luni, octombrie 10, 2016

Războiul din octombrie 1973 sau de Yom Kippur




Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.

Perioada care trecuse de la ultimul război arabo-israelian din 1967 nu se dovedise deloc liniștită; liniile de încetare a focului, stabilite atunci, se animau destul de des, incidentele și ciocnirile armate ținându-se lanț. Între timp, egiptenii și sirienii își refăcuseră echipamentul militar, cantitativ, dar mai ales calitativ, înregistrând un progres remarcabil, atât din punct de vedere tehnic cât și al pregătirii efectivului uman. În mai puțin de un an și jumătate, Egiptul și Siria își reconstruiseră armatele în proporțiile dinainte de război, întărindu-le substanțial în ceea ce privește blindatele, aviația și artileria antiaeriană.

Mișcarea de eliberare națională a Palestinei („Harat al Tahir al Watani al Falastini”) ale cărei inițiale H.A.T.A.F., citite invers, dau numele Fatah, a fost creată, după unele date, încă din 1959, dar a început să se manifeste politic în 1964. Artizanul organizării Fatah-ului era un tânăr palestinian din Ierusalim, Yasser Arafat, al cărui nume de luptă Abu Ammar va deveni cunoscut ulterior în întreaga lume arabă. La vârsta de 19 ani, Yasser Arafat s-a aflat alături de eroul național Abdel Kader, comandantul militar al luptătorilor palestinieni, care avea să fie ucis în bătălia pentru șoseaua Ierusalim-Tel Aviv, din primăvara anului 1948. Refugiat după primul război arabo-israelian împreună cu familia inițial în Gaza, zona administrată atunci de Egipt, tânărul Yasser Arafat s-a înscris apoi, în 1950, la Universitatea Guizeh din Cairo, urmând cursurile de inginerie. În 1952, a fost ales președinte al Asociației studenților palestinieni din capitala de pe Nil, iar în timpul războiului Suezului din 1956 a făcut parte din rândurile armatei egiptene, cu grad de ofițer. Anul următor, Arafat a plecat în Kuweit, unde a rămas mult timp exercitându-și profesia de inginer.

Aici, în zona marelui Golf al petrolului, va întâlni câteva cunoștințe mai vechi de la Cairo – Salah Khalaf (Abu Ayad) profesor de limba arabă în Kuweit și Mohamed Najjar (Abu Jihad) care încă de la vârsta de 18 ani luptase în rândurile rezistenței palestiniene. „Grupul de la Cairo” va fi lărgit cu încă trei personaje: doi specialiști în petrol – unul lucrând în Arabia Saudită, Farouk Kadoumi (Abu Lutof) și altul în Qatar, Kamal Aduane – precum și Khaled Hassan (Abu Said) care era, la timpul respectiv, secretarul municipalității din Kuweit. Împreună cu ei, Yasser Arafat va pune bazele organizației Fatah, emigrarea palestiniană tot mai masivă spre Golf permițând accelerarea procesului de formare a acestei importante grupări a rezistenței. Nașterea Fatah-ului a constituit reacția logică față de situația existentă în lumea arabă după criza Suezului și față de ineficacitatea manifestată până atunci de palestinienii acționând individual, fără coordonare și fără un program bine stabilit.

Între 1959 și 1965, nucleul inițial al Fatah-ului a creat celule atât în orașele și micile așezări din Cisiordania și Gaza, cât și în taberele de refugiați, începând, totodată, instruirea unor trupe de gherilă. Ramura militară a organizației, destinată să întreprindă astfel de operațiuni, a fost numită „al Assifa” (Furtuna) și prima sa operațiune împotriva Israelului s-a desfășurat în zorii zilei de 1 ianuarie 1965, această dată fiind aniversată, de atunci, de către palestinieni, ca „Ziua Revoluției”.

Noul exod al palestinienilor, provocat de trecerea Cisiordaniei și Gazei sub stăpânirea armatei israeliene, în iunie 1967, a făcut să crească rapid rândurile mișcării de rezistență, organizațiile acesteia instalându-se solid pe malul estic al Iordanului și începând să hărțuiască trupele de ocupație de pe partea cealaltă. În această situație, israelienii au luat măsuri ferme, întărind dispozitivul militar de-a lungul Iordanului cu noi unități și, conform politicii lor de represalii, au întreprins intense bombardamente cu artileria și aviația, împotriva localităților de pe celălalt mal, pregătind, în același timp, o operațiune de mai mare anvergură pe care o vor declanșa în martie 1968, pe teritoriul regatului hașemit, în zona sudică a râului.

Scopul real al operațiunii israelienilor era distrugerea așezării Karameh, considerată de ei ca unul dintre principalele centre ale mișcării de rezistență palestiniene, și în special al organizației Fatah. Aici, într-un punct pustiu, situat la 4 km de malul estic al Iordanului și la 35 km de Amman, se instalase, în 1952, un grup de refugiați palestinieni întemeind o așezare pe care au botezat-o Karameh (demnitatea). Ei au început să desțelenească pământurile din jur și să le cultive, înlocuind totodată, treptat, corturile cu casele de paiantă înconjurate de livezi și grădini de zarzavat. Cu timpul, au introdus apă curentă și electricitate. UNRWA a construit două școli, așezarea inițială căpătând tot mai mult aspectul unui târgușor prosper cu o populație de 25.000 de locuitori. Acestora li s-au adăugat după războiul din 1967 alți 25.000 de refugiați palestinieni de pe malul vestic, Karameh transformându-se într-o aglomerare umană cu 50.000 de suflete. După bombardarea sa de către aviația și artileria israeliană, în noiembrie 1967, locuitorii din Karameh, sub îndrumarea organizațiilor rezistenței palestiniene, au luat măsuri de autoapărare organizându-și o miliție populară formată din mai multe sute de tineri.

La 13 februarie 1968, ministrul apărării al Israelului, Moshe Dayan, declara că această localitate a devenit una dintre principalele baze ale Fatah-ului, ceea ce suna ca un fel de avertisment, lăsând să se întrevadă o apropiată operațiune de proporții împotriva așezării palestiniene. Locuitorii așezării, care în cea mai mare parte rămăseseră pe loc în timpul bombardamentelor anterioare, au fost evacuați spre taberele palestiniene situate mai la Est. Milițiile combatante, în frunte cu Yasser Arafat și ceilalți conducători ai Fatah-ului, au luat, în continuare, măsuri ferme de apărare, pregătind ambuscade și acțiuni de hărțuială împotriva forțelor israeliene de invazie.

În zorii zilei de 21 martie 1968, patru coloane blindate israeliene au traversat râul Iordan – trei în zona podului Husein (fost Allenby) la sud-vest de Karameh și alta în apropiere de podul Damiya, în partea de nord-vest. Trei din aceste coloane s-au îndreptat spre oraș, iar a patra a primit misiunea să supravegheze căile de acces dinspre Amman și Salt. Trupe aeroportate au fost lansate din elicoptere pe colinele din spatele orașului. Cam în același timp, s-a declanșat un atac de diversiune împotriva localității iordaniene Ghor Safi, situată în sudul Mării Moarte, la circa 120 km de Karameh.

Israelienii au întâmpinat o vie rezistență încă de la traversarea firului îngust de apă, tancurilor lor Patton fiind prinse sub tirul concentric al artileriei și blindatelor iordaniene postate în valea râului. Coloanele blindate israeliene au fost astfel imobilizate, în apropierea podurilor de campanie pe care le instalaseră peste Iordan, fiind țintuite pe loc de un foc intens de aruncătoare de mine și lansatoare portative de rachete antitanc. Spre sfârșitul dimineții, parașutiștii israelieni au reușit până la urmă să pătrundă în Karameh, dinamitând toate clădirile întâlnite în cale: locuințe, magazine, școli, poșta, dispensarul. La ora 14, când ultimii soldați israelieni s-au retras din Karameh, orașul era în întregime distrus.

Politica israeliană de represalii, pentru orice atentat săvârșit de palestinieni pe teritoriul propriu sau peste hotare, a continuat să se intensifice în perioada ce a urmat, extinzându-se și asupra altor țări arabe.

Ciocnirile au continuat în tot cursul anului, israelienii organizând, la un moment dat, un raid-surpriză pe țărmul vestic al Golfului Suez și distrugând tot ce le-a ieșit în cale: posturi de observație, tabere ale armatei egiptene, instalații radar, vehicule militare. Peste 100 de soldați egipteni au fost uciși cu acest prilej. Egiptenii au răspuns cu tiruri puternice de artilerie provocând pagube substanțiale pozițiilor fortificate israeliene de pe malul estic al Canalului.

În primele luni ale anului 1970, raza confruntării se va extinde, aviația israeliană pătrunzând în adâncime deasupra teritoriului egiptean la vest de Canal. Bombardamentele aeriene nu urmăreau, de această dată, numai obiective militare. Au fost atacate și o serie de instalații industriale. Orașele egiptene din zona Canalului, fiind distruse, au rămas pustii, locuitorii lor refugiindu-se în interiorul țării. S-au înregistrat numeroase victime din rândurile populației civile. În fața acestei situații, Nasser s-a adresat Uniunii Sovietice pentru a-i furniza materialul necesar de apărare antiaeriană, primind, la scurt timp, rachete sol-aer și avioane de intercepție de tip mai modern.

Starea de lucruri luase o turnură îngrijorătoare, care ar fi putut conduce la un nou război în zonă, cu implicații grave pe plan mondial, inclusiv posibilitatea antrenării involuntare în conflict și a altora. Secretarul de stat american William Rogers propusese, încă din decembrie 1969, un plan de reglementare a conflictului, pe etape, prin intermediul unor negocieri indirecte, inițiativă care nu a avut prea mare succes la timpul respectiv. Șeful diplomației americane a revenit, în iunie 1970, cu un al doilea „plan Rogers”, prevăzând o încetare a focului temporară și deschiderea de negocieri indirecte prin intermediul mediatorului ONU, ambasadorul suedez Jarring.

În discursul rostit la 23 iulie 1970, cu prilejul celei de-a 18-a aniversări a revoluției din 1952, președintele Nasser anunța acceptarea „planului Rogers”. În Israel lucrurile au mers ceva mai greu. Membrii Gahal (viitorul Likud) din cadrul guvernului, acceptând în principiu o încetare a focului pe Canalul Suez, au refuzat însă să-și dea consimțământul pentru orice fel de negocieri privind retragerea din teritoriile ocupate și administrate de armata israeliană după războiul din iunie 1967.

În consecință, peste puțin timp se va produce o criză, cei patru miniștri aparținând grupării Gahal părăsind guvernul de coaliție, ceea ce a permis celor rămași să ia decizia de acceptare a planului respectiv de încetare a focului, susținut și de Uniunea Sovietică. Acest acord n-a adus însă pacea așteptată între cele două țări. Dar, în continuare, atmosfera va rămâne în general calma, mai bine de trei ani, de-a lungul întregii linii de front de pe Canal.

Între timp se vor petrece o serie de evenimente în lumea arabă, dintre care cel mai dramatic va fi conflictul armat desfășurat între rezistența palestiniană și regimul de la Amman (septembrie 1970-iulie 1971) soldat cu numeroși morți și răniți de o parte și de alta și cu retragerea organismelor politico-militare palestiniene de pe teritoriul iordanian. Stabilirea acestora în Liban va deschide un nou focar acut de încordare, centrul de greutate al acțiunilor de represalii israeliene mutându-se de pe Suez și Iordan, împotriva celor 16 tabere palestiniene existente pe teritoriul libanez. Aceste acțiuni de represalii mergând de la atentate, bombardamente terestre, aeriene și navale până la invadarea temporară a Libanului de către trupele israeliene, vor afecta permanent și tot mai mult nu numai viața celor 400.000 de palestinieni aflați în această țară dar și a restului populației, contribuind la generarea unei atmosfere de insecuritate, la divizare acută și adversitate, la pregătirea unor răfuieli fratricide care au condus, până la urmă, la declanșarea războiului civil din 1975 și la haosul tragic ce a urmat.

În toamna anului 1970, se produseseră schimbări notabile în conducerile de stat din Egipt și Siria. La Cairo, locul lui Gamal Abdel Nasser, decedat prematur, fusese luat de Anwar El Sadat. La Damasc, generalul Hafez Al-Assad, ministru al apărării, în vârstă de 42 de ani, devenind secretar general al Partidului Baas Arab Socialist și președinte al republicii, iniția în noiembrie 1970, „mișcarea de redresare” ce va duce la stabilitatea politică, mult așteptată în Siria.

Răspunzând unui memorandum al mediatorului ONU Gunnar Jarring, guvernul egiptean își declară intenția de a semna un tratat de pace cu Israelul după evacuarea tuturor teritoriilor arabe ocupate, prevăzută, de altfel, și în cunoscuta rezoluție 242 a Consiliului de Securitate. În răspunsul său la memorandumul lui Jarring, guvernul israelian anunța că nu înțelege să evacueze totalitatea teritoriilor egiptene ocupate, manifestându-și intenția de a păstra o parte din Sinai, inclusiv Sharm El Sheikh și controlul strâmtorii Tiran.

Deși prelungirea acordului de încetare a focului pe o durată determinată a fost refuzată în continuare de Israel, ea va fi totuși respectată de ambele părți, situația de „nici pace, nici război” trenând încă doi ani.

Deficiențele egiptene din cursul „războiului de uzură”, retragerea experților militari sovietici din Egipt în iulie 1972 la cererea lui Sadat, aparenta indecizie a noului președinte și abandonarea de către SUA a politicii lor de mediere, pe care au înlocuit-o cu sprijinul necondiționat acordat Israelului, inclusiv furnizarea de armament din cel mai sofisticat, precum și avantajul militar al așa-numitelor „frontiere sigure” cucerite prin forță în 1967, toate acestea la un loc creaseră o stare euforică la Tel Aviv, unde domnea convingerea că superioritatea militară a Israelului este atât de puternică încât statele arabe nu vor îndrăzni să riște un război pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Dar cei ce gândeau așa se înșelau și desfășurarea evenimentelor a dovedit-o. Generalul Moshe Dayan, ministrul apărării, avertizase din timp că socotelile liniștitoare de acest fel erau eronate: „Personal, spunea Dayan, n-am crezut nici înainte, nici după războiul de șase zile că egiptenii se vor resemna de a ne vedea fortificați de-a lungul Canalului sau că sirienii se vor resemna cu ocuparea de către noi a Golanului. Înțelegeam foarte bine că prezența noastră în aceste sectoare va însemna o reluare a ostilităților dintr-un moment în altul.”

Posibilitatea unui nou război între arabi și israelieni se profila tot mai insistent în 1973, când acumularea unei serii de factori conducea în mod fatal în această direcție. Cei interesați erau conștienți de pericolul declanșării confruntării armate și au fost la curent și cu iminența momentului exploziei.

În  august 1973, președintele egiptean se deplasa la Riad pentru consultări pe această temă cu suveranul saudit, expunându-i intențiile sale pentru viitorul apropiat. Rezultatul a fost mai mult decât favorabil Egiptului. Regele Feisal i-a promis președintelui Sadat că-i va finanța substanțial planul său politic-militar. În perioada imediat următoare, Sadat, care renunțase cu un an înainte la consilierii sovietici, va face din nou apel la furnituri militare din URSS, cerând și primind arme noi, mult mai moderne decât cele avute în dotare de armata egipteană. Armament nou sosise, în același timp, în cantități apreciabile, și în Siria.

Americanii erau desigur perfect informați de ceea ce se petrecea în Orientul Mijlociu, de faptul că întregul curs al evenimentelor se îndrepta implacabil în direcția războiului. Ei nu vor încerca să blocheze dezlănțuirea conflictului ci într-o oarecare măsură o vor încuraja, dezmințind ulterior, cu vehemență, acest lucru, fără însă a reuși să convingă prea mult pe cercetătorii istorici.

După eșecul „planului Rogers” din 1970, SUA au desfășurat un sofisticat joc politic în această parte a lumii, în centrul său situându-se, ca un monument ce trebuia păstrat cu orice preț, petrolul arab. După întrevederea de la Riad dintre Feisal și Sadat, regele saudit l-a trimis la Washington pe ministrul petrolului pentru a-i pune în gardă pe americani și a le solicita o schimbare în poziția lor privind conflictul din Orientul Mijlociu. Dar acesta n-a găsit prea multă ascultare în capitala de pe Potomac, unde la timpul respectiv apele politicii americane erau grav tulburate de scandalul Watergate, ce concentra întreaga atenție a președintelui Nixon. Ministrul saudit a acordat atunci un interviu unor ziariști americani, în care, în termeni diplomatici aleși cu grijă dar care conțineau și cuvântul „embargo”, lăsa să se înțeleagă că un asemenea embargo va fi pus în aplicare dacă America nu-și va revizui politica sa în problema conflictului din Orientul Mijlociu.

James Atkins, expert al Departamentului de Stat, avertizase, într-o notă adresată șefului Casei Albe și secretarului de stat, asupra „amenințării reale, formulate pentru prima oară, cu un embargo petrolier care va fi condus de însăși Arabia Saudită, dacă SUA nu angajează, în lunile imediat următoare, o negociere în Orientul Mijlociu, începând cu petrolul. Negociere urgentă, în realitate inevitabilă, care deja a întârziat prea mult pentru stabilitatea economiei mondiale, profund amenințată acum.”

Aprecierile lui Atkins porneau de la faptul că prețul petrolului, deși crescuse în ultimii ani cu aproape 50% - de la 1,80 la 2,60 dolari barilul – după o stagnare de mai multe decenii, era necesar să fie renegociat, acordându-i-se un spor oarecare pentru a mulțumi pe producătorii arabi și a-i împiedica să declanșeze o creștere radicală a prețurilor. În acest caz, se înțelege, ceea ce nimeni nu îndrăznea să spună deschis, de urcarea prețului profitau nu numai statele arabe ci și societățile petroliere occidentale și în special cele americane, care continuau să exploateze petrolul arab păstrându-și partea leului.

Avertismentele privind declanșarea unui nou război în Orientul Mijlociu și instituirea embargoului petrolier arab vor trece neluate în seama de factorii de răspundere ai Administrației americane, cel puțin la prima vedere. Dar la Departamentul de Stat, CIA și Pentagon, informațiile tot mai numeroase care veneau în acest sens vor fi analizate cu toată atenția, generând variante sofisticate de măsuri, pentru a face față situațiilor nou create.

După declanșarea ostilităților, întrebat de ziariști, secretarul de stat Kissinger declara cu seninătate: „În săptămâna care a precedat sâmbăta ostilităților cerusem, în trei rânduri, serviciilor noastre de informații ca și serviciilor israeliene, o evaluare a situației. Împreună au fost de acord că declanșarea războiului era atât de puțin probabilă, încât au estimat această posibilitate la zero.”

Imediat după declanșarea atacului egipteano-sirian și în continuare, s-a fabulat extrem de mult asupra „surprizei” războiului de la 6 octombrie 1973, dându-se vina pe acest factor pentru succesele militare inițiale ale arabilor. O serie de elemente, cunoscute și înainte și după începerea ostilităților, vin însă să dezmintă că războiul a izbucnit pe neașteptate, cu toate încercările de a se credita o astfel de idee. A fost oare „o săptămână a surprizei” pentru americani și israelieni perioada care a precedat războiul? Să vedem ce spun faptele.

La Beirut, de pildă, în cercul larg al celor peste 400 de corespondenți străini, declanșarea războiului se dădea drept sigură. Ceva mai mult, se anticipa chiar și ziua și ora aproximativă a începerii luptelor. Or, ceea ce știau corespondenții străini cunoștea întreaga capitală libaneză și era imposibil să scape numeroaselor agenturi secrete străine, ce își făcuseră cuib pe acolo, și în special antenelor Mossad-ului și CIA, extrem de active, atunci ca și mai târziu, în țara cedrilor matusalemici.

În dimineața de 6 octombrie, când toate informațiile menționau declanșarea atacului arab chiar în cursul acelei zile, o reuniune strânsă de urgență a fost convocată în biroul primului ministru israelian la care, în afară de Dayan și încă doi membri ai cabinetului, a fost invitat și șeful statului major, generalul David Elazar, numit de prieteni cu apelativul „Dado”. Acesta din urmă va insista atât asupra mobilizării neîntârziate a 120.000 de rezerviști cât și a declanșării unui atac aerian preventiv împotriva aerodromurilor militare siriene din interiorul țării.

După cum menționa în memoriile sale, Dayan n-a fost de acord cu atacul aerian preventiv și nici cu chemarea unui număr de rezerviști mai mare decât era necesar. El explica atitudinea sa în felul următor: „Dacă va trebui să cerem ajutorul Statelor Unite, atunci va fi necesar să le aducem proba irefutabilă că nu noi am fost aceia care am dorit războiul – chiar dacă aceasta exclude orice acțiune preventivă și ne handicapează în desfășurarea campaniei.”

Golda Meier  și Moshe Dayan, oameni politici cu multă experiență, au socotit exact riscurile, cântărind toate argumentele pro și contra unui atac israelian preventiv. Ei erau, desigur, bine informați asupra jocului politic al SUA în Orientul Mijlociu la momentul respectiv, cunoscând că Washingtonul nu putea apărea, în niciun caz, în ochii arabilor, ca susținător al unei agresiuni deliberate israeliene împotriva Siriei și Egiptului.

Administrația americană n-a fost luată prin surprindere de desfășurarea evenimentelor dar, continuându-și jocul, a căutat să arate contrariul. Declarația purtătorului de cuvânt, survenită la trei ore după începerea ostilităților, nu făcea nici cea mai mică aluzie la cine declanșase războiul. Și când reprezentantul Israelului la Washington a avizat guvernul american asupra celor întâmplate, a avut surpriza să i se răspundă că, după surse arabe, aviația israeliană fusese cea care atacase prima. Războiul de Yom Kippur (marea iertare) cea mai sacră și solemnă sărbătoare religioasă a evreilor sau războiul de 6 Ramadan, după denumirea dată de arabi, începuse.

Ostilitățile au fost deschise simultan, pe ambele fronturi, de-a lungul Canalului Suez și în podișul Golan, sâmbătă, 6 octombrie 1973, în jurul orei 14, când artileria egipteană și siriană a dezlănțuit un puternic bombardament asupra pozițiilor avansate israeliene. În faza de început a ostilităților, israelienii opuneau pe frontul din Golan circa 200 de tancuri celor 500 trimise la atac de adversar. Raportul efectivelor le era și mai defavorabil. Această situație avea să fie remediată parțial, abia în cursul zilei următoare, după mobilizarea rezerviștilor.

Ofensiva trupelor siriene se dezvolta în trei direcții de atac urmărind străpungerea pozițiilor fortificate israeliene de pe linia de încetare a focului din iunie 1967 și eliberarea unei porțiuni cât mai mari posibile din podișul Golan, ocupat de adversarii lor cu 6 ani înainte.

Principalele unități israeliene aflate în calea atacului sirian, la nord și la sud de Kuneitra, erau brigada a 7-a blindată și brigada blindată „Barak”. După lupte înverșunate, forțe siriene de tancuri au reușit să opereze o străpungere în sectorul Hushniyah, la 12 km sud de Kuneitra, încercuită de alte unități, și să coboare spre lacul Tiberiada. În dimineața zilei de 7 octombrie, întăririle israeliene începură să sosească precipitat în zonele amenințate, până seara, în podișul Golan, adunându-se trei divizii complete, cu câteva sute de tancuri. Până la urmă, situația ce devenise extrem de critică pentru întregul sector al frontului israelian s-a ameliorat datorită aviației ce ataca fără încetare cu toate forțele disponibile – în ciuda pierderilor sale grele – precum și a unei brigăzi blindate de rezerviști din Galileea care în drum spre linia întâi a dat de coloana de tancuri siriană atacând-o din flanc și reușind să-i blocheze înaintarea.

La 9 octombrie, aviația israeliană a trecut la bombardarea în adâncime a teritoriului sirian, departe în spatele frontului, întreprinzând raiduri aeriene împotriva orașelor și obiectivelor civile. Raidurile aeriene israeliene au produs mari pagube economiei siriene dar n-au reușit să zdruncine cât de cât moralul populației. Dimpotrivă, voința de luptă a sirienilor a fost și mai mult întărită și cine a vizitat Damascul în acele zile s-a putut convinge de spiritul combativ al milionului său de locuitori care, de la mic la mare, luaseră armele în mâini, gata să dea o ripostă hotărâtă inamicului. De altfel, încercările de a repeta bombardarea Damascului au fost spulberate de tirurile precise ale rachetelor-sol, mai multe avioane israeliene prăbușindu-se în flăcări în zona înconjurătoare a orașului. Trimiterea masivă de întăriri israeliene, prin introducerea în luptă a noi unități de rezerviști și a unui important număr de tancuri, a echilibrat situația.

Pe linia frontului din zona Canalului Suez, egiptenii au început operațiunile militare la 6 octombrie, trecând imediat la forțarea obstacolului de apă în numeroase puncte. Ei foloseau ambarcațiuni de tot felul – bărci, plute, pontoane – și mulți dintre soldații egipteni au ajuns pe celălalt mal înot, sub protecția puternicului tir al sutelor de tunuri concentrate în imediata apropiere a câmpului de bătălie. Până în seara primei zile de război, egiptenii reușiseră să instaleze zece poduri de campanie peste Canal, tancurile și infanteria motorizată scurgându-se, într-un șuvoi neîntrerupt, pe malul estic și asaltând complexul de fortificații Bar-Lev. Linia Bar-Lev era formată din 16 forturi, cu cazemate la suprafață și adăposturi subterane betonate, toate aceste puncte înaintate, amplasate de-a lungul Canalului, fiind legate între ele printr-o rețea densă de căi de comunicații. La câțiva kilometri în spatele forturilor, se afla artileria israeliană și unități de tancuri destinate ca, în caz de nevoie, să intre imediat în acțiune pentru sprijinirea primei linii.

Când blindatele israeliene s-au pus în mișcare, pentru a veni în ajutor forturilor deja înconjurate de forțele egiptene, ele au fost întâmpinate de un violent tir de arme antitanc declanșat de pe ambele maluri , cele mai multe tancuri fiind scoase din luptă fără a putea să-și îndeplinească misiunea ce le fusese încredințată. Micile garnizoane ale forturilor israeliene din prima linie, supuse din primul moment la un bombardament intens de artilerie de pe malul vestic și înconjurate de tancurile și infanteria egipteană, au opus o rezistență disperată, majoritatea apărătorilor fiind uciși sau răniți. Cea mai mare parte a ofițerilor comandanți pierise chiar din prima faza a bătăliei și forturile vor cădea unul după altul în mâinile egiptenilor în mai puțin de 24 de ore, supraviețuitorii fiind nevoiți să să predea.

Depășind linia de fortificații, egiptenii au reușit să înainteze, în decurs de două zile, 10-15 kilometri în adâncime, pe aproape întreaga lungime a malului estic. Atacul lor a fost stopat abia după sosirea precipitată pe front a trei divizii blindate israeliene de rezerviști, intrate direct în foc după un marș forțat de peste 200 kilometri. Dar situația rămânea, mai departe, extrem de critică pentru israelieni pe ansamblul frontului din Sinai unde bătălia de tancuri continua, cu pierderi grele de ambele părți.

Ședința cabinetului israelian desfășurată a doua zi după desfășurarea ostilităților a fost furtunoasă, fiind marcată de surpriza furnizată de capacitatea militară a adversarilor, de modul modern în care aceștia duceau războiul. Moshe Dayan, apreciind cu multă luciditate situația de pe frontul din Sinai, a insistat asupra necesității abandonării liniei Canalului pentru a organiza un nou front, la o oarecare distanță, în interiorul peninsulei.

„Problema cea mai grava era superioritatea arabilor în efective și armament – spunea Moshe Dayan în memoriile sale. Ei se băteau cu hotărâre, echipați cu excelente arme rusești, inclusiv R.P.G (lansatoare portative de grenade antitanc) și rachete Sagger (instalate pe vehicule auto și cu tir dirijat prin mijloace electronice). Ei erau în măsură să continue războiul chiar dacă sufereau pierderi grele. Noi, dimpotrivă, ne expuneam riscului de a ne epuiza înainte de a obține decizia militară dorită. Trebuia deci să facem un suprem efort pentru a ne procura tancuri din America și dacă se putea, de asemenea, tancuri din Europa. Golda Meier și ceilalți miniștri – menționa în continuare Dayan – au fost șocați, socotesc eu, deoarece le-am spus că nu cred în posibilitatea de a-i arunca, pentru moment, pe egipteni dincolo de Canal...”

De altfel, după cum relata Dayan în continuare, aviația plătise scump raidurile sale împotriva liniilor egiptene de pe cele două maluri ale Canalului. În primele 24 de ore pierduse 35 de aparate doborâte de rachetele antiaeriene, fără a putea scoate din luptă artileria egipteană sau împiedica aducerea de întăriri masive de peste Canalul Suez, aflat aproape complet în mâinile adversarului.

Neținând seama de realitățile situației existente în acel moment, statul major al armatei israeliene a decis declanșarea unei puternice contraofensive în dimineața zilei de 8 octombrie, urmărind aruncarea egiptenilor înapoi peste Canal. Bătălia de tancuri desfășurată în cursul acelei zilei s-a soldat cu pierderi grele de o parte și de alta, dar din punct de vedere al obiectivelor strategice urmărite de israelieni a însemnat un eșec total, ei nereușind să străpungă nicăieri linia înaintării egiptene în interiorul Peninsulei Sinai.

După o săptămână de înverșunate bătălii, penuria de muniții și armament se resimțea din plin, împiedicând desfășurarea unei contraofensive eficiente pe care se baza statul major de la Tel Aviv pentru a preveni dezvoltarea situației extrem de îngrijorătoare ce se contura pe ansamblul frontului din peninsulă. Ministrul apărării Moshe Dayan avertizase guvernul, din primele clipe ale războiului, de pericolul epuizării munițiilor și armamentului. Premierul Golda Meier care primise anterior asigurări personale din partea președintelui american Nixon că Israelului i se va acorda, în caz de nevoie, tot ajutorul logistic necesar, telefona fără încetare la Washington pentru a solicita trimiterea urgentă de muniții și armament. Atât organizațiile evreiești din America care colectaseră în mai puțin de 24 de ore peste 100 de milioane de dolari pentru ajutorarea Israelului, cât și cercurile politice simpatizante presau Administrația SUA căutând să determine furnizarea grabnică a celor necesare aprovizionării armatei israeliene.

Administrația americană nu se grăbea. Analiștii Pentagonului o asiguraseră că, în câteva zile, israelienii vor zdrobi armatele arabe doar cu ceea ce dispuneau, dând ca sigură victoria lor rapida. Or în acest caz, Statele Unite nu aveau de ce să se amestece, complicându-și relațiile cu lumea araba în ansamblul ei. Iar țările occidentale cărora israelienii li se adresaseră cu solicitări pentru furnizarea de armament, cântărind riscurile provocării unui embargo din partea țărilor petroliere din Golf, s-au eschivat diplomatic. Ceva mai mult, când americanii s-au hotărât până la urmă să organizeze un pod aerian de sprijin, aceste țări au refuzat aterizarea pentru realimentare a avioanelor aparținând US Air Force pe aerodromurile lor. Singura țară care va sprijini podul aerian american va fi Portugalia, regimul dictatorial din acel timp de la Lisabona punând la dispoziția americanilor terenurile de aterizare din insulele Azore.

Podul aerian american a funcționat mai bine de o lună. Uriașele G-5 Galaxie, cu o capacitate de transport de 120 de tone fiecare, au deversat fără întrerupere mari cantități de echipament militar din cel mai sofisticat: rachete aer-sol ghidate prin camere de televiziune, bombe „inteligente”, noi tipuri de rachete aer-sol, aparataj electronic pentru bruierea instalațiilor de radar ale apărării antiaeriene inamice, precum și tancuri grele M-60. În zbor direct, realimentate în aer, soseau rând pe rând, avioane de luptă A 4 – Skyhawk și F 4 – Phantom. Cam în același timp a fost organizat un pod aerian sovietic spre Siria și Egipt, pentru refacerea potențialului militar al celor două țări care primeau, în plus, armament și muniții și din partea unor țări arabe.

La 14 octombrie, când podul american intră în funcțiune, israelienii, care se pregăteau de ofensivă, au fost obligați să facă față unui puternic atac în zona centrală a frontului, egiptenii trimițând la atac infanteria protejată de vehicule purtătoare de rachete anticar; din spate înaintau în linie tancurile. Pentru a bloca atacul egiptean, israelienii au recurs la infanteria înarmată cu rachete anticar și la ecrane de fum, în timp ce unitățile lor blindate manevrau în flancuri. Bătălia a fost extrem de crâncenă. După datele avansate de israelieni (care recunoșteau că au avut și ei pierderi substanțiale) egiptenilor le-au fost distruse, în acea zi, circa 200 de tancuri, atacul fiind respins pe linia de plecare.

Operațiunile de pe malul estic se desfășurau însă în condiții mult mai grele. Tirul violent al egiptenilor, ocupând o poziție întărită ce fusese botezată de israelieni „Ferma chinezească”, blocase șoseaua spre Canal. Pentru a putea înainta și degaja avangarda diviziei Sharon, izolată astfel de grosul trupelor, pentru israelieni se impunea, în mod obligatoriu, să ocupe cât mai repede „Ferma chinezească”. Luptele desfășurate aici, cu participarea unor puternice întăriri din ambele părți, au fost extrem de înverșunate, atât israelienii cât și egiptenii înregistrând pierderi grele. Atacând „Ferma chinezească”, israelienii nu își închipuiau că vor întâmpina o rezistență atât de înverșunată. Dar încercând să înainteze, au avut surpriza să întâlnească un sistem defensiv bine pus la punct, extrem de dens, dotat cu numeroase arme antitanc, mitraliere și mortiere. Pentru a străpunge dispozitivul egiptean, o brigadă de parașutiști israeliană a fost adusă, în grabă, cu avioanele, din sudul Sinaiului, fiind imediat aruncată în luptă. Întâmpinați cu foc intens, parașutiștii au fost nevoiți să se îngroape, la rândul lor, în teren, suferind pierderi însemnate. În zorii zilei de 17 octombrie, în sprijinul parașutiștilor a intrat în acțiune o brigadă blindată, fiind însă stopată și ea de tirul apărătorilor egipteni, înarmați cu rachete antitanc și arme automate cu ecrane infraroșii pentru tragere pe întuneric. Intervenind în luptă și unități de blindate egiptene, încleștarea a durat până în cursul după amiezii, în brigada israeliană fiind uciși toți comandanții de companie inițiali, precum și cei care-i înlocuiseră.

Luptele vor continua cu înverșunare și în zilele următoare, în jurul breșei de câțiva kilometri făcută de israelieni între armatele a II-a și a III-a egiptene. Israelienii izbutiseră până în noaptea de marți 16 octombrie să arunce două poduri peste apă, trimițând în zilele următoare pe malul vestic sute de blindate în încercarea de a înclina balanța războiului în favoarea lor.

Dar miercuri 17 octombrie, la circa 1400 kilometri de Sinai și de Golan, arabii deschideau un „nou front” aruncând în luptă o armă ținută până atunci în rezervă. Ea va fi pusă în acțiune de un mic grup de oameni adunați în „Gold Room” (salonul auriu) al luxosului hotel Sheraton din Kuweit. Această teribilă armă, al cărui impact va face să tremure de spaimă multe capitale ale lumii se numea: petrolul arab!

Reuniunea de la hotelul Sheraton din Kuweit a miniștrilor petrolului din țările arabe exportatoare de „aur negru” a hotărât dintr-o singură trăsătură de condei să declanșeze embargoul, micșorând progresiv producția și urcând substanțial prețurile, amenințare ce plana, ca o adevărată sabie a lui Damocles, asupra economiei unor state occidentale din prima clipă a începerii ostilităților militare în Orientul Mijlociu. Restricții de circulație vor fi impuse în scurt timp în Franța, Marea Britanie și Republica Federală Germană. Punând în mișcare arma embargoului, țările arabe socoteau că vor provoca prin ricoșeu anumite schimbări de poziție în politica americană de sprijinire a Israelului. Expunându-i pe consumatorii europeni și japonezi la pericolul penuriei din preajma iernii, arabii considerau că aceștia vor face presiuni asupra propriilor guverne pentru ca, la rândul lor, acestea să intervină la Washington.

Dar americanii, consolându-se că deciziile luate în Kuweit penalizau în primul rând Europa și Japonia, se vor spăla pe mâini, ca Pilat din Pont, lăsându-le să se descurce singure. În continuare ei vor căuta să apară ca „îngeri ai păcii” în Orientul Mijlociu, încercând să-i mulțumească pe cât posibil și pe unii și pe alții din beligeranți: mai întâi îi vor aproviziona consistent cu arme pe israelieni, tocmai la momentul oportun, apoi vor manevra în așa fel ca, la încheierea ostilităților, atât Siria cât și Egiptul să rămână cu câte o bucată de teren din teritoriile pierdute în 1967.

În situația creată, statele vest-europene au reacționat refuzând să furnizeze arme Israelului și interzicând aterizarea, pe teritoriul lor, pentru realimentare, a avioanelor americane în drum spre această țară. În plus, au hotărât „să intensifice” relațiile cu lumea arabă. Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol va decide, în consecință, să le acorde o recompensă, anunțând că în luna decembrie embargoul „nu va privi comunitatea europeană”. Japonia, legată politic și economic de America în mai mare măsură, va capitula ultima, primul ministru declarând că este gata să se întâlnească cu arabii „pentru a sprijini politica lor la ONU, pentru a acorda o asistență specială palestinienilor, pentru o cooperare economică și tehnică directă cu ansamblul țărilor în curs de dezvoltare.”Între timp, majoritatea țărilor africane a rupt ostentativ relațiile diplomatice cu Israelul. Peste puțină vreme, țările arabe exportatoare de petrol vor renunța complet la embargo, dar prețul „aurului negru”, sporit de patru ori în ultimele luni ale anului 1973, se va menține în continuare, pentru ca apoi să înregistreze noi creșteri substanțiale.

Embargoul petrolier reușise să realizeze un front de sprijin extins în favoarea arabilor, de care SUA nu puteau să nu țină seama chiar dacă impactul inițial nu le deranjase prea mult. Înțelegând că războiul ce se desfășura în Orientul Mijlociu risca să întindă prea mult coarda – generând implicații de tot felul, politice, diplomatice, economice și chiar de ordin militar – americanii se vor hotărî să intervină agitând la repezeală ispititoarea ramură de măslin, tocmai în momentul în care încleștarea de pe frontul Canalului Suez luase proporții.

La 16 octombrie, Sadat pronunțase un discurs în care se declara favorabil încetării focului, cu condiția ca aceasta să fie urmată de evacuarea completă a teritoriilor ocupate în 1967 de Israel. Israelienii care erau gata să accepte o încetare a focului pe 12 octombrie, se răzgândiseră acum când armata lor în plină contraofensivă înaintase dincolo de Canal.

În aceeași zi când Kissinger se străduia s-o convingă pe Golda Meier de necesitatea ca Israelul să accepte încetarea imediată a focului, la New York, Consiliul de Securitate dezbătea pentru prima oară un proiect  de rezoluție depus împreună de Uniunea Sovietică și SUA. La 23 octombrie rezoluția 338 a înaltului organism al ONU privind încetarea focului în Orientul Mijlociu era votată. Dar războiul va continua, israelienii și egiptenii acuzându-se reciproc de provocarea prelungirii luptelor.

În realitate, israelienii, care aveau trecute peste Canal forțe importante de blindate și infanterie, sperau ca prelungind războiul să poată lărgi cât mai mult punga realizată pe malul african. Armata israeliană controla acum întregul mal vestic de la periferiile Ismailiei și până la cele ale Suezului – principalele orașe egiptene de pe Canal, situate la 100 km unul de altul. În zilele următoare, israelienii vor reuși să încercuiască practic armata a III-a egipteană izolată pe malul estic de-a lungul ultimei porțiuni a Canalului. Singura posibilitate de aprovizionare a celor 20.000 de soldați egipteni, cu muniții, alimente și inclusiv cu apă (zona ocupată de ei era deșert nisipos) era pe mare, dar vedetele rapide israeliene purtătoare de rachete blocaseră navigația în golful Suez și situația armatei a III-a devenea tot mai dramatică pe măsura scurgerii orelor.

Plângându-se de violarea neîncetată de către israelieni a încetării focului, la care aceștia subscriseseră, Egiptul a cerut trimiterea imediată de forțe americane și sovietice pentru a determina respectarea rezoluției Consiliului de Securitate. Americanii au răspuns negativ. Uniunea Sovietică a anunțat însă că în cazul în care ostilitățile continuă își rezervă dreptul de a lua măsuri în consecință. Amenințarea unei acțiuni unilaterale sovietice va determina o adevărată criză internațională, președintele Nixon ordonând la 25 octombrie punerea în stare de alarmă a întregului dispozitiv militar american, inclusiv cel nuclear. Dar starea de tensiune extremă nu va dura, lucrurile calmându-se rapid în următoarele 24 de ore. Cele două mari puteri n-aveau interes să se înfunde în nisipurile mișcătoare ale conflictului din Orientul Mijlociu și procedând în consecință vor întreprinde măsuri adecvate pentru a găsi o ieșire convenabilă din impasul creat de continuarea ostilităților și după hotărârea de încetare a focului adoptată de Consiliul de Securitate, situație de care Israelul profitase pentru a-și lărgi capul de pod de pe malul vestic al Canalului Suez și a tăia orice posibilitate de aprovizionare a armatei a III-a egipteană, izolată și practic încercuită pe malul estic din Peninsula Sinai.

În dimineața de 26 octombrie, un interminabil schimb de apeluri telefonice a avut loc între Washington și Ierusalim (unde își avea reședința guvernul israelian). „Nodul problemei – scria Moshe Dayan în memoriile sale – era situația creată de încercuirea armatei a III-a  cu toate complicațiile pe care le aducea acest fapt. Washingtonul nu putea permite ca ea să fie distrusă, nici înfometată, nici lăsată să moară de foame, nici făcută prizonieră. (...) Până la urmă, ei prezentară cererea lor, mai mult sau mai puțin sub formă de ultimatum: ori acceptăm trecerea prin liniile noastre a unui convoi egiptean cu echipament nemilitar, de alimente și apă, ori ne vom găsi într-o situație de conflict cu SUA. Israelul sfârși prin a accepta trimiterea la Cairo a 100 de autocamioane pentru aprovizionare.”

Consiliul de Securitate va vota la 26 octombrie un al treilea document – rezoluția 340, hotărând trimiterea unei forțe de urgență a ONU pe linia fronturilor de pe Canalul de Suez pentru a fi interpusă între armatele beligerante. Primul contingent al „forței de urgență” a fost format din 800 de militari austrieci, suedezi și finlandezi. Numărul „căștilor albastre” va crește ulterior la 2.300 de oameni, rămânând în Sinai până la încheierea acordurilor de pace dintre Egipt și Israel.

Cel de-a patrulea război arabo-israelian se încheiase, în mod practic, odată cu acceptarea rezoluțiilor ONU privind încetarea focului de către toate părțile implicate în conflict, chiar dacă o ultimă răbufnire va mai avea loc pe o porțiune limitată a frontului din Golan, în primăvara anului 1974, înainte de a se ajunge la un acord de dezangajare a forțelor, menit să separe pe beligeranți prin introducerea și acolo a unui contingent de „căști albastre”.

Între 5 și 16 noiembrie, secretarul de stat american Kissinger a întreprins un turneu în mai multe țări arabe oprindu-se la Rabat, Tunis, Cairo și Amman, în timp ce adjunctul său purta convorbiri cu oficialitățile din Israel. Cu acest prilej, au fost restabilite relațiile diplomatice dintre Cairo și Washington, întrerupte din 1967. Totodată s-a ajuns la o înțelegere privind încheierea unui acord de stabilizare militară între Egipt și Israel.

O conferință de pace a fost reunită la 21 decembrie la Geneva cu participarea Egiptului, Siriei, Iordaniei, Israelului, Uniunii Sovietice și SUA, sub președinția Secretarului general al ONU. Evenimentul avea o importanță simbolică, fiind pentru prima oara când negociatori arabi și israelieni se aflau oficial, față în față, în scopul declarat de a ajunge la un tratat de pace. Dar cu toate eforturile depuse, Conferința de la Geneva n-a reușit să atingă acest țel. În schimb, un rezultat concret l-au avut tratativele egipteano-israeliene de la „kilometrul 101”, conducând la semnarea, la 18 ianuarie 1974, a unui nou acord de dezangajare care prevedea evacuarea armatei israeliene de pe ambele maluri ale Canalului Suez, în spatele unei linii situate la 20 km distanță de acesta, egiptenii ocupând întregul mal estic, pe o porțiune lată de 10 km în peninsula Sinai. Între cele două armate se stabilea o zonă tampon în care se instalau „căștile albastre” ale ONU.

Pe linia de încetare a focului din Golan, incidentele multiplicate în cursul iernii au degenerat într-un veritabil „război de uzură”, început la 10 martie și încheiat după 83 de zile, obiectivul său fiind stăpânirea punctului strategic Ksar-Chehib, de pe muntele Hermon, reocupat de israelieni la 22 octombrie 1973. La 31 mai 1974, în urma unei navete neîntrerupte a secretarului de stat Kissinger, între Ierusalim și Damasc, a fost încheiat acordul de dezangajare și pe frontul siriano-israelian. Conform acestui acord, semnat la Geneva, Israelul s-a angajat să evacueze zona de 551 kilometri pătrați ocupată în octombrie 1973, pe teritoriul sirian și în plus orașul Kuneitra împreună cu încă 112 kilometri pătrați deținuți din 1967. Între cele două armate adversare s-a creat o zonă tampon, demilitarizată, dublată de ambele părți de câte o altă zonă cu armament limitat. O forță „pentru observarea dezangajării” formată din 1250 militari sub egida ONU a fost amplasată în zona tampon, cu misiunea de a controla aplicarea acordului.

Un nou acord de dezangajare israelo-egiptean a fost încheiat la începutul lunii septembrie 1975, prin care s-au redat Egiptului încă 1000 de kilometri pătrați din Sinai, inclusiv exploatările petroliere de la Abu Rudeis situate de-a lungul golfului Suez. Procesul de reglementare, început în 1974 la „kilometrul 101” și continuat prin acordul din septembrie 1975, va bate pasul pe loc timp de doi ani, israelienii nearătându-se deloc grăbiți să-și aducă o contribuție activă în această direcție. O schimbare esențială o va produce gestul spectaculos al președintelui egiptean Anwar El Sadat, care la 9 noiembrie 1977 a declarat în parlamentul egiptean că este gata în orice moment să se ducă în Israel pentru a negocia pacea. Vizita sa va avea loc 12 zile mai târziu, când președintele egiptean va fi primit la Ierusalim cu toate onorurile oficiale, luând cuvântul în fața Knesset-ului și purtând convorbiri cu noul premier israelian Menahem Begin. Negocierile egipteano-israeliene ce au urmat se vor prelungi luni întregi, fără un rezultat palpabil, intrând la un moment dat, într-un impas ce părea greu de surmontat.

La sugestia americanilor, Sadat și Begin se vor întruni cu președintele SUA Jimmy Carter, într-o conferință a „ultimei șanse” desfășurată între 5-17 septembrie 1978 la Camp David, reședința de vacanță a șefului Casei Albe. La 26 martie 1979 va fi semnat în capitala americană tratatul de pace dintre Egipt și Israel, conform căruia, în decurs de trei ani Peninsula Sinai urma să fie retrocedată complet statului egiptean. Semnarea acestui tratat, urmată la scurt timp de stabilirea de relații diplomatice și schimb de ambasadori între cele două țări, va fi dezaprobată de majoritatea țărilor arabe. Cu excepția a trei țări membre ale Ligii Statelor Arabe (Sudan, Oman și Somalia), toate celelalte state arabe vor rupe relațiile cu Egiptul și vor trebui să treacă opt ani până când cea mai mare parte a acestora vor restabili legăturile diplomatice cu guvernul de la Cairo.


La 25 aprilie 1982, trupele israeliene părăseau ultima parte din teritoriul egiptean ocupat în 1967, momentul solemn fiind marcat de înălțarea drapelului Republicii Arabe Egipt în extremitatea sudică a Sinaiului, la atât de disputatul Sharm El Sheikh, punctul ce domină strâmtoarea Tiran.

Niciun comentariu: