de Aimee Shalan
Dacă poeta
palestiniană Dareen Tatour iese din afara perimetrului casei sale din Reineh,
Galileea, o alarmă va suna la compania de securitate britanică multinațională
G4S și autoritățile israeliene vor fi alertate. Poliția israeliană a arestat-o
pe Tatour pe 11 octombrie 2015 pentru poezia sa intitulată “Qawem ya sha‘abi
qawemhum” (Rezistă poporul meu, rezistă), care a fost postată pe contul său de Youtube în acea lună. Pe 2 noiembrie,
Israelul a acuzat-o de incitare la violență și susținerea unei organizații
teroriste.
În ianuarie, după
trei luni petrecute în închisoare, Tatour a fost plasată sub arest la domiciliu
lângă Tel Aviv, departe de localitatea sa. După o luptă îndelungată, acuzarea a
fost convinsă să accepte să fie plasată sub arest la domiciliul casei sale părintești.
În timp ce procesul continuă, Dareen va rămâne sub arest la domiciliu și va
continua să fie monitorizată de G4S, fiind considerată o „amenințare” la adresa
securității Israelului.
O asemenea
complicitate britanică în reprimarea culturală a palestinienilor nu este un
fenomen recent. Putem considera că își are rădăcinile în Declarația Balfour din
1917, care, susținând stabilirea unui cămin național pentru evrei în Palestina
în timp ce ignora existența indigenilor palestinieni care locuiau pe pământul
cu pricina de mii de ani, a declanșat procesul deposedării, al exilării și al
fragmentării sociale și culturale ce continuă și în ziua de azi. Iar acesta a
fost doar începutul unei abordări britanice în ceea ce privește poporul
palestinian, o abordare care i-a suprimat cultura și istoria.
Într-adevăr,
astăzi, în timp ce Israelul canalizează resurse financiare substanțiale către
promovarea producției sale culturale pe plan internațional, Marea Britanie ia
măsuri pentru a cenzura creativitatea și expresia culturală palestiniană. De la
implicarea companiilor private cum este G4S în arestul la domiciliu al lui
Dareen Tatour, până la acțiuni ministeriale pentru blocarea boicotului cultural
și înăbușirea dezbaterii academice în timp ce vizele pentru UK sunt refuzate în
mod constant artiștilor și profesorilor palestinieni, acțiunile represive ale
Marii Britanii ajută Israelul prin sprijinirea narativei sale cu o singură
fațetă – o narativă care facilitează continuarea ocupației israeliene a
teritoriilor palestiniene și adâncește regimul de apartheid.
Balfour și originile represiunii culturale
În ciuda impactului
devastator asupra palestinienilor, Declarația Balfour nu înseamnă mare lucru
pentru majoritatea britanicilor. Dacă i-ați întreba pe stradă pe oamenii
obișnuiți ce este Declarația Balfour, cel mai probabil mulți dintre ei nu ar
ști ce să răspundă.
Însă, guvernul britanic
plănuiește să comemoreze centenarul Declarației în noiembrie 2017. La începutul
acestui an, fostul prim ministru britanic David Cameron a declarat că guvernul
UK dorește să marcheze aniversarea dimpreună cu comunitatea evreiască „în modul
cel mai potrivit”. La vremea respectivă nu era prea clar ce înseamnă
„potrivit”. Nici astăzi nu suntem mai lămuriți în legătură cu acest aspect, dar
planurile de a marca evenimentul se pare ca sunt în continuare în curs de pregătire,
acum sub auspiciile controversatului nou secretar al afacerilor externe, Boris
Johnson.
În scurta dar
fatidica Declarație din 1917, secretarul afacerilor externe de atunci, Arthur
Balfour, proclama că guvernul britanic „își va da întreaga silință” pentru a
facilita „stabilirea unui cămin național pentru evrei”. Astfel, chiar înainte
ca Mandatul Britanic să înceapă în mod oficial, Balfour promisese Palestina
Federației Zioniste fără consimțământul locuitorilor săi palestinieni. Ștergerea
concisă a culturii și istoriei palestiniene se reflectă chiar în vocabularul pe
care l-a folosit referindu-se la indigeni ca la „ne-evrei”.
Deși Balfour i-a
recunoscut pe locuitorii Palestinei doi ani mai târziu, acesta a atribuit vieților
lor mai puțină valoare decât vieților evreilor care urmau să intre în posesia
pământului. După cum nota Balfour într-un memorandum, „Zionismul, fie că e bun
sau rău, este înrădăcinat într-o tradiție îndelungă, în nevoile prezentului, în
speranțele viitoare, cu o semnificație mult mai profundă decât dorințele a
700.000 de arabi care locuiesc acum pe acel pământ străvechi.”
Consecința logică a
acestei negări a istoriei și culturii palestiniene a fost deposedarea și
expulzarea populației palestiniene în 1948, urmată de demolarea sau iudaizarea
orașelor și satelor golite de locuitorii lor.
Atitudinea prejudiciabilă
a lui Balfour subliniază relațiile Marii Britanii cu Israelul până în ziua de
azi. Așa că, nu este o surpriză faptul că guvernul britanic nu s-a consultat cu
comunitatea palestiniană din UK înainte de a-și anunța intențiile de comemorare
a centenarului.
Cu toate acestea,
palestinienii se mobilizează deja pentru a da în judecată Marea Britanie pentru
rolul său istoric în furtul Palestinei. Anul trecut, „Campania Populară
Palestiniană de a da în judecată Regatul Unit”, din Egipt, a intentat un proces
pentru a „restaura drepturile poporului palestinian asupra pământului lor”. În plus,
președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, a anunțat recent că
intenționează să dea în judecată guvernul UK pentru Declarația Balfour. El a
mai acuzat Marea Britanie și de sprijinirea crimelor Israelului de la sfârșitul
mandatului asupra Palestinei până în prezent și a solicitat sprijinul Ligii
Arabe în acest demers.
Moștenirea lui
Balfour și a Mandatului Britanic include o lungă istorie de reprimări ale
exprimării palestiniene din partea Israelului, de la devalizarea librăriilor și
bibliotecilor și întemnițarea scriitorilor palestinieni, până la interzicerea
activităților culturale palestiniene și distrugerea siturilor culturale și a școlilor
din Gaza.
Imediat după
formarea statului Israel în 1948, palestinienilor care au rămas între granițele
a ceea ce devenise „Israel” li s-a interzis studierea moștenirii lor culturale
sau amintirea trecutului apropiat.
Un necrolog al lui
Mahmoud Darwish din 2008 amintește cum, atunci când avea opt ani, tânărul poet
recitase o poezie la sărbătoarea școlară anuală care celebra nașterea
Israelului, care vorbea despre inegalitățile pe care le observase între viețile
băieților arabi și ale celor evrei. După aceea, guvernul israelian l-a somat.
„Dacă mai scrii asemenea poezii, tatăl tău nu va mai lucra în cariera de piatră.”
Rostirea celor mai simple adevăruri de către un copil palestinian îl
înspăimânta pe conducătorul guvernului militar israelian suficient de mult
încât să amenințe traiul familiei sale.
Atunci, ca și acum,
autoritățile israeliene nu puteau suporta expresia culturală a conștiinței palestiniene.
Darwish și-a continuat munca și avea să fie închis de cinci ori de autoritățile
israeliene, acuzat că ar fi recitat poezie considerată incitatoare la răzvrătire
și dăunătoare statutului și stabilității Israelului.
Încercările de a curma
vocea lui Darwish continuă și după moartea sa. În iulie 2016, ministrul
israelian al apărării, Avigdor Lieberman, a mers până într-acolo încât a
comparat opera poetică a lui Darwish cu Mein
Kampf-ul lui Hitler după ce un post radio al armatei israeliene difuzase,
în mod surprinzător, poemul lui Darwish intitulat „Cartea de identitate”. Comentariile
lui Lieberman au venit după ce ministrul israelian al culturii, Miri Regev, i-a
cerut să oprească finanțarea postului radio pe motivul că „ar fi luat-o razna”
și că furnizează o platformă pentru narativa palestiniană.
Așa încât, pare că
foarte puțin s-a schimbat din vremea primilor ani de existență ai Israelului. Iar
recentele acțiuni de a bloca boicotul cultural și de înăbuși dezbaterile
academice arată gradul ridicat al implicării deschise a Marii Britanii în
cenzurarea celor care vorbesc împotriva Israelului.
Complicitate britanică actuală
Nu doar entități
corporatiste precum G4S încalcă libertatea de exprimare în numele Israelului. Într-o
vreme în care presiunea internațională asupra Israelului este tot mai mare,
guvernul britanic și un număr de instituții britanice se mișcă în direcția
opusă, consolidându-și sprijinul față de ideologia Zionistă ce are ca scop
reprimarea istoriei și culturii palestiniene.
Eforturile de
înghețare a finanțărilor către producții și grupuri artistice considerate
„pro-palestiniene” de către ministrul israelian al culturii Miri Regev pășesc
pe urmele „legii Nakba” din 2011, care autorizează oprirea finanțărilor
instituțiilor publice considerate a fi implicate în contestarea întemeierii
Israelului sau în orice activitate „care neagă existența Israelului ca stat
evreiesc și democratic”. Această lege draconică se pare că i-a oferit guvernului
britanic un model pentru a începe cenzurarea vocilor culturale din UK care
critică statul Israel.
Această evoluție a
lucrurilor a ieșit la iveală în august 2014, când teatrul londonez Tricycle a
refuzat să găzduiască Festivalul de Film Evreiesc din Marea Britanie (UKJFF)
finanțat parțial de ambasada israeliană – o replică dată vieților pierdute în
urma bombardamentelor efectuate de Israel în Gaza. Deși Tricycle s-a oferit să
furnizeze finanțare alternativă pentru a acoperi costul contribuției din partea
ambasadei Israelului, UKJFF nu a fost dispus să renunțe la sponsorizarea oferită
de ambasadă și și-a retras participarea.
Tricycle a devenit
ținta atacurilor susținute și s-a trezit cu o intervenție din partea secretarului
de stat pentru cultură de atunci, Sajid Javid. Împreună cu ministrul culturii și
al economiei digitale, Ed Vaizey, Javid a lucrat îndeaproape cu ambasadorul
israelian din acea vreme, Daniel Taub, pentru a presa teatrul Tricycle să-și
retragă obiecțiile față de finanțarea oferită de ambasada Israelului. Incapabil
să se opună amenințărilor la adresa propriei finanțări, micuțul teatru și-a
retras obiecțiile și i-a invitat pe cei de la UKJFF în aceleași condiții ca în
anul anterior.
Participând la un
eveniment organizat de Comisia Deputaților a Evreilor Britanici, în 2015, Javid
sublinia că intervenția sa din anul precedent avea ca scop și împiedicarea
altor organizații de a-și exercita dreptul de boicotare. „Am fost cât se poate
de clar în legătură cu ce s-ar putea întâmpla cu finanțarea [teatrului] dacă
vor încerca din nou sau dacă oricine încearcă genul acela de lucruri”, a spus
acesta.
Mesajul lui Javid
era pătrunzător și limpede: orice boicotare a Israelului din partea instituțiilor
culturale britanice iese din discuție dacă doresc să primească finanțare. Metodele
și practicile Israelului nu mai sunt ignorate de miniștrii din UK; acum sunt
adoptate de aceștia.
Poziția teatrului
Tricycle, deși de scurtă durată, a marcat oricum începutul unei dezbateri
publice despre amenințările din partea avocaților pro-Israel ai guvernului
adresate instituțiilor culturale independente din Marea Britanie. În octombrie
2014, un dialog public intitulat „După Tricycle: pot organizațiile artistice să
spună „NU” finanțării din partea ambasadei Israelului?” a fost găzduit la Centrul
pentru Acțiune al Amnesty International.
În timpul discuției, a devenit tot mai vizibilă nevoia unor strategii eficiente
de contestare a presiunii politice asupra artelor, pe măsură ce se raportau tot
mai multe manipulări și cenzurări instituționale.
Un exemplu citat a
fost decizia din aprilie 2014 a Donmar Warehouse, un teatru din cartierul
londonez West End, de a cenzura un podcast
ce făcea parte dintr-o serie de discuții legate de producția „Versaille” a lui
Peter Gill. Intitulată „Conversații imposibile”, seria prezenta diverși
comentatori politici și culturali care explorau moștenirea primului război
mondial. Cu 24 de ore înainte de una dintre discuții – „Scrisoarea domnului
Balfour către Lordul Rotschild: Felul în care marele război a remodelat harta
lumii” – Donmar Warehouse a primit o plângere din partea unui finanțator care
susținea că evenimentul este un atac la adresa statului Israel, un miting
anti-Israel și antisemitic. Plângerea a fost însoțită de amenințări cu
retragerea finanțărilor, precum și de promisiunea de a înainta plângeri
instituțiilor culturale cu finanțare publică cu care lucrase organizatorul
evenimentului. Deși Donmar Warehouse a ținut discuția, a ales să nu posteze
online podcast-ul împreună cu alte
discuții ce avuseseră loc.
Cenzura instituțională
și guvernamentală în sprijinul Israelului a pătruns și în sfera academică. În 2015,
Eric Pickles, secretarul de stat al comunităților și guvernului local de
atunci, s-a asigurat de anularea unei conferințe academice despre statutul juridic
al Israelului la Universitatea Southampton. Conferința îi avea ca invitați și
pe un profesor israelian de drept și pe un activist palestinian pentru
drepturile omului, dar Pickles a susținut că evenimentul ar da glas „atacurilor
din partea extremei stângi la adresa Israelului, care adesea degenerează în
antisemitism” în loc să ofere „o platformă pentru toate părțile în dezbatere”.
Michael Gove, responsabil cu disciplina la vremea aceea, s-a alăturat
conflictului, declarând că „nu era o conferință, ci un festival al urii față de
Israel”.
Ca răspuns la
intervenția guvernamentală, universitatea a retras permisiunea conferinței de a
avea loc pe proprietatea sa, pe motive de siguranță. Universitatea a susținut
că evenimentul ar putea da naștere protestelor și că nu deține resursele necesare
pentru a le potoli, în ciuda unei declarații a poliției care confirma că ar
putea asigura securitatea evenimentului. În aprilie 2016, conferința a fost
blocată din nou, organizatorii neputând să plătească suma de 24.000 de lire
sterline pe care universitatea a cerut-o pentru a acoperi costul angajării unei
firme private de securitate și ridicării unor garduri.
Implicarea tot mai
mare a UK în reprimarea culturală a palestinienilor se reflectă și prin refuzul
acordării vizelor. Artele, cultura și educația ajută la crearea de spații în
care problemele dificile pot fi abordate în mod creativ – mai ales atunci când
oameni din diferite culturi și contexte sunt aduși laolaltă. De aceea schimburile
culturale și educaționale între artiști și academicieni palestinieni și
internaționali au fost împiedicate de regimul de ocupație israelian de decenii.
Mai recent, Israelul i-a interzis prof.dr. Adam Hanieh din UK să intre în
Israel sau în Palestina timp de 10 ani, după ce acesta a încercat să
călătorească la universitatea Birzeit pentru a ține o serie de conferințe. Israelul
a refuzat și intrarea scriitorului palestinian din Marea Britanie Ahmed Masoud
care trebuia să participe la Festivalul Palestinian de Literatură din
Cisiordania la începutul acestui an.
În ultima vreme,
tot mai multor artiști și academicieni palestinieni care încercau să vină în
Marea Britanie pentru a participa la expoziții, producții teatrale, turnee și
conferințe, li s-a refuzat viza de intrare în UK. Lui Hamde Abu Rahma, un
fotojurnalist palestinian, i s-a refuzat de două ori viza de UK deși avea
acoperire financiară și sprijin din partea unui număr de membri ai
parlamentului britanic până să îi fie în sfârșit acordată permisiunea de a veni
în Scoția pentru Festivalul din Edinburgh de anul acesta. Printre alți artiști
palestinieni care nu au primit vize s-au numărat și Ali Abukhattab și Samah al-Sheikh,
scriitori ce trebuiau să apară la Institutul de Arte Contemporane ca parte a
Festivalului Shubbak, și Nabil al-Raee, director artistic al Freedom Theater
din Jenin. Sistemul de acordare a vizelor devine un obstacol tot mai mare în
calea parteneriatelor academice cu universitățile palestiniene. Potrivit British
Council, anul acesta, pentru prima oară, cinci din cei zece studenți
palestinieni sponsorizați de ei nu au primit vize.
Pe de altă parte, artiștii
și academicienii israelieni nu au parte de același tratament, chiar dacă vin
din coloniile ilegale ale Cisiordaniei. În vreme ce un colonist israelian poate
obține o viză la modul cel mai simplu atunci când ajunge în UK, un palestinian
care locuiește vis-à-vis de el trebuie să treacă printr-un proces complicat și
costisitor înainte de a călători, cu mici șanse de reușită.
Este esențial ca
instituțiile britanice să nu fie descurajate de a invita palestinieni să
participe la activitățile lor, cu atât mai mult cu cât guvernul britanic adoptă
o atitudine severă față de boicotul cultural și împiedică dezbaterile academice
sub pretextul asigurării unei platforme pentru „toate părțile”.
Promovând producțiile culturale palestiniene
Schimbarea atitudinilor
și practicilor britanice față de cultura și identitatea palestiniană, cărora li
s-a acordat o poziție inferioară încă din vremea lui Balfour, nu este o sarcină
ușoară. Există, însă, lucruri pe care societatea civilă palestiniană și grupurile
de solidaritate le fac și le pot face înaintea centenarului Declarației Balfour
pentru a crea condițiile necesare sfârșirii complicității britanice la
cenzurarea palestinienilor și politicilor prejudiciabile ale guvernului
britanic în favoarea Israelului.
Presiunea publică
organizată este un element cheie pentru crearea unor astfel de condiții. Arestarea
și închiderea poetei Dareen Tatour a captat atenția și sprijinul a peste 250 de
scriitori, poeți, traducători, editori, artiști și intelectuali renumiți. Tatour
crede că acest răspuns internațional ar putea influența rezultatul cazului său.
„Presiunea publică”, spune ea, „poate forța autoritățile israeliene să
reconsidere persecutarea artiștilor, scriitorilor și tinerilor activiști
palestinieni doar pentru că își exprimă respingerea față de opresiune.” Așa
încât, societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate pot colabora
pentru a crește presiunea internațională pentru eliberarea lui Dareen Tatour și
a altor prizonieri politici palestinieni.
Mai precis, aceste grupuri
pot să:
* Folosească media,
forumurile publice și alte raze de acțiune pentru a crește înțelegerea impactului
distrugător al Declarației Balfour asupra poporului palestinian prin negarea
culturii și identității palestiniene și să continue să ceară guvernului
britanic să formuleze scuze oficiale;
* Organizeze
campanii creative de comunicare publică punând accentul pe atacurile Israelului
la adresa istoriei și culturii palestiniene și pe legitimitatea apelului
societății civile palestiniene pentru boicotarea culturală și academică a
Israelului până când acesta se va supune legii internaționale;
* Să furnizeze
suport juridic și de alte tipuri artiștilor, academicienilor și organizatorilor
de evenimente culturale care întâmpină presiune politică din partea
susținătorilor Israelului și să organizeze activități pentru a opri miniștrii
britanici din a amenința independența instituțiilor culturale și academice
britanice;
* Să creeze o bază
de date cuprinzătoare a cazurilor de vize britanice refuzate palestinienilor în
ultimii cinci ani, pentru a pune presiune pe autoritățile britanice să-i
trateze pe palestinieni la fel ca pe israelieni atunci când depun cerere pentru
viza de UK;
La aproape 100 de
ani după Balfour, un lucru este sigur: este timpul ca Marea Britanie să adopte
o abordare nouă. Centenarul oferă Marii Britanii oportunitatea nu doar de a
înceta să ajute Israelul în tentativele sale de a-i reduce pe palestinieni la
tăcere și de a obstrucționa schimburile culturale, ci și de a promova în mod
activ producția culturală palestiniană și de a se asigura că poveștile
palestiniene sunt spuse.
O campanie extrem
de bine organizată este necesară pentru a se asigura că suficientă presiune
publică este exercitată asupra guvernului britanic pentru a recunoaște în sfârșit
influența distructivă a intervenției sale istorice și de a începe să își repare
greșelile complicității trecute și prezente la represiunea culturală și la
continua deposedare a palestinienilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu