Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun
Ionescu, 1988, editura Politică.
Perioada care trecuse de la ultimul război arabo-israelian din 1967 nu se dovedise deloc liniștită; liniile de încetare a focului, stabilite atunci, se animau destul de des, incidentele și ciocnirile armate ținându-se lanț. Între timp, egiptenii și sirienii își refăcuseră echipamentul militar, cantitativ, dar mai ales calitativ, înregistrând un progres remarcabil, atât din punct de vedere tehnic cât și al pregătirii efectivului uman. În mai puțin de un an și jumătate, Egiptul și Siria își reconstruiseră armatele în proporțiile dinainte de război, întărindu-le substanțial în ceea ce privește blindatele, aviația și artileria antiaeriană.
Mișcarea de
eliberare națională a Palestinei („Harat al Tahir al Watani al Falastini”) ale
cărei inițiale H.A.T.A.F., citite invers, dau numele Fatah, a fost creată, după unele date, încă din 1959, dar a început
să se manifeste politic în 1964. Artizanul organizării Fatah-ului era un tânăr palestinian din Ierusalim, Yasser Arafat,
al cărui nume de luptă Abu Ammar va deveni cunoscut ulterior în întreaga lume
arabă. La vârsta de 19 ani, Yasser Arafat s-a aflat alături de eroul național
Abdel Kader, comandantul militar al luptătorilor palestinieni, care avea să fie
ucis în bătălia pentru șoseaua Ierusalim-Tel Aviv, din primăvara anului 1948.
Refugiat după primul război arabo-israelian împreună cu familia inițial în
Gaza, zona administrată atunci de Egipt, tânărul Yasser Arafat s-a înscris
apoi, în 1950, la Universitatea Guizeh din Cairo, urmând cursurile de
inginerie. În 1952, a fost ales președinte al Asociației studenților palestinieni
din capitala de pe Nil, iar în timpul războiului Suezului din 1956 a făcut
parte din rândurile armatei egiptene, cu grad de ofițer. Anul următor, Arafat a
plecat în Kuweit, unde a rămas mult timp exercitându-și profesia de inginer.
Aici, în zona marelui
Golf al petrolului, va întâlni câteva cunoștințe mai vechi de la Cairo – Salah
Khalaf (Abu Ayad) profesor de limba arabă în Kuweit și Mohamed Najjar (Abu
Jihad) care încă de la vârsta de 18 ani luptase în rândurile rezistenței
palestiniene. „Grupul de la Cairo” va fi lărgit cu încă trei personaje: doi
specialiști în petrol – unul lucrând în Arabia Saudită, Farouk Kadoumi (Abu
Lutof) și altul în Qatar, Kamal Aduane – precum și Khaled Hassan (Abu Said) care
era, la timpul respectiv, secretarul municipalității din Kuweit. Împreună cu ei,
Yasser Arafat va pune bazele organizației Fatah,
emigrarea palestiniană tot mai masivă spre Golf permițând accelerarea
procesului de formare a acestei importante grupări a rezistenței. Nașterea Fatah-ului a constituit reacția logică
față de situația existentă în lumea arabă după criza Suezului și față de
ineficacitatea manifestată până atunci de palestinienii acționând individual,
fără coordonare și fără un program bine stabilit.
Între 1959 și 1965,
nucleul inițial al Fatah-ului a creat
celule atât în orașele și micile așezări din Cisiordania și Gaza, cât și în
taberele de refugiați, începând, totodată, instruirea unor trupe de gherilă.
Ramura militară a organizației, destinată să întreprindă astfel de operațiuni,
a fost numită „al Assifa” (Furtuna) și prima sa operațiune împotriva Israelului
s-a desfășurat în zorii zilei de 1 ianuarie 1965, această dată fiind
aniversată, de atunci, de către palestinieni, ca „Ziua Revoluției”.
Noul exod al
palestinienilor, provocat de trecerea Cisiordaniei și Gazei sub stăpânirea
armatei israeliene, în iunie 1967, a făcut să crească rapid rândurile mișcării
de rezistență, organizațiile acesteia instalându-se solid pe malul estic al Iordanului
și începând să hărțuiască trupele de ocupație de pe partea cealaltă. În această
situație, israelienii au luat măsuri ferme, întărind dispozitivul militar de-a
lungul Iordanului cu noi unități și, conform politicii lor de represalii, au întreprins
intense bombardamente cu artileria și aviația, împotriva localităților de pe
celălalt mal, pregătind, în același timp, o operațiune de mai mare anvergură pe
care o vor declanșa în martie 1968, pe teritoriul regatului hașemit, în zona
sudică a râului.
Scopul real al
operațiunii israelienilor era distrugerea așezării Karameh, considerată de ei
ca unul dintre principalele centre ale mișcării de rezistență palestiniene, și
în special al organizației Fatah.
Aici, într-un punct pustiu, situat la 4 km de malul estic al Iordanului și la
35 km de Amman, se instalase, în 1952, un grup de refugiați palestinieni
întemeind o așezare pe care au botezat-o Karameh (demnitatea). Ei au început să
desțelenească pământurile din jur și să le cultive, înlocuind totodată,
treptat, corturile cu casele de paiantă înconjurate de livezi și grădini de
zarzavat. Cu timpul, au introdus apă curentă și electricitate. UNRWA a
construit două școli, așezarea inițială căpătând tot mai mult aspectul unui
târgușor prosper cu o populație de 25.000 de locuitori. Acestora li s-au
adăugat după războiul din 1967 alți 25.000 de refugiați palestinieni de pe malul
vestic, Karameh transformându-se într-o aglomerare umană cu 50.000 de suflete.
După bombardarea sa de către aviația și artileria israeliană, în noiembrie 1967,
locuitorii din Karameh, sub îndrumarea organizațiilor rezistenței palestiniene,
au luat măsuri de autoapărare organizându-și o miliție populară formată din mai
multe sute de tineri.
La 13 februarie
1968, ministrul apărării al Israelului, Moshe Dayan, declara că această
localitate a devenit una dintre principalele baze ale Fatah-ului, ceea ce suna ca un fel de avertisment, lăsând să se
întrevadă o apropiată operațiune de proporții împotriva așezării palestiniene.
Locuitorii așezării, care în cea mai mare parte rămăseseră pe loc în timpul
bombardamentelor anterioare, au fost evacuați spre taberele palestiniene
situate mai la Est. Milițiile combatante, în frunte cu Yasser Arafat și
ceilalți conducători ai Fatah-ului,
au luat, în continuare, măsuri ferme de apărare, pregătind ambuscade și acțiuni
de hărțuială împotriva forțelor israeliene de invazie.
În zorii zilei de
21 martie 1968, patru coloane blindate israeliene au traversat râul Iordan –
trei în zona podului Husein (fost Allenby) la sud-vest de Karameh și alta în
apropiere de podul Damiya, în partea de nord-vest. Trei din aceste coloane s-au
îndreptat spre oraș, iar a patra a primit misiunea să supravegheze căile de
acces dinspre Amman și Salt. Trupe aeroportate au fost lansate din elicoptere
pe colinele din spatele orașului. Cam în același timp, s-a declanșat un atac de
diversiune împotriva localității iordaniene Ghor Safi, situată în sudul Mării
Moarte, la circa 120 km de Karameh.
Israelienii au
întâmpinat o vie rezistență încă de la traversarea firului îngust de apă,
tancurilor lor Patton fiind prinse
sub tirul concentric al artileriei și blindatelor iordaniene postate în valea
râului. Coloanele blindate israeliene au fost astfel imobilizate, în apropierea
podurilor de campanie pe care le instalaseră peste Iordan, fiind țintuite pe
loc de un foc intens de aruncătoare de mine și lansatoare portative de rachete
antitanc. Spre sfârșitul dimineții, parașutiștii israelieni au reușit până la
urmă să pătrundă în Karameh, dinamitând toate clădirile întâlnite în cale:
locuințe, magazine, școli, poșta, dispensarul. La ora 14, când ultimii soldați
israelieni s-au retras din Karameh, orașul era în întregime distrus.
Politica israeliană
de represalii, pentru orice atentat săvârșit de palestinieni pe teritoriul propriu
sau peste hotare, a continuat să se intensifice în perioada ce a urmat,
extinzându-se și asupra altor țări arabe.
Ciocnirile au
continuat în tot cursul anului, israelienii organizând, la un moment dat, un
raid-surpriză pe țărmul vestic al Golfului Suez și distrugând tot ce le-a ieșit
în cale: posturi de observație, tabere ale armatei egiptene, instalații radar,
vehicule militare. Peste 100 de soldați egipteni au fost uciși cu acest prilej.
Egiptenii au răspuns cu tiruri puternice de artilerie provocând pagube
substanțiale pozițiilor fortificate israeliene de pe malul estic al Canalului.
În primele luni ale
anului 1970, raza confruntării se va extinde, aviația israeliană pătrunzând în
adâncime deasupra teritoriului egiptean la vest de Canal. Bombardamentele
aeriene nu urmăreau, de această dată, numai obiective militare. Au fost atacate
și o serie de instalații industriale. Orașele egiptene din zona Canalului,
fiind distruse, au rămas pustii, locuitorii lor refugiindu-se în interiorul țării.
S-au înregistrat numeroase victime din rândurile populației civile. În fața
acestei situații, Nasser s-a adresat Uniunii Sovietice pentru a-i furniza
materialul necesar de apărare antiaeriană, primind, la scurt timp, rachete
sol-aer și avioane de intercepție de tip mai modern.
Starea de lucruri
luase o turnură îngrijorătoare, care ar fi putut conduce la un nou război în
zonă, cu implicații grave pe plan mondial, inclusiv posibilitatea antrenării
involuntare în conflict și a altora. Secretarul de stat american William Rogers
propusese, încă din decembrie 1969, un plan de reglementare a conflictului, pe
etape, prin intermediul unor negocieri indirecte, inițiativă care nu a avut
prea mare succes la timpul respectiv. Șeful diplomației americane a revenit, în
iunie 1970, cu un al doilea „plan Rogers”, prevăzând o încetare a focului
temporară și deschiderea de negocieri indirecte prin intermediul mediatorului
ONU, ambasadorul suedez Jarring.
În discursul rostit
la 23 iulie 1970, cu prilejul celei de-a 18-a aniversări a revoluției din 1952,
președintele Nasser anunța acceptarea „planului Rogers”. În Israel lucrurile au
mers ceva mai greu. Membrii Gahal (viitorul
Likud) din cadrul guvernului,
acceptând în principiu o încetare a focului pe Canalul Suez, au refuzat însă
să-și dea consimțământul pentru orice fel de negocieri privind retragerea din
teritoriile ocupate și administrate de armata israeliană după războiul din
iunie 1967.
În consecință,
peste puțin timp se va produce o criză, cei patru miniștri aparținând grupării Gahal părăsind guvernul de coaliție,
ceea ce a permis celor rămași să ia decizia de acceptare a planului respectiv
de încetare a focului, susținut și de Uniunea Sovietică. Acest acord n-a adus
însă pacea așteptată între cele două țări. Dar, în continuare, atmosfera va
rămâne în general calma, mai bine de trei ani, de-a lungul întregii linii de
front de pe Canal.
Între timp se vor
petrece o serie de evenimente în lumea arabă, dintre care cel mai dramatic va
fi conflictul armat desfășurat între rezistența palestiniană și regimul de la
Amman (septembrie 1970-iulie 1971) soldat cu numeroși morți și răniți de o
parte și de alta și cu retragerea organismelor politico-militare palestiniene
de pe teritoriul iordanian. Stabilirea acestora în Liban va deschide un nou focar
acut de încordare, centrul de greutate al acțiunilor de represalii israeliene
mutându-se de pe Suez și Iordan, împotriva celor 16 tabere palestiniene
existente pe teritoriul libanez. Aceste acțiuni de represalii mergând de la
atentate, bombardamente terestre, aeriene și navale până la invadarea temporară
a Libanului de către trupele israeliene, vor afecta permanent și tot mai mult
nu numai viața celor 400.000 de palestinieni aflați în această țară dar și a
restului populației, contribuind la generarea unei atmosfere de insecuritate,
la divizare acută și adversitate, la pregătirea unor răfuieli fratricide care
au condus, până la urmă, la declanșarea războiului civil din 1975 și la haosul
tragic ce a urmat.
În toamna anului
1970, se produseseră schimbări notabile în conducerile de stat din Egipt și
Siria. La Cairo, locul lui Gamal Abdel Nasser, decedat prematur, fusese luat de
Anwar El Sadat. La Damasc, generalul Hafez Al-Assad, ministru al apărării, în
vârstă de 42 de ani, devenind secretar general al Partidului Baas Arab
Socialist și președinte al republicii, iniția în noiembrie 1970, „mișcarea de
redresare” ce va duce la stabilitatea politică, mult așteptată în Siria.
Răspunzând unui
memorandum al mediatorului ONU Gunnar Jarring, guvernul egiptean își declară intenția
de a semna un tratat de pace cu Israelul după evacuarea tuturor teritoriilor
arabe ocupate, prevăzută, de altfel, și în cunoscuta rezoluție 242 a
Consiliului de Securitate. În răspunsul său la memorandumul lui Jarring,
guvernul israelian anunța că nu înțelege să evacueze totalitatea teritoriilor
egiptene ocupate, manifestându-și intenția de a păstra o parte din Sinai,
inclusiv Sharm El Sheikh și controlul strâmtorii Tiran.
Deși prelungirea
acordului de încetare a focului pe o durată determinată a fost refuzată în continuare
de Israel, ea va fi totuși respectată de ambele părți, situația de „nici pace,
nici război” trenând încă doi ani.
Deficiențele
egiptene din cursul „războiului de uzură”, retragerea experților militari
sovietici din Egipt în iulie 1972 la cererea lui Sadat, aparenta indecizie a
noului președinte și abandonarea de către SUA a politicii lor de mediere, pe
care au înlocuit-o cu sprijinul necondiționat acordat Israelului, inclusiv
furnizarea de armament din cel mai sofisticat, precum și avantajul militar al
așa-numitelor „frontiere sigure” cucerite prin forță în 1967, toate acestea la
un loc creaseră o stare euforică la Tel Aviv, unde domnea convingerea că
superioritatea militară a Israelului este atât de puternică încât statele arabe
nu vor îndrăzni să riște un război pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Dar cei ce gândeau așa se înșelau și desfășurarea evenimentelor a dovedit-o.
Generalul Moshe Dayan, ministrul apărării, avertizase din timp că socotelile
liniștitoare de acest fel erau eronate: „Personal, spunea Dayan, n-am crezut
nici înainte, nici după războiul de șase zile că egiptenii se vor resemna de a
ne vedea fortificați de-a lungul Canalului sau că sirienii se vor resemna cu
ocuparea de către noi a Golanului. Înțelegeam foarte bine că prezența noastră
în aceste sectoare va însemna o reluare a ostilităților dintr-un moment în
altul.”
Posibilitatea unui
nou război între arabi și israelieni se profila tot mai insistent în 1973, când
acumularea unei serii de factori conducea în mod fatal în această direcție. Cei
interesați erau conștienți de pericolul declanșării confruntării armate și au
fost la curent și cu iminența momentului exploziei.
În august 1973, președintele egiptean se deplasa
la Riad pentru consultări pe această temă cu suveranul saudit, expunându-i
intențiile sale pentru viitorul apropiat. Rezultatul a fost mai mult decât
favorabil Egiptului. Regele Feisal i-a promis președintelui Sadat că-i va
finanța substanțial planul său politic-militar. În perioada imediat următoare,
Sadat, care renunțase cu un an înainte la consilierii sovietici, va face din
nou apel la furnituri militare din URSS, cerând și primind arme noi, mult mai
moderne decât cele avute în dotare de armata egipteană. Armament nou sosise, în
același timp, în cantități apreciabile, și în Siria.
Americanii erau
desigur perfect informați de ceea ce se petrecea în Orientul Mijlociu, de
faptul că întregul curs al evenimentelor se îndrepta implacabil în direcția
războiului. Ei nu vor încerca să blocheze dezlănțuirea conflictului ci într-o
oarecare măsură o vor încuraja, dezmințind ulterior, cu vehemență, acest lucru,
fără însă a reuși să convingă prea mult pe cercetătorii istorici.
După eșecul
„planului Rogers” din 1970, SUA au desfășurat un sofisticat joc politic în
această parte a lumii, în centrul său situându-se, ca un monument ce trebuia
păstrat cu orice preț, petrolul arab. După întrevederea de la Riad dintre
Feisal și Sadat, regele saudit l-a trimis la Washington pe ministrul petrolului
pentru a-i pune în gardă pe americani și a le solicita o schimbare în poziția
lor privind conflictul din Orientul Mijlociu. Dar acesta n-a găsit prea multă
ascultare în capitala de pe Potomac, unde la timpul respectiv apele politicii
americane erau grav tulburate de scandalul Watergate, ce concentra întreaga
atenție a președintelui Nixon. Ministrul saudit a acordat atunci un interviu
unor ziariști americani, în care, în termeni diplomatici aleși cu grijă dar
care conțineau și cuvântul „embargo”, lăsa să se înțeleagă că un asemenea
embargo va fi pus în aplicare dacă America nu-și va revizui politica sa în
problema conflictului din Orientul Mijlociu.
James Atkins,
expert al Departamentului de Stat, avertizase, într-o notă adresată șefului
Casei Albe și secretarului de stat, asupra „amenințării reale, formulate pentru
prima oară, cu un embargo petrolier care va fi condus de însăși Arabia Saudită,
dacă SUA nu angajează, în lunile imediat următoare, o negociere în Orientul
Mijlociu, începând cu petrolul. Negociere urgentă, în realitate inevitabilă,
care deja a întârziat prea mult pentru stabilitatea economiei mondiale, profund
amenințată acum.”
Aprecierile lui Atkins
porneau de la faptul că prețul petrolului, deși crescuse în ultimii ani cu
aproape 50% - de la 1,80 la 2,60 dolari barilul – după o stagnare de mai multe
decenii, era necesar să fie renegociat, acordându-i-se un spor oarecare pentru
a mulțumi pe producătorii arabi și a-i împiedica să declanșeze o creștere
radicală a prețurilor. În acest caz, se înțelege, ceea ce nimeni nu îndrăznea
să spună deschis, de urcarea prețului profitau nu numai statele arabe ci și
societățile petroliere occidentale și în special cele americane, care continuau
să exploateze petrolul arab păstrându-și partea leului.
Avertismentele
privind declanșarea unui nou război în Orientul Mijlociu și instituirea
embargoului petrolier arab vor trece neluate în seama de factorii de răspundere
ai Administrației americane, cel puțin la prima vedere. Dar la Departamentul de
Stat, CIA și Pentagon, informațiile tot mai numeroase care veneau în acest sens
vor fi analizate cu toată atenția, generând variante sofisticate de măsuri,
pentru a face față situațiilor nou create.
După declanșarea
ostilităților, întrebat de ziariști, secretarul de stat Kissinger declara cu
seninătate: „În săptămâna care a precedat sâmbăta ostilităților cerusem, în
trei rânduri, serviciilor noastre de informații ca și serviciilor israeliene, o
evaluare a situației. Împreună au fost de acord că declanșarea războiului era
atât de puțin probabilă, încât au estimat această posibilitate la zero.”
Imediat după
declanșarea atacului egipteano-sirian și în continuare, s-a fabulat extrem de
mult asupra „surprizei” războiului de la 6 octombrie 1973, dându-se vina pe
acest factor pentru succesele militare inițiale ale arabilor. O serie de
elemente, cunoscute și înainte și după începerea ostilităților, vin însă să
dezmintă că războiul a izbucnit pe neașteptate, cu toate încercările de a se
credita o astfel de idee. A fost oare „o săptămână a surprizei” pentru americani
și israelieni perioada care a precedat războiul? Să vedem ce spun faptele.
La Beirut, de
pildă, în cercul larg al celor peste 400 de corespondenți străini, declanșarea
războiului se dădea drept sigură. Ceva mai mult, se anticipa chiar și ziua și ora
aproximativă a începerii luptelor. Or, ceea ce știau corespondenții străini
cunoștea întreaga capitală libaneză și era imposibil să scape numeroaselor
agenturi secrete străine, ce își făcuseră cuib pe acolo, și în special
antenelor Mossad-ului și CIA, extrem de active, atunci ca și mai târziu, în țara
cedrilor matusalemici.
În dimineața de 6
octombrie, când toate informațiile menționau declanșarea atacului arab chiar în
cursul acelei zile, o reuniune strânsă de urgență a fost convocată în biroul
primului ministru israelian la care, în afară de Dayan și încă doi membri ai
cabinetului, a fost invitat și șeful statului major, generalul David Elazar,
numit de prieteni cu apelativul „Dado”. Acesta din urmă va insista atât asupra
mobilizării neîntârziate a 120.000 de rezerviști cât și a declanșării unui atac
aerian preventiv împotriva aerodromurilor militare siriene din interiorul țării.
După cum menționa în
memoriile sale, Dayan n-a fost de acord cu atacul aerian preventiv și nici cu
chemarea unui număr de rezerviști mai mare decât era necesar. El explica
atitudinea sa în felul următor: „Dacă va trebui să cerem ajutorul Statelor
Unite, atunci va fi necesar să le aducem proba irefutabilă că nu noi am fost
aceia care am dorit războiul – chiar dacă aceasta exclude orice acțiune
preventivă și ne handicapează în desfășurarea campaniei.”
Golda Meier și Moshe Dayan, oameni politici cu multă
experiență, au socotit exact riscurile, cântărind toate argumentele pro și
contra unui atac israelian preventiv. Ei erau, desigur, bine informați asupra
jocului politic al SUA în Orientul Mijlociu la momentul respectiv, cunoscând că
Washingtonul nu putea apărea, în niciun caz, în ochii arabilor, ca susținător
al unei agresiuni deliberate israeliene împotriva Siriei și Egiptului.
Administrația
americană n-a fost luată prin surprindere de desfășurarea evenimentelor dar,
continuându-și jocul, a căutat să arate contrariul. Declarația purtătorului de
cuvânt, survenită la trei ore după începerea ostilităților, nu făcea nici cea
mai mică aluzie la cine declanșase războiul. Și când reprezentantul Israelului
la Washington a avizat guvernul american asupra celor întâmplate, a avut
surpriza să i se răspundă că, după surse arabe, aviația israeliană fusese cea
care atacase prima. Războiul de Yom Kippur
(marea iertare) cea mai sacră și solemnă sărbătoare religioasă a evreilor sau războiul
de 6 Ramadan, după denumirea dată de
arabi, începuse.
Ostilitățile au
fost deschise simultan, pe ambele fronturi, de-a lungul Canalului Suez și în
podișul Golan, sâmbătă, 6 octombrie 1973, în jurul orei 14, când artileria
egipteană și siriană a dezlănțuit un puternic bombardament asupra pozițiilor
avansate israeliene. În faza de început a ostilităților, israelienii opuneau pe
frontul din Golan circa 200 de tancuri celor 500 trimise la atac de adversar. Raportul
efectivelor le era și mai defavorabil. Această situație avea să fie remediată
parțial, abia în cursul zilei următoare, după mobilizarea rezerviștilor.
Ofensiva trupelor
siriene se dezvolta în trei direcții de atac urmărind străpungerea pozițiilor
fortificate israeliene de pe linia de încetare a focului din iunie 1967 și
eliberarea unei porțiuni cât mai mari posibile din podișul Golan, ocupat de
adversarii lor cu 6 ani înainte.
Principalele unități
israeliene aflate în calea atacului sirian, la nord și la sud de Kuneitra, erau
brigada a 7-a blindată și brigada blindată „Barak”. După lupte înverșunate,
forțe siriene de tancuri au reușit să opereze o străpungere în sectorul Hushniyah,
la 12 km sud de Kuneitra, încercuită de alte unități, și să coboare spre lacul
Tiberiada. În dimineața zilei de 7 octombrie, întăririle israeliene începură să
sosească precipitat în zonele amenințate, până seara, în podișul Golan, adunându-se
trei divizii complete, cu câteva sute de tancuri. Până la urmă, situația ce
devenise extrem de critică pentru întregul sector al frontului israelian s-a
ameliorat datorită aviației ce ataca fără încetare cu toate forțele disponibile
– în ciuda pierderilor sale grele – precum și a unei brigăzi blindate de
rezerviști din Galileea care în drum spre linia întâi a dat de coloana de
tancuri siriană atacând-o din flanc și reușind să-i blocheze înaintarea.
La 9 octombrie,
aviația israeliană a trecut la bombardarea în adâncime a teritoriului sirian,
departe în spatele frontului, întreprinzând raiduri aeriene împotriva orașelor
și obiectivelor civile. Raidurile aeriene israeliene au produs mari pagube economiei
siriene dar n-au reușit să zdruncine cât de cât moralul populației. Dimpotrivă,
voința de luptă a sirienilor a fost și mai mult întărită și cine a vizitat
Damascul în acele zile s-a putut convinge de spiritul combativ al milionului său
de locuitori care, de la mic la mare, luaseră armele în mâini, gata să dea o
ripostă hotărâtă inamicului. De altfel, încercările de a repeta bombardarea
Damascului au fost spulberate de tirurile precise ale rachetelor-sol, mai multe
avioane israeliene prăbușindu-se în flăcări în zona înconjurătoare a orașului. Trimiterea
masivă de întăriri israeliene, prin introducerea în luptă a noi unități de
rezerviști și a unui important număr de tancuri, a echilibrat situația.
Pe linia frontului
din zona Canalului Suez, egiptenii au început operațiunile militare la 6
octombrie, trecând imediat la forțarea obstacolului de apă în numeroase puncte.
Ei foloseau ambarcațiuni de tot felul – bărci, plute, pontoane – și mulți
dintre soldații egipteni au ajuns pe celălalt mal înot, sub protecția
puternicului tir al sutelor de tunuri concentrate în imediata apropiere a
câmpului de bătălie. Până în seara primei zile de război, egiptenii reușiseră
să instaleze zece poduri de campanie peste Canal, tancurile și infanteria
motorizată scurgându-se, într-un șuvoi neîntrerupt, pe malul estic și asaltând
complexul de fortificații Bar-Lev. Linia Bar-Lev era formată din 16 forturi, cu
cazemate la suprafață și adăposturi subterane betonate, toate aceste puncte înaintate,
amplasate de-a lungul Canalului, fiind legate între ele printr-o rețea densă de
căi de comunicații. La câțiva kilometri în spatele forturilor, se afla
artileria israeliană și unități de tancuri destinate ca, în caz de nevoie, să
intre imediat în acțiune pentru sprijinirea primei linii.
Când blindatele
israeliene s-au pus în mișcare, pentru a veni în ajutor forturilor deja înconjurate
de forțele egiptene, ele au fost întâmpinate de un violent tir de arme antitanc
declanșat de pe ambele maluri , cele mai multe tancuri fiind scoase din luptă
fără a putea să-și îndeplinească misiunea ce le fusese încredințată. Micile
garnizoane ale forturilor israeliene din prima linie, supuse din primul moment
la un bombardament intens de artilerie de pe malul vestic și înconjurate de
tancurile și infanteria egipteană, au opus o rezistență disperată, majoritatea
apărătorilor fiind uciși sau răniți. Cea mai mare parte a ofițerilor comandanți
pierise chiar din prima faza a bătăliei și forturile vor cădea unul după altul
în mâinile egiptenilor în mai puțin de 24 de ore, supraviețuitorii fiind
nevoiți să să predea.
Depășind linia de
fortificații, egiptenii au reușit să înainteze, în decurs de două zile, 10-15
kilometri în adâncime, pe aproape întreaga lungime a malului estic. Atacul lor
a fost stopat abia după sosirea precipitată pe front a trei divizii blindate
israeliene de rezerviști, intrate direct în foc după un marș forțat de peste
200 kilometri. Dar situația rămânea, mai departe, extrem de critică pentru
israelieni pe ansamblul frontului din Sinai unde bătălia de tancuri continua,
cu pierderi grele de ambele părți.
Ședința cabinetului
israelian desfășurată a doua zi după desfășurarea ostilităților a fost
furtunoasă, fiind marcată de surpriza furnizată de capacitatea militară a
adversarilor, de modul modern în care aceștia duceau războiul. Moshe Dayan,
apreciind cu multă luciditate situația de pe frontul din Sinai, a insistat
asupra necesității abandonării liniei Canalului pentru a organiza un nou front,
la o oarecare distanță, în interiorul peninsulei.
„Problema cea mai
grava era superioritatea arabilor în efective și armament – spunea Moshe Dayan
în memoriile sale. Ei se băteau cu hotărâre, echipați cu excelente arme rusești,
inclusiv R.P.G (lansatoare portative
de grenade antitanc) și rachete Sagger
(instalate pe vehicule auto și cu tir dirijat prin mijloace electronice). Ei erau
în măsură să continue războiul chiar dacă sufereau pierderi grele. Noi,
dimpotrivă, ne expuneam riscului de a ne epuiza înainte de a obține decizia
militară dorită. Trebuia deci să facem un suprem efort pentru a ne procura
tancuri din America și dacă se putea, de asemenea, tancuri din Europa. Golda Meier
și ceilalți miniștri – menționa în continuare Dayan – au fost șocați, socotesc
eu, deoarece le-am spus că nu cred în posibilitatea de a-i arunca, pentru
moment, pe egipteni dincolo de Canal...”
De altfel, după cum
relata Dayan în continuare, aviația plătise scump raidurile sale împotriva liniilor
egiptene de pe cele două maluri ale Canalului. În primele 24 de ore pierduse 35
de aparate doborâte de rachetele antiaeriene, fără a putea scoate din luptă
artileria egipteană sau împiedica aducerea de întăriri masive de peste Canalul
Suez, aflat aproape complet în mâinile adversarului.
Neținând seama de
realitățile situației existente în acel moment, statul major al armatei
israeliene a decis declanșarea unei puternice contraofensive în dimineața zilei
de 8 octombrie, urmărind aruncarea egiptenilor înapoi peste Canal. Bătălia de
tancuri desfășurată în cursul acelei zilei s-a soldat cu pierderi grele de o
parte și de alta, dar din punct de vedere al obiectivelor strategice urmărite
de israelieni a însemnat un eșec total, ei nereușind să străpungă nicăieri
linia înaintării egiptene în interiorul Peninsulei Sinai.
După o săptămână de
înverșunate bătălii, penuria de muniții și armament se resimțea din plin,
împiedicând desfășurarea unei contraofensive eficiente pe care se baza statul
major de la Tel Aviv pentru a preveni dezvoltarea situației extrem de îngrijorătoare
ce se contura pe ansamblul frontului din peninsulă. Ministrul apărării Moshe
Dayan avertizase guvernul, din primele clipe ale războiului, de pericolul
epuizării munițiilor și armamentului. Premierul Golda Meier care primise
anterior asigurări personale din partea președintelui american Nixon că
Israelului i se va acorda, în caz de nevoie, tot ajutorul logistic necesar,
telefona fără încetare la Washington pentru a solicita trimiterea urgentă de muniții
și armament. Atât organizațiile evreiești din America care colectaseră în mai
puțin de 24 de ore peste 100 de milioane de dolari pentru ajutorarea
Israelului, cât și cercurile politice simpatizante presau Administrația SUA
căutând să determine furnizarea grabnică a celor necesare aprovizionării
armatei israeliene.
Administrația americană
nu se grăbea. Analiștii Pentagonului o asiguraseră că, în câteva zile,
israelienii vor zdrobi armatele arabe doar cu ceea ce dispuneau, dând ca sigură
victoria lor rapida. Or în acest caz, Statele Unite nu aveau de ce să se
amestece, complicându-și relațiile cu lumea araba în ansamblul ei. Iar țările
occidentale cărora israelienii li se adresaseră cu solicitări pentru furnizarea
de armament, cântărind riscurile provocării unui embargo din partea țărilor
petroliere din Golf, s-au eschivat diplomatic. Ceva mai mult, când americanii
s-au hotărât până la urmă să organizeze un pod aerian de sprijin, aceste țări
au refuzat aterizarea pentru realimentare a avioanelor aparținând US Air Force pe aerodromurile lor.
Singura țară care va sprijini podul aerian american va fi Portugalia, regimul
dictatorial din acel timp de la Lisabona punând la dispoziția americanilor
terenurile de aterizare din insulele Azore.
Podul aerian
american a funcționat mai bine de o lună. Uriașele G-5 Galaxie, cu o capacitate de transport de 120 de tone fiecare,
au deversat fără întrerupere mari cantități de echipament militar din cel mai
sofisticat: rachete aer-sol ghidate prin camere de televiziune, bombe
„inteligente”, noi tipuri de rachete aer-sol, aparataj electronic pentru
bruierea instalațiilor de radar ale apărării antiaeriene inamice, precum și
tancuri grele M-60. În zbor direct, realimentate în aer, soseau rând pe rând,
avioane de luptă A 4 – Skyhawk și F 4 – Phantom. Cam în același timp a
fost organizat un pod aerian sovietic spre Siria și Egipt, pentru refacerea
potențialului militar al celor două țări care primeau, în plus, armament și
muniții și din partea unor țări arabe.
La 14 octombrie,
când podul american intră în funcțiune, israelienii, care se pregăteau de
ofensivă, au fost obligați să facă față unui puternic atac în zona centrală a
frontului, egiptenii trimițând la atac infanteria protejată de vehicule purtătoare
de rachete anticar; din spate înaintau în linie tancurile. Pentru a bloca
atacul egiptean, israelienii au recurs la infanteria înarmată cu rachete
anticar și la ecrane de fum, în timp ce unitățile lor blindate manevrau în
flancuri. Bătălia a fost extrem de crâncenă. După datele avansate de israelieni
(care recunoșteau că au avut și ei pierderi substanțiale) egiptenilor le-au
fost distruse, în acea zi, circa 200 de tancuri, atacul fiind respins pe linia
de plecare.
Operațiunile de pe
malul estic se desfășurau însă în condiții mult mai grele. Tirul violent al
egiptenilor, ocupând o poziție întărită ce fusese botezată de israelieni „Ferma
chinezească”, blocase șoseaua spre Canal. Pentru a putea înainta și degaja
avangarda diviziei Sharon, izolată
astfel de grosul trupelor, pentru israelieni se impunea, în mod obligatoriu, să
ocupe cât mai repede „Ferma chinezească”. Luptele desfășurate aici, cu
participarea unor puternice întăriri din ambele părți, au fost extrem de
înverșunate, atât israelienii cât și egiptenii înregistrând pierderi grele. Atacând
„Ferma chinezească”, israelienii nu își închipuiau că vor întâmpina o
rezistență atât de înverșunată. Dar încercând să înainteze, au avut surpriza să
întâlnească un sistem defensiv bine pus la punct, extrem de dens, dotat cu
numeroase arme antitanc, mitraliere și mortiere. Pentru a străpunge
dispozitivul egiptean, o brigadă de parașutiști israeliană a fost adusă, în
grabă, cu avioanele, din sudul Sinaiului, fiind imediat aruncată în luptă. Întâmpinați
cu foc intens, parașutiștii au fost nevoiți să se îngroape, la rândul lor, în
teren, suferind pierderi însemnate. În zorii zilei de 17 octombrie, în
sprijinul parașutiștilor a intrat în acțiune o brigadă blindată, fiind însă stopată
și ea de tirul apărătorilor egipteni, înarmați cu rachete antitanc și arme
automate cu ecrane infraroșii pentru tragere pe întuneric. Intervenind în luptă
și unități de blindate egiptene, încleștarea a durat până în cursul după
amiezii, în brigada israeliană fiind uciși toți comandanții de companie
inițiali, precum și cei care-i înlocuiseră.
Luptele vor
continua cu înverșunare și în zilele următoare, în jurul breșei de câțiva
kilometri făcută de israelieni între armatele a II-a și a III-a egiptene. Israelienii
izbutiseră până în noaptea de marți 16 octombrie să arunce două poduri peste
apă, trimițând în zilele următoare pe malul vestic sute de blindate în
încercarea de a înclina balanța războiului în favoarea lor.
Dar miercuri 17
octombrie, la circa 1400 kilometri de Sinai și de Golan, arabii deschideau un
„nou front” aruncând în luptă o armă ținută până atunci în rezervă. Ea va fi
pusă în acțiune de un mic grup de oameni adunați în „Gold Room” (salonul auriu)
al luxosului hotel Sheraton din Kuweit. Această teribilă armă, al cărui impact
va face să tremure de spaimă multe capitale ale lumii se numea: petrolul arab!
Reuniunea de la hotelul
Sheraton din Kuweit a miniștrilor petrolului din țările arabe exportatoare de
„aur negru” a hotărât dintr-o singură trăsătură de condei să declanșeze
embargoul, micșorând progresiv producția și urcând substanțial prețurile,
amenințare ce plana, ca o adevărată sabie a lui Damocles, asupra economiei unor
state occidentale din prima clipă a începerii ostilităților militare în Orientul
Mijlociu. Restricții de circulație vor fi impuse în scurt timp în Franța, Marea
Britanie și Republica Federală Germană. Punând în mișcare arma embargoului, țările
arabe socoteau că vor provoca prin ricoșeu anumite schimbări de poziție în
politica americană de sprijinire a Israelului. Expunându-i pe consumatorii
europeni și japonezi la pericolul penuriei din preajma iernii, arabii
considerau că aceștia vor face presiuni asupra propriilor guverne pentru ca, la
rândul lor, acestea să intervină la Washington.
Dar americanii,
consolându-se că deciziile luate în Kuweit penalizau în primul rând Europa și
Japonia, se vor spăla pe mâini, ca Pilat din Pont, lăsându-le să se descurce
singure. În continuare ei vor căuta să apară ca „îngeri ai păcii” în Orientul
Mijlociu, încercând să-i mulțumească pe cât posibil și pe unii și pe alții din
beligeranți: mai întâi îi vor aproviziona consistent cu arme pe israelieni,
tocmai la momentul oportun, apoi vor manevra în așa fel ca, la încheierea
ostilităților, atât Siria cât și Egiptul să rămână cu câte o bucată de teren
din teritoriile pierdute în 1967.
În situația creată,
statele vest-europene au reacționat refuzând să furnizeze arme Israelului și
interzicând aterizarea, pe teritoriul lor, pentru realimentare, a avioanelor americane
în drum spre această țară. În plus, au hotărât „să intensifice” relațiile cu
lumea arabă. Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol va decide, în
consecință, să le acorde o recompensă, anunțând că în luna decembrie embargoul
„nu va privi comunitatea europeană”. Japonia, legată politic și economic de
America în mai mare măsură, va capitula ultima, primul ministru declarând că
este gata să se întâlnească cu arabii „pentru a sprijini politica lor la ONU,
pentru a acorda o asistență specială palestinienilor, pentru o cooperare
economică și tehnică directă cu ansamblul țărilor în curs de dezvoltare.”Între
timp, majoritatea țărilor africane a rupt ostentativ relațiile diplomatice cu
Israelul. Peste puțină vreme, țările arabe exportatoare de petrol vor renunța
complet la embargo, dar prețul „aurului negru”, sporit de patru ori în ultimele
luni ale anului 1973, se va menține în continuare, pentru ca apoi să
înregistreze noi creșteri substanțiale.
Embargoul petrolier
reușise să realizeze un front de sprijin extins în favoarea arabilor, de care
SUA nu puteau să nu țină seama chiar dacă impactul inițial nu le deranjase prea
mult. Înțelegând că războiul ce se desfășura în Orientul Mijlociu risca să
întindă prea mult coarda – generând implicații de tot felul, politice,
diplomatice, economice și chiar de ordin militar – americanii se vor hotărî să
intervină agitând la repezeală ispititoarea ramură de măslin, tocmai în
momentul în care încleștarea de pe frontul Canalului Suez luase proporții.
La 16 octombrie,
Sadat pronunțase un discurs în care se declara favorabil încetării focului, cu
condiția ca aceasta să fie urmată de evacuarea completă a teritoriilor ocupate
în 1967 de Israel. Israelienii care erau gata să accepte o încetare a focului
pe 12 octombrie, se răzgândiseră acum când armata lor în plină contraofensivă înaintase
dincolo de Canal.
În aceeași zi când
Kissinger se străduia s-o convingă pe Golda Meier de necesitatea ca Israelul să
accepte încetarea imediată a focului, la New York, Consiliul de Securitate
dezbătea pentru prima oară un proiect de
rezoluție depus împreună de Uniunea Sovietică și SUA. La 23 octombrie rezoluția
338 a înaltului organism al ONU privind încetarea focului în Orientul Mijlociu
era votată. Dar războiul va continua, israelienii și egiptenii acuzându-se
reciproc de provocarea prelungirii luptelor.
În realitate,
israelienii, care aveau trecute peste Canal forțe importante de blindate și infanterie,
sperau ca prelungind războiul să poată lărgi cât mai mult punga realizată pe
malul african. Armata israeliană controla acum întregul mal vestic de la
periferiile Ismailiei și până la cele ale Suezului – principalele orașe
egiptene de pe Canal, situate la 100 km unul de altul. În zilele următoare,
israelienii vor reuși să încercuiască practic armata a III-a egipteană izolată
pe malul estic de-a lungul ultimei porțiuni a Canalului. Singura posibilitate
de aprovizionare a celor 20.000 de soldați egipteni, cu muniții, alimente și
inclusiv cu apă (zona ocupată de ei era deșert nisipos) era pe mare, dar vedetele
rapide israeliene purtătoare de rachete blocaseră navigația în golful Suez și
situația armatei a III-a devenea tot mai dramatică pe măsura scurgerii orelor.
Plângându-se de
violarea neîncetată de către israelieni a încetării focului, la care aceștia
subscriseseră, Egiptul a cerut trimiterea imediată de forțe americane și
sovietice pentru a determina respectarea rezoluției Consiliului de Securitate. Americanii
au răspuns negativ. Uniunea Sovietică a anunțat însă că în cazul în care
ostilitățile continuă își rezervă dreptul de a lua măsuri în consecință. Amenințarea
unei acțiuni unilaterale sovietice va determina o adevărată criză
internațională, președintele Nixon ordonând la 25 octombrie punerea în stare de
alarmă a întregului dispozitiv militar american, inclusiv cel nuclear. Dar starea
de tensiune extremă nu va dura, lucrurile calmându-se rapid în următoarele 24
de ore. Cele două mari puteri n-aveau interes să se înfunde în nisipurile mișcătoare
ale conflictului din Orientul Mijlociu și procedând în consecință vor
întreprinde măsuri adecvate pentru a găsi o ieșire convenabilă din impasul
creat de continuarea ostilităților și după hotărârea de încetare a focului
adoptată de Consiliul de Securitate, situație de care Israelul profitase pentru
a-și lărgi capul de pod de pe malul vestic al Canalului Suez și a tăia orice
posibilitate de aprovizionare a armatei a III-a egipteană, izolată și practic
încercuită pe malul estic din Peninsula Sinai.
În dimineața de 26
octombrie, un interminabil schimb de apeluri telefonice a avut loc între
Washington și Ierusalim (unde își avea reședința guvernul israelian). „Nodul
problemei – scria Moshe Dayan în memoriile sale – era situația creată de încercuirea
armatei a III-a cu toate complicațiile
pe care le aducea acest fapt. Washingtonul nu putea permite ca ea să fie
distrusă, nici înfometată, nici lăsată să moară de foame, nici făcută
prizonieră. (...) Până la urmă, ei prezentară cererea lor, mai mult sau mai
puțin sub formă de ultimatum: ori acceptăm trecerea prin liniile noastre a unui
convoi egiptean cu echipament nemilitar, de alimente și apă, ori ne vom găsi într-o
situație de conflict cu SUA. Israelul sfârși prin a accepta trimiterea la Cairo
a 100 de autocamioane pentru aprovizionare.”
Consiliul de
Securitate va vota la 26 octombrie un al treilea document – rezoluția 340,
hotărând trimiterea unei forțe de urgență a ONU pe linia fronturilor de pe
Canalul de Suez pentru a fi interpusă între armatele beligerante. Primul
contingent al „forței de urgență” a fost format din 800 de militari austrieci,
suedezi și finlandezi. Numărul „căștilor albastre” va crește ulterior la 2.300
de oameni, rămânând în Sinai până la încheierea acordurilor de pace dintre
Egipt și Israel.
Cel de-a patrulea
război arabo-israelian se încheiase, în mod practic, odată cu acceptarea
rezoluțiilor ONU privind încetarea focului de către toate părțile implicate în
conflict, chiar dacă o ultimă răbufnire va mai avea loc pe o porțiune limitată
a frontului din Golan, în primăvara anului 1974, înainte de a se ajunge la un
acord de dezangajare a forțelor, menit să separe pe beligeranți prin introducerea
și acolo a unui contingent de „căști albastre”.
Între 5 și 16
noiembrie, secretarul de stat american Kissinger a întreprins un turneu în mai
multe țări arabe oprindu-se la Rabat, Tunis, Cairo și Amman, în timp ce
adjunctul său purta convorbiri cu oficialitățile din Israel. Cu acest prilej, au
fost restabilite relațiile diplomatice dintre Cairo și Washington, întrerupte
din 1967. Totodată s-a ajuns la o înțelegere privind încheierea unui acord de
stabilizare militară între Egipt și Israel.
O conferință de
pace a fost reunită la 21 decembrie la Geneva cu participarea Egiptului,
Siriei, Iordaniei, Israelului, Uniunii Sovietice și SUA, sub președinția
Secretarului general al ONU. Evenimentul avea o importanță simbolică, fiind
pentru prima oara când negociatori arabi și israelieni se aflau oficial, față
în față, în scopul declarat de a ajunge la un tratat de pace. Dar cu toate
eforturile depuse, Conferința de la Geneva n-a reușit să atingă acest țel. În schimb,
un rezultat concret l-au avut tratativele egipteano-israeliene de la
„kilometrul 101”, conducând la semnarea, la 18 ianuarie 1974, a unui nou acord
de dezangajare care prevedea evacuarea armatei israeliene de pe ambele maluri
ale Canalului Suez, în spatele unei linii situate la 20 km distanță de acesta,
egiptenii ocupând întregul mal estic, pe o porțiune lată de 10 km în peninsula
Sinai. Între cele două armate se stabilea o zonă tampon în care se instalau
„căștile albastre” ale ONU.
Pe linia de încetare
a focului din Golan, incidentele multiplicate în cursul iernii au degenerat
într-un veritabil „război de uzură”, început la 10 martie și încheiat după 83
de zile, obiectivul său fiind stăpânirea punctului strategic Ksar-Chehib, de pe
muntele Hermon, reocupat de israelieni la 22 octombrie 1973. La 31 mai 1974, în
urma unei navete neîntrerupte a secretarului de stat Kissinger, între Ierusalim
și Damasc, a fost încheiat acordul de dezangajare și pe frontul
siriano-israelian. Conform acestui acord, semnat la Geneva, Israelul s-a angajat
să evacueze zona de 551 kilometri pătrați ocupată în octombrie 1973, pe
teritoriul sirian și în plus orașul Kuneitra împreună cu încă 112 kilometri
pătrați deținuți din 1967. Între cele două armate adversare s-a creat o zonă
tampon, demilitarizată, dublată de ambele părți de câte o altă zonă cu armament
limitat. O forță „pentru observarea dezangajării” formată din 1250 militari sub
egida ONU a fost amplasată în zona tampon, cu misiunea de a controla aplicarea
acordului.
Un nou acord de
dezangajare israelo-egiptean a fost încheiat la începutul lunii septembrie
1975, prin care s-au redat Egiptului încă 1000 de kilometri pătrați din Sinai,
inclusiv exploatările petroliere de la Abu Rudeis situate de-a lungul golfului
Suez. Procesul de reglementare, început în 1974 la „kilometrul 101” și
continuat prin acordul din septembrie 1975, va bate pasul pe loc timp de doi
ani, israelienii nearătându-se deloc grăbiți să-și aducă o contribuție activă
în această direcție. O schimbare esențială o va produce gestul spectaculos al
președintelui egiptean Anwar El Sadat, care la 9 noiembrie 1977 a declarat în
parlamentul egiptean că este gata în orice moment să se ducă în Israel pentru a
negocia pacea. Vizita sa va avea loc 12 zile mai târziu, când președintele
egiptean va fi primit la Ierusalim cu toate onorurile oficiale, luând cuvântul
în fața Knesset-ului și purtând
convorbiri cu noul premier israelian Menahem Begin. Negocierile egipteano-israeliene
ce au urmat se vor prelungi luni întregi, fără un rezultat palpabil, intrând la
un moment dat, într-un impas ce părea greu de surmontat.
La sugestia
americanilor, Sadat și Begin se vor întruni cu președintele SUA Jimmy Carter,
într-o conferință a „ultimei șanse” desfășurată între 5-17 septembrie 1978 la
Camp David, reședința de vacanță a șefului Casei Albe. La 26 martie 1979 va fi
semnat în capitala americană tratatul de pace dintre Egipt și Israel, conform
căruia, în decurs de trei ani Peninsula Sinai urma să fie retrocedată complet
statului egiptean. Semnarea acestui tratat, urmată la scurt timp de stabilirea
de relații diplomatice și schimb de ambasadori între cele două țări, va fi
dezaprobată de majoritatea țărilor arabe. Cu excepția a trei țări membre ale
Ligii Statelor Arabe (Sudan, Oman și Somalia), toate celelalte state arabe vor
rupe relațiile cu Egiptul și vor trebui să treacă opt ani până când cea mai
mare parte a acestora vor restabili legăturile diplomatice cu guvernul de la
Cairo.
La 25 aprilie 1982,
trupele israeliene părăseau ultima parte din teritoriul egiptean ocupat în
1967, momentul solemn fiind marcat de înălțarea drapelului Republicii Arabe
Egipt în extremitatea sudică a Sinaiului, la atât de disputatul Sharm El
Sheikh, punctul ce domină strâmtoarea Tiran.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu