiat de război”
Începând cu 2001,
avocații militari israelieni au forțat în mod constant reclasificarea operațiunilor
militare din Cisiordania și Gaza de la modelul aplicării legii mandatat de
legea ocupației la cel al „conflictului armat apropiat de război”. La vremea
respectivă, această frază nu avea un înțeles stabilit în legea internațională.
Potrivit Amnesty International: „În
condiții normale, puterea ocupatoare este legată de standardele aplicării legii
derivate din legea drepturilor omului când vine vorba de păstrarea ordinii în
teritoriile ocupate. De exemplu, acestea solicită puterii ocupatoare să
aresteze, nu să ucidă membrii grupurilor armate bănuiți de a fi efectuat
atacuri și să folosească minimum de forță necesară pentru contracararea
oricărei amenințări de securitate.”
În timpul
conflictului armat o armată tot este constrânsă de legile războiului – are inclusiv
datoria de a distinge între combatanți și civili și cea de a evita atacurile ce
cauzează un rău disproporționat la adresa persoanelor sau obiectelor civile – dar
standardele permit o mult mai mare folosire a forței. Israelul a început inițial
să forțeze această schimbare de la modelul ocupație/aplicarea legii la un model
de „conflict armat apropiat de război” pentru a-și justifica asasinarea
palestinienilor din teritoriile ocupate, lucru ce viola în mod evident legea
internațională stabilită. Israelul a practicat ceea ce poartă numele de
„ucideri targetate” în teritoriile palestiniene ocupate încă din anii 1970
(negând întotdeauna acest lucru), dar în timpul celei de-a doua Intifade, de la
sfârșitul anilor 2000, acestea au devenit mai frecvente și s-au folosit
mijloace tot mai spectaculoase, cum ar fi raidurile aeriene, ceea ce făcea ca
negarea să fie neplauzibilă dacă nu chiar inutilă.
Comitetul Mitchell
a fost convocat de fostul președinte american Bill Clinton în 2001 pentru a
investiga cauzele celei de-a doua Intifade și de a sugera modalități de a-i
pune capăt. Avocații israelieni au apărut în fața Comitetului Mitchell în
aprilie 2001 și și-au pledat cazul ca fiind vorba de „un conflict armat
apropiat de război”, menționând folosirea focurilor de armă de către
palestinieni și dimensiunea și intensitatea presupuselor atacuri ale palestinienilor
la adresa soldaților și civililor israelieni. Raportul comitetului, emis înainte
de 9/11, critica aplicarea modelului revoltei palestiniene cu care se confrunta
Israelul, spunând că „nu descrie în mod adecvat varietatea incidentelor
raportate de la sfârșitul lui septembrie 2000.” Dar nu a repudiat conceptul,
deschizând astfel ușa pentru aplicarea sa pe scară mai largă. Până la momentul
invaziei din 2008-09 a Gazei, observatorii neutri – inclusiv Amnesty International – se pare că au acceptat tacit încadrarea israeliană
a conflictului din Gaza drept „conflict armat”. Așa încât, deși Israelul a fost
puternic criticat pentru acțiunile sale din timpul Operațiunii Cast Lead, într-un
sens mai larg, strategia sa de modificare a naturii conflictului se pare că a învins.
Trebuie să fie clar
că Israelul a încercat să transforme legea internațională nu doar prin cuvinte,
ci și prin fapte, violând în mod conștient normele curente ale legii
internaționale, sperând să dobândească acceptarea internațională ulterioară.
Reisner afirma în 2009: „Legea internațională progresează prin violări. Noi am
inventat conceptul de asasinare targetată și a trebuit să forțăm aplicarea acestuia.
La început au existat protruzii ce l-au făcut greu de inserat în caracterul
legii. Opt ani mai târziu se afla în centrul limitelor legitimității.”
Rescriind „datoria distingerii”
În lupta din Gaza
dintre 2008 și 2009, Israelul a încercat din nou să transforme legea
internațională prin violări. De exemplu, avocații săi militari au autorizat
bombardarea unei ceremonii de absolvire a cadeților poliției, pe 27 decembrie
2008, ucigând pe loc 48 de tineri palestinieni. Acest act a făcut parte
dintr-un prim val al bombardamentelor surpriză, efectuate în plină zi. Așa încât,
nu exista nicio posibilitate ca acești ofițeri de poliție să se fi implicat în
vreo luptă. Mai degrabă, a fost vorba pur și simplu de statutul lor de angajați
ai guvernului condus de Hamas cel care i-a condamnat la moarte. Una peste alta,
trupele israeliene au omorât 248 de polițiști civili palestinieni care nu erau
angajați în luptă. Sub legea internațională actuală, asemenea ucideri
deliberate ale poliției civile sunt considerate crime de război.
De fapt, Israelul
i-a tratat pe toți angajații guvernului condus de Hamas din Gaza ca pe niște
„teroriști” și deci, combatanți. Secretari, grefieri, judecători – toți erau,
în ochii Israelului, ținte legitime pentru lichidare. Așa cum declara pentru
BBC purtătorul de cuvânt al armatei, căpitanul Benjamin Rutland: „Definiția
noastră este că oricine e implicat în terorism în sânul mișcării Hamas este o
țintă validă. De la instituții strict militare până la instituții politice care
furnizează sprijin logistic și resurse umane brațului terorist.”
În atacul israelian
asupra Gazei în 2012, o argumentare similară a fost extinsă pentru a apăra raidurile
israeliene asupra jurnaliștilor ce lucrau pentru televiziunea al-Aqsa, care
opera sub Hamas. Într-o scrisoare către New
York Times, purtătorul de cuvânt al armatei, locotenent-colonelul Avital
Liebovitch susținea:
„Însă, atunci când
organizațiile teroriste exploatează reporteri, fie dându-se drept ei sau
ascunzându-se în spatele lor, devin o amenințare imediată la adresa libertății
presei. Asemenea teroriști, care poartă camere de filmat și carnețele în mâini
nu sunt diferiți de colegii lor care trag cu rachete înspre orașele israeliene
și nu se pot bucura de drepturile și protecția de care beneficiază jurnaliștii
legitimi.”
Însă, Hamas este
considerată „organizație teroristă” doar de câteva țări din lume (n.t. între
timp Uniunea Europeană a scos Hamas de pe lista organizațiilor teroriste) și
denumirea ei în felul acesta are un înțeles pur domestic. Pe scurt, nici
Israelul și nici alte țări nu pot eticheta în mod unilateral mișcarea Hamas ca
fiind „organizație teroristă” și să se aștepte ca întreaga comunitate să adere
la eticheta lor. Nu există o definiție uniformă a „terorismului” sau a
„organizațiilor teroriste” în legea internațională și multe țări nu consideră
rezistența violentă la ocupația militară străină „terorism”.
Avertismente și „scuturi umane voluntare”
În timpul
Operațiunii Cast Lead, juriștii israelieni au început să-i instruiască pe
comandanții militari că orice palestinian care nu evacuează o clădire sau o
zonă după avertismentele cu un bombardament iminent era un „scut uman voluntar”
și astfel, participant la luptă, țintă legitimă a atacului. Așa cum susținea un
avocat militar israelian în 2009: „Oamenii care intră într-o casă în ciuda
avertismentelor nu trebuie să fie luați în considerație în termeni de rănire a
civililor...Din punct de vedere legal, eu nu trebuie să-i iau în considerație.”
Avertismentele erau emise în general printr-una din trei metode: prin telefon
sau mesaj text; prin broșuri împrăștiate din avion în cartierele palestiniene;
sau prin artilerie, printr-o procedură numită „a ciocăni în acoperiș”. Folosind
această tehnică, artileriștii israelieni trăgeau mai întâi într-un colț al clădirii,
apoi, câteva minute mai târziu, în punctele de structură mai vulnerabile. În
2012, „ciocănirea în acoperiș” a fost perfecționată suplimentar prin folosirea
de bombe de „avertizare” cu explozie scăzută sau de proiectile care inițial
cauzau distrugeri minime și erau create, în aparență, pentru a provoca fuga
palestinienilor ce se aflau în clădirile targetate.
În sine,
avertismentele emise civililor pentru a evacua o structură sau o zonă targetată
nu violează IHL și ar putea, dacă sunt făcute la timp și în mod corespunzător,
să ajute soldații să respecte obligația de a distinge între combatanți și
non-combatanți. În practică însă, mai ales în spațiul limitat al Fâșiei Gaza, a
cărei ieșire este blocată chiar de Israel, politica scutului uman voluntar a fost
aplicată pentru a transforma zonele avertizate în zone cu permis de deschidere
a focului pentru trupele israeliene. După cum comenta un soldat israelian în
legătură cu invazia terestră israeliană din 2008-2009 în Gaza: „Orice mișcare
impune foc de armă. Nimeni nu trebuie să se afle acolo...Dacă observi cel mai
mic semn de mișcare, tragi. Acestea sunt regulile războiului.”
Disproporționalitate deliberată: „doctrina Dahiya”
Între 2008 și 2009
și, într-o măsură mai mică dar tot măsurabilă, în 2012, Israelul a folosit în
mod deliberat forța disproporționată împotriva populației civile a Gazei, în
concordanță cu ceea ce s-a numit „doctrina Dahiya”, după cartierul din Beirut
care a găzduit multe birouri și structuri Hizballah și a fost ras de pe
suprafața pământului de către Israel în războiul din 2006 în Liban. Generalul
Gadi Eisenkott declara într-un interviu publicat înainte de invadarea Gazei:
„Ce s-a întâmplat în cartierul Dahiya din Beirut în 2006 se va întâmpla în
fiecare sat sau oraș din care se trage spre Israel...Vom aplica forța
disproporționată și vom cauza o imensă distrugere. Din punctul nostru de vedere
acestea nu sunt sate civile, ci baze militare...Aceasta nu este o recomandare.
Acesta este un plan. Și a fost aprobat.”Obiectivul principal al „doctrinei
Dahiya” era descurajarea viitoare, potrivit lui Gabi Sabroni, de la Institutul
Național al Studiilor de Securitate al Universității Tel Aviv: „Un asemenea
răspuns are ca scop distrugerea și pedepsirea într-o asemenea măsură încât să
necesite un proces lung și costisitor de reconstrucție.” Scopul explicit al acestei
doctrine era, desigur, să pună presiune pe populația civilă pentru a-i repudia
pe Hamas. Acesta, desigur, este un scop politic, nu militar, și este interzis
de legea internațională care solicită ca răul făcut civililor și obiectivelor
civile să fie proporțional cu avantajul militar obținut prin aplicarea unei
anume tactici sau prin lovirea unei anumite ținte.
Concluzii
Scurta lucrare nu
beneficiază de suficient spațiu pentru a-și permite o critică detaliată a
fiecărei inovații propuse de Israel legii internaționale. Este suficient să
spunem însă, că aceste inovații sunt unidirecționale și niciuna dintre ele,
dacă ar fi acceptată ca lege, nu ar limita sau împiedica violența, scop ce stă
la baza IHL. Mai degrabă, aceste inovații ar legaliza extensia violenței la noi
spații și împotriva unor noi persoane. Desigur, exact acesta a fost scopul lor,
așa cum remarca un avocat militar israelian în legătură cu invadarea Gazei:
„Scopul nostru nu a fost de a încătușa armata, ci de a-i oferi mijloacele
pentru a câștiga într-o manieră legală.”
Cu siguranță că
Israelul nu este singurul stat care este antreprenor juridic. Ne-am referit
deja la doctrina Bush a războiului preventiv articulată pentru a justifica
invazia Irakului de către SUA și o micuță coaliție a altor țări în 2003. Într-o
manieră similară, înaintea invaziei în Irak, fostul prim ministru britanic Tony
Blair a fost întrebat într-un interviu al BBC dacă ar pleda în fața Consiliului
de Securitate al UN pentru a obține autorizație pentru folosirea forței. Acesta
a răspuns că da, cu excepția cazului unui „veto nerezonabil” din partea unuia dintre
cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. În realitate, nu s-a
cerut sfatul niciunui Consiliu de Securitate, așa ca niciun veto – rezonabil
sau nerezonabil – nu ar fi putut fi pronunțat. Dar trebuie menționat că noțiunea
de „veto nerezonabil” este cu totul nouă și nu are niciun fel de fundament în
legea internațională actuală.
Este notabil și că
administrația Obama nu doar a continuat, dar a extins programul de asasinări
extrajudiciare prin intermediul dronelor aeriene fără pilot început sub
administrația Bush, iar consilierul juridic al Departamentului de Stat, Harold
Koch, a apărat legalitatea acestor asasinări sub legea internațională. Este
acum un lucru recunoscut în mod public că președintele Obama, instruit la Facultatea
de Drept a Universității Harvard și odată profesor de drept constituțional,
aprobă în mod direct deciziile guvernului său.
Poate că nu este o
coincidență faptul că națiunile aflate în acest moment în fruntea
antreprenoriatului juridic în legătură cu IHL – Israelul, Marea Britanie, SUA –
sunt toate niște democrații de formă. Respectul față de litera legii este un
fundament în autoreprezentarea societăților democratice moderne, care văd „o
guvernare a legilor, nu a oamenilor”, cum spunea al doilea președinte al SUA,
John Adams. Așa cum observa Laleh Khalili în legătură cu similitudinile dintre
practicile americane și israeliene: „Cele două puteri tind să folosească forța
lor copleșitoare alături de un discurs al legalității. În ambele cazuri, legea
a fost interpretată într-o manieră nouă și folosită așa încât să permită o
libertate destul de neîngrădită a acțiunii armatei.”Într-adevăr, dacă națiunile
democratice prețuiesc supunerea față de lege mai mult decât cele nedemocratice,
atunci ar putea avea un interes mai mare de a căuta schimbări legislative
pentru a extinde legea când noile politici sunt considerate vitale pentru securitate
sau pentru alte interese naționale. Din acest motiv, democrațiile pot da mai
multă bătaie de cap legii internaționale decât statele care nu prețuiesc legea
atât de mult.
Însă, este evident,
de asemenea, că aptitudinea efectivă a Israelului de a scrie legea prin
violență este o funcție a puterii. Până la urmă, Israelul se află în top 10,
poate chiar top 5 al puterilor militare din lume, posedând, estimativ, 100-200
de arme nucleare. Cel puțin la fel de importantă este și acoperirea diplomatică
oferită Israelului de SUA, exemplificată cel mai vizibil în exercitarea puterii
de veto a Statelor Unite de 44 de ori, în favoarea Israelului, în Consiliul de
Securitate al UN – mai mult decât toate celelalte vetouri americane de la
nașterea Națiunilor Unite în 1945.
De fapt, dacă
Israelul este un antreprenor juridic în serie, nu este deloc greșit să afirmăm
că, începând cu 2001, s-a implicat împreună cu SUA într-o aventură comună, în
care acțiunile violente ale unui stat pavează drumul pentru acțiunile violente
ale celuilalt. Deși niciuna dintre ele nu a dobândit larga acceptare a, de
exemplu, legitimității războiului preventiv sau a asasinărilor targetate,
faptul că un alt stat puternic a stabilit un precedent normalizează acțiunea și
îi oferă o aură de acceptabilitate, dacă nu de legalitate indiscutabilă, care
altfel, ar lipsi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu