duminică, octombrie 30, 2016

O sută de ani și numărătoarea continuă: Marea Britanie, Balfour și represiunea culturală a palestinienilor




de Aimee Shalan


Dacă poeta palestiniană Dareen Tatour iese din afara perimetrului casei sale din Reineh, Galileea, o alarmă va suna la compania de securitate britanică multinațională G4S și autoritățile israeliene vor fi alertate. Poliția israeliană a arestat-o pe Tatour pe 11 octombrie 2015 pentru poezia sa intitulată “Qawem ya sha‘abi qawemhum” (Rezistă poporul meu, rezistă), care a fost postată pe contul său de Youtube în acea lună. Pe 2 noiembrie, Israelul a acuzat-o de incitare la violență și susținerea unei organizații teroriste.

În ianuarie, după trei luni petrecute în închisoare, Tatour a fost plasată sub arest la domiciliu lângă Tel Aviv, departe de localitatea sa. După o luptă îndelungată, acuzarea a fost convinsă să accepte să fie plasată sub arest la domiciliul casei sale părintești. În timp ce procesul continuă, Dareen va rămâne sub arest la domiciliu și va continua să fie monitorizată de G4S, fiind considerată o „amenințare” la adresa securității Israelului.

O asemenea complicitate britanică în reprimarea culturală a palestinienilor nu este un fenomen recent. Putem considera că își are rădăcinile în Declarația Balfour din 1917, care, susținând stabilirea unui cămin național pentru evrei în Palestina în timp ce ignora existența indigenilor palestinieni care locuiau pe pământul cu pricina de mii de ani, a declanșat procesul deposedării, al exilării și al fragmentării sociale și culturale ce continuă și în ziua de azi. Iar acesta a fost doar începutul unei abordări britanice în ceea ce privește poporul palestinian, o abordare care i-a suprimat cultura și istoria.

Într-adevăr, astăzi, în timp ce Israelul canalizează resurse financiare substanțiale către promovarea producției sale culturale pe plan internațional, Marea Britanie ia măsuri pentru a cenzura creativitatea și expresia culturală palestiniană. De la implicarea companiilor private cum este G4S în arestul la domiciliu al lui Dareen Tatour, până la acțiuni ministeriale pentru blocarea boicotului cultural și înăbușirea dezbaterii academice în timp ce vizele pentru UK sunt refuzate în mod constant artiștilor și profesorilor palestinieni, acțiunile represive ale Marii Britanii ajută Israelul prin sprijinirea narativei sale cu o singură fațetă – o narativă care facilitează continuarea ocupației israeliene a teritoriilor palestiniene și adâncește regimul de apartheid.

Balfour și originile represiunii culturale

În ciuda impactului devastator asupra palestinienilor, Declarația Balfour nu înseamnă mare lucru pentru majoritatea britanicilor. Dacă i-ați întreba pe stradă pe oamenii obișnuiți ce este Declarația Balfour, cel mai probabil mulți dintre ei nu ar ști ce să răspundă.

Însă, guvernul britanic plănuiește să comemoreze centenarul Declarației în noiembrie 2017. La începutul acestui an, fostul prim ministru britanic David Cameron a declarat că guvernul UK dorește să marcheze aniversarea dimpreună cu comunitatea evreiască „în modul cel mai potrivit”. La vremea respectivă nu era prea clar ce înseamnă „potrivit”. Nici astăzi nu suntem mai lămuriți în legătură cu acest aspect, dar planurile de a marca evenimentul se pare ca sunt în continuare în curs de pregătire, acum sub auspiciile controversatului nou secretar al afacerilor externe, Boris Johnson.

În scurta dar fatidica Declarație din 1917, secretarul afacerilor externe de atunci, Arthur Balfour, proclama că guvernul britanic „își va da întreaga silință” pentru a facilita „stabilirea unui cămin național pentru evrei”. Astfel, chiar înainte ca Mandatul Britanic să înceapă în mod oficial, Balfour promisese Palestina Federației Zioniste fără consimțământul locuitorilor săi palestinieni. Ștergerea concisă a culturii și istoriei palestiniene se reflectă chiar în vocabularul pe care l-a folosit referindu-se la indigeni ca la „ne-evrei”.

Deși Balfour i-a recunoscut pe locuitorii Palestinei doi ani mai târziu, acesta a atribuit vieților lor mai puțină valoare decât vieților evreilor care urmau să intre în posesia pământului. După cum nota Balfour într-un memorandum, „Zionismul, fie că e bun sau rău, este înrădăcinat într-o tradiție îndelungă, în nevoile prezentului, în speranțele viitoare, cu o semnificație mult mai profundă decât dorințele a 700.000 de arabi care locuiesc acum pe acel pământ străvechi.”

Consecința logică a acestei negări a istoriei și culturii palestiniene a fost deposedarea și expulzarea populației palestiniene în 1948, urmată de demolarea sau iudaizarea orașelor și satelor golite de locuitorii lor.

Atitudinea prejudiciabilă a lui Balfour subliniază relațiile Marii Britanii cu Israelul până în ziua de azi. Așa că, nu este o surpriză faptul că guvernul britanic nu s-a consultat cu comunitatea palestiniană din UK înainte de a-și anunța intențiile de comemorare a centenarului.

Cu toate acestea, palestinienii se mobilizează deja pentru a da în judecată Marea Britanie pentru rolul său istoric în furtul Palestinei. Anul trecut, „Campania Populară Palestiniană de a da în judecată Regatul Unit”, din Egipt, a intentat un proces pentru a „restaura drepturile poporului palestinian asupra pământului lor”. În plus, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, a anunțat recent că intenționează să dea în judecată guvernul UK pentru Declarația Balfour. El a mai acuzat Marea Britanie și de sprijinirea crimelor Israelului de la sfârșitul mandatului asupra Palestinei până în prezent și a solicitat sprijinul Ligii Arabe în acest demers.

Moștenirea lui Balfour și a Mandatului Britanic include o lungă istorie de reprimări ale exprimării palestiniene din partea Israelului, de la devalizarea librăriilor și bibliotecilor și întemnițarea scriitorilor palestinieni, până la interzicerea activităților culturale palestiniene și distrugerea siturilor culturale și a școlilor din Gaza.

Imediat după formarea statului Israel în 1948, palestinienilor care au rămas între granițele a ceea ce devenise „Israel” li s-a interzis studierea moștenirii lor culturale sau amintirea trecutului apropiat.




Un necrolog al lui Mahmoud Darwish din 2008 amintește cum, atunci când avea opt ani, tânărul poet recitase o poezie la sărbătoarea școlară anuală care celebra nașterea Israelului, care vorbea despre inegalitățile pe care le observase între viețile băieților arabi și ale celor evrei. După aceea, guvernul israelian l-a somat. „Dacă mai scrii asemenea poezii, tatăl tău nu va mai lucra în cariera de piatră.” Rostirea celor mai simple adevăruri de către un copil palestinian îl înspăimânta pe conducătorul guvernului militar israelian suficient de mult încât să amenințe traiul familiei sale.

Atunci, ca și acum, autoritățile israeliene nu puteau suporta expresia culturală a conștiinței palestiniene. Darwish și-a continuat munca și avea să fie închis de cinci ori de autoritățile israeliene, acuzat că ar fi recitat poezie considerată incitatoare la răzvrătire și dăunătoare statutului și stabilității Israelului.

Încercările de a curma vocea lui Darwish continuă și după moartea sa. În iulie 2016, ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, a mers până într-acolo încât a comparat opera poetică a lui Darwish cu Mein Kampf-ul lui Hitler după ce un post radio al armatei israeliene difuzase, în mod surprinzător, poemul lui Darwish intitulat „Cartea de identitate”. Comentariile lui Lieberman au venit după ce ministrul israelian al culturii, Miri Regev, i-a cerut să oprească finanțarea postului radio pe motivul că „ar fi luat-o razna” și că furnizează o platformă pentru narativa palestiniană.

Așa încât, pare că foarte puțin s-a schimbat din vremea primilor ani de existență ai Israelului. Iar recentele acțiuni de a bloca boicotul cultural și de înăbuși dezbaterile academice arată gradul ridicat al implicării deschise a Marii Britanii în cenzurarea celor care vorbesc împotriva Israelului.

Complicitate britanică actuală

Nu doar entități corporatiste precum G4S încalcă libertatea de exprimare în numele Israelului. Într-o vreme în care presiunea internațională asupra Israelului este tot mai mare, guvernul britanic și un număr de instituții britanice se mișcă în direcția opusă, consolidându-și sprijinul față de ideologia Zionistă ce are ca scop reprimarea istoriei și culturii palestiniene.

Eforturile de înghețare a finanțărilor către producții și grupuri artistice considerate „pro-palestiniene” de către ministrul israelian al culturii Miri Regev pășesc pe urmele „legii Nakba” din 2011, care autorizează oprirea finanțărilor instituțiilor publice considerate a fi implicate în contestarea întemeierii Israelului sau în orice activitate „care neagă existența Israelului ca stat evreiesc și democratic”. Această lege draconică se pare că i-a oferit guvernului britanic un model pentru a începe cenzurarea vocilor culturale din UK care critică statul Israel.

Această evoluție a lucrurilor a ieșit la iveală în august 2014, când teatrul londonez Tricycle a refuzat să găzduiască Festivalul de Film Evreiesc din Marea Britanie (UKJFF) finanțat parțial de ambasada israeliană – o replică dată vieților pierdute în urma bombardamentelor efectuate de Israel în Gaza. Deși Tricycle s-a oferit să furnizeze finanțare alternativă pentru a acoperi costul contribuției din partea ambasadei Israelului, UKJFF nu a fost dispus să renunțe la sponsorizarea oferită de ambasadă și și-a retras participarea.

Tricycle a devenit ținta atacurilor susținute și s-a trezit cu o intervenție din partea secretarului de stat pentru cultură de atunci, Sajid Javid. Împreună cu ministrul culturii și al economiei digitale, Ed Vaizey, Javid a lucrat îndeaproape cu ambasadorul israelian din acea vreme, Daniel Taub, pentru a presa teatrul Tricycle să-și retragă obiecțiile față de finanțarea oferită de ambasada Israelului. Incapabil să se opună amenințărilor la adresa propriei finanțări, micuțul teatru și-a retras obiecțiile și i-a invitat pe cei de la UKJFF în aceleași condiții ca în anul anterior.

Participând la un eveniment organizat de Comisia Deputaților a Evreilor Britanici, în 2015, Javid sublinia că intervenția sa din anul precedent avea ca scop și împiedicarea altor organizații de a-și exercita dreptul de boicotare. „Am fost cât se poate de clar în legătură cu ce s-ar putea întâmpla cu finanțarea [teatrului] dacă vor încerca din nou sau dacă oricine încearcă genul acela de lucruri”, a spus acesta.

Mesajul lui Javid era pătrunzător și limpede: orice boicotare a Israelului din partea instituțiilor culturale britanice iese din discuție dacă doresc să primească finanțare. Metodele și practicile Israelului nu mai sunt ignorate de miniștrii din UK; acum sunt adoptate de aceștia.

Poziția teatrului Tricycle, deși de scurtă durată, a marcat oricum începutul unei dezbateri publice despre amenințările din partea avocaților pro-Israel ai guvernului adresate instituțiilor culturale independente din Marea Britanie. În octombrie 2014, un dialog public intitulat „După Tricycle: pot organizațiile artistice să spună „NU” finanțării din partea ambasadei Israelului?” a fost găzduit la Centrul pentru Acțiune al Amnesty International. În timpul discuției, a devenit tot mai vizibilă nevoia unor strategii eficiente de contestare a presiunii politice asupra artelor, pe măsură ce se raportau tot mai multe manipulări și cenzurări instituționale.

Un exemplu citat a fost decizia din aprilie 2014 a Donmar Warehouse, un teatru din cartierul londonez West End, de a cenzura un podcast ce făcea parte dintr-o serie de discuții legate de producția „Versaille” a lui Peter Gill. Intitulată „Conversații imposibile”, seria prezenta diverși comentatori politici și culturali care explorau moștenirea primului război mondial. Cu 24 de ore înainte de una dintre discuții – „Scrisoarea domnului Balfour către Lordul Rotschild: Felul în care marele război a remodelat harta lumii” – Donmar Warehouse a primit o plângere din partea unui finanțator care susținea că evenimentul este un atac la adresa statului Israel, un miting anti-Israel și antisemitic. Plângerea a fost însoțită de amenințări cu retragerea finanțărilor, precum și de promisiunea de a înainta plângeri instituțiilor culturale cu finanțare publică cu care lucrase organizatorul evenimentului. Deși Donmar Warehouse a ținut discuția, a ales să nu posteze online podcast-ul împreună cu alte discuții ce avuseseră loc.

Cenzura instituțională și guvernamentală în sprijinul Israelului a pătruns și în sfera academică. În 2015, Eric Pickles, secretarul de stat al comunităților și guvernului local de atunci, s-a asigurat de anularea unei conferințe academice despre statutul juridic al Israelului la Universitatea Southampton. Conferința îi avea ca invitați și pe un profesor israelian de drept și pe un activist palestinian pentru drepturile omului, dar Pickles a susținut că evenimentul ar da glas „atacurilor din partea extremei stângi la adresa Israelului, care adesea degenerează în antisemitism” în loc să ofere „o platformă pentru toate părțile în dezbatere”. Michael Gove, responsabil cu disciplina la vremea aceea, s-a alăturat conflictului, declarând că „nu era o conferință, ci un festival al urii față de Israel”.

Ca răspuns la intervenția guvernamentală, universitatea a retras permisiunea conferinței de a avea loc pe proprietatea sa, pe motive de siguranță. Universitatea a susținut că evenimentul ar putea da naștere protestelor și că nu deține resursele necesare pentru a le potoli, în ciuda unei declarații a poliției care confirma că ar putea asigura securitatea evenimentului. În aprilie 2016, conferința a fost blocată din nou, organizatorii neputând să plătească suma de 24.000 de lire sterline pe care universitatea a cerut-o pentru a acoperi costul angajării unei firme private de securitate și ridicării unor garduri.

Implicarea tot mai mare a UK în reprimarea culturală a palestinienilor se reflectă și prin refuzul acordării vizelor. Artele, cultura și educația ajută la crearea de spații în care problemele dificile pot fi abordate în mod creativ – mai ales atunci când oameni din diferite culturi și contexte sunt aduși laolaltă. De aceea schimburile culturale și educaționale între artiști și academicieni palestinieni și internaționali au fost împiedicate de regimul de ocupație israelian de decenii. Mai recent, Israelul i-a interzis prof.dr. Adam Hanieh din UK să intre în Israel sau în Palestina timp de 10 ani, după ce acesta a încercat să călătorească la universitatea Birzeit pentru a ține o serie de conferințe. Israelul a refuzat și intrarea scriitorului palestinian din Marea Britanie Ahmed Masoud care trebuia să participe la Festivalul Palestinian de Literatură din Cisiordania la începutul acestui an.




În ultima vreme, tot mai multor artiști și academicieni palestinieni care încercau să vină în Marea Britanie pentru a participa la expoziții, producții teatrale, turnee și conferințe, li s-a refuzat viza de intrare în UK. Lui Hamde Abu Rahma, un fotojurnalist palestinian, i s-a refuzat de două ori viza de UK deși avea acoperire financiară și sprijin din partea unui număr de membri ai parlamentului britanic până să îi fie în sfârșit acordată permisiunea de a veni în Scoția pentru Festivalul din Edinburgh de anul acesta. Printre alți artiști palestinieni care nu au primit vize s-au numărat și Ali Abukhattab și Samah al-Sheikh, scriitori ce trebuiau să apară la Institutul de Arte Contemporane ca parte a Festivalului Shubbak, și Nabil al-Raee, director artistic al Freedom Theater din Jenin. Sistemul de acordare a vizelor devine un obstacol tot mai mare în calea parteneriatelor academice cu universitățile palestiniene. Potrivit British Council, anul acesta, pentru prima oară, cinci din cei zece studenți palestinieni sponsorizați de ei nu au primit vize.

Pe de altă parte, artiștii și academicienii israelieni nu au parte de același tratament, chiar dacă vin din coloniile ilegale ale Cisiordaniei. În vreme ce un colonist israelian poate obține o viză la modul cel mai simplu atunci când ajunge în UK, un palestinian care locuiește vis-à-vis de el trebuie să treacă printr-un proces complicat și costisitor înainte de a călători, cu mici șanse de reușită.

Este esențial ca instituțiile britanice să nu fie descurajate de a invita palestinieni să participe la activitățile lor, cu atât mai mult cu cât guvernul britanic adoptă o atitudine severă față de boicotul cultural și împiedică dezbaterile academice sub pretextul asigurării unei platforme pentru „toate părțile”.

Promovând producțiile culturale palestiniene

Schimbarea atitudinilor și practicilor britanice față de cultura și identitatea palestiniană, cărora li s-a acordat o poziție inferioară încă din vremea lui Balfour, nu este o sarcină ușoară. Există, însă, lucruri pe care societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate le fac și le pot face înaintea centenarului Declarației Balfour pentru a crea condițiile necesare sfârșirii complicității britanice la cenzurarea palestinienilor și politicilor prejudiciabile ale guvernului britanic în favoarea Israelului.

Presiunea publică organizată este un element cheie pentru crearea unor astfel de condiții. Arestarea și închiderea poetei Dareen Tatour a captat atenția și sprijinul a peste 250 de scriitori, poeți, traducători, editori, artiști și intelectuali renumiți. Tatour crede că acest răspuns internațional ar putea influența rezultatul cazului său. „Presiunea publică”, spune ea, „poate forța autoritățile israeliene să reconsidere persecutarea artiștilor, scriitorilor și tinerilor activiști palestinieni doar pentru că își exprimă respingerea față de opresiune.” Așa încât, societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate pot colabora pentru a crește presiunea internațională pentru eliberarea lui Dareen Tatour și a altor prizonieri politici palestinieni.

Mai precis, aceste grupuri pot să:

* Folosească media, forumurile publice și alte raze de acțiune pentru a crește înțelegerea impactului distrugător al Declarației Balfour asupra poporului palestinian prin negarea culturii și identității palestiniene și să continue să ceară guvernului britanic să formuleze scuze oficiale;

* Organizeze campanii creative de comunicare publică punând accentul pe atacurile Israelului la adresa istoriei și culturii palestiniene și pe legitimitatea apelului societății civile palestiniene pentru boicotarea culturală și academică a Israelului până când acesta se va supune legii internaționale;

* Să furnizeze suport juridic și de alte tipuri artiștilor, academicienilor și organizatorilor de evenimente culturale care întâmpină presiune politică din partea susținătorilor Israelului și să organizeze activități pentru a opri miniștrii britanici din a amenința independența instituțiilor culturale și academice britanice;

* Să creeze o bază de date cuprinzătoare a cazurilor de vize britanice refuzate palestinienilor în ultimii cinci ani, pentru a pune presiune pe autoritățile britanice să-i trateze pe palestinieni la fel ca pe israelieni atunci când depun cerere pentru viza de UK;




La aproape 100 de ani după Balfour, un lucru este sigur: este timpul ca Marea Britanie să adopte o abordare nouă. Centenarul oferă Marii Britanii oportunitatea nu doar de a înceta să ajute Israelul în tentativele sale de a-i reduce pe palestinieni la tăcere și de a obstrucționa schimburile culturale, ci și de a promova în mod activ producția culturală palestiniană și de a se asigura că poveștile palestiniene sunt spuse.

O campanie extrem de bine organizată este necesară pentru a se asigura că suficientă presiune publică este exercitată asupra guvernului britanic pentru a recunoaște în sfârșit influența distructivă a intervenției sale istorice și de a începe să își repare greșelile complicității trecute și prezente la represiunea culturală și la continua deposedare a palestinienilor.



Niciun comentariu: