de Jonathan Cook
Cică era menită să
fie o lecție israeliană de istorie, predată lumii. Un video postat pe media
socială de ministrul de externe al Israelului înfățișează un cuplu obișnuit de
evrei, Iacob și Rachel, care locuiesc într-o casă numită „Pământul lui Israel”.
O serie ciocăniri în ușă aduc 3000 de ani de întreruperi ale fericirii lor. Mai
întâi vin asirienii, urmați de babilonieni, eleni, arabi, romani, cruciați,
mameluci și otomani – toți parcă desprinși din distribuția filmului Monty
Python.
Iacob și Rachel
sunt forțați de facțiunile beligerante să se mute în părți tot mai mici ale
casei, până ajung, într-un final, să ridice un cort în grădină. Norocul lor se
schimbă numai odată cu sosirea unui funcționar al Imperiului Britanic care le
returnează actele de proprietate. O ultimă bătaie în ușă le întrerupe sărbătoarea.
În pragul ușii se află un cuplu palestinian sărac, și bărbatul și femeia întinzându-și
gâturile să vadă ce bunătăți îi așteaptă înăuntru.
E suficient de urât
șovinismul cu care sunt portretizați Iacob și Rachel – niște simpli oameni
obișnuiți, îndurând cu stoicism barbarii care se măcelăresc între ei în
sufragerie. Dar e și mai insuportabilă descrierea palestinienilor care apar
brusc de nicăieri în 1948, după ce Marea Britanie se retrage.
La o milă de casa mea
din Nazaret se află ruinele Saffuriyei, un oraș palestinian vechi de secole,
până când armata israeliană i-a alungat pe locuitorii săi în 1948 și le-a
aruncat casele în aer. Mai mult de 500 de sate au fost rase de pe suprafața
pământului într-un mod similar.
În locurile în care
clădirile au rămas neatinse, evreii – nu palestinienii – sunt cei care se
stabilesc în mod ilegal în casele altora. Dar falsificarea este dusă și mai
departe.
Lângă dărâmăturile
Saffuriyei se află și mai vechiul oraș roman Sephoris, în care evreii s-au
stabilit acum aproape 2000 de ani după revoltele lor eșuate împotriva
Imperiului Roman. Podeaua mozaicată a unei sinagogi din acea perioadă, care a
supraviețuit vremurilor, ne dezvăluie că evreii din Sephoris venerau soarele,
atât de mult s-au contopit cu populația păgână a zonei.
Alte amestecuri
există din abundență. În orașul vechi al Nazaretului se află singura „biserică
sinagogă” din lume, unde se spune că Isus a ținut prima sa predică. Este un
element care ne reamintește că mulți evrei locali aveau să-și spună în curând
creștini și mai târziu musulmani. Mai departe, în nord, în orașul Bokaya, o
veche sinagogă poate fi zărită alături de biserici și moschei. Timp de secole,
religiile avraamice au trăit împreună într-o armonie comună, necunoscută în
Europa.
De fapt, contrar
versiunii israeliene a istoriei, cele mai violente ciocniri – în afară de
revoltele evreilor – au coincis cu invaziile europenilor, fie că a fost vorba de
sectarismul agresiv al cruciaților sau de crearea de către zioniști a unui
„stat evreiesc” etno-religios, cu ajutorul britanicilor. Mai degrabă, trecutul
Palestinei a fost marcat de toleranță culturală și diversitate biologică. Convertirile
și căsătoriile mixte reprezentau un semn că regiunea era un creuzet al
identităților și credințelor.
Desigur, Israelul
preferă să ascundă această istorie, deoarece duce la o concluzie evidentă:
regiunea are nevoie de mai puțin, nu de mai mult tribalism și dogmă de acel soi
ce place Israelului.
Majoritatea evreiască
a Israelului trăiește aproape în întregime separată de palestinienii care au
rămas pe pământul lor și astăzi sunt cetățeni cu numele. Între timp, în
Cisiordania – cunoscută israelienilor ca regatul biblic al „Iudeei și Samariei”
– coloniștii evrei domnesc peste o populație palestiniană ghettoizată, supusă
guvernării militare.
Prim ministrul
Benjamin Netanyahu a conceput o lege fundamentală care definește Israelul ca
aparținând unei „națiuni evreiești” globalizate, nu cetățenilor țării. Și insistă
ca negocierile privind pacea să aibă loc numai după ce palestinienii ce trăiesc
sub ocupație recunosc Israelul ca fiind un astfel de stat evreiesc – o condiție
ce odată era considerată ridicolă, acum a fost adoptată de Washington.
Ca un semn al stării
predominante, ministrul israelian al educației a interzis să apară în programa
școlară două romane ce au ca subiect relațiile romantice dintre evrei și
palestinieni. În același timp, „linia verde” ce odată demarca teritoriile
palestiniene ocupate, a fost ștearsă de pe hărțile israeliene din școli, sugerând
că întreaga regiune este Eretz Israel, mai marele Israel.
Confruntați cu
diplomația și politicile nule ale Israelului, palestinienii sunt tot mai
neliniștiți în legătură cu viitorul lor.
Săptămâna trecută,
o rezoluție din partea UNESCO, corpul științific și cultural al Națiunilor
Unite, a dat glas îngrijorărilor lor. A subliniat amenințările israeliene la
adresa celor mai importante locuri sfinte musulmane și creștine aflate sub
ocupație.
Recunoscând importanța
Ierusalimului „pentru trei religii monoteiste”, rezoluția avertiza totuși, în
legătură cu exploatarea israeliană a controlului său ilegal pentru a șterge
legătura palestinienilor cu aceste locuri, în special cu moscheea Al Aqsa.
Sperând să distragă
atenția de la aceste critici, Israelul s-a pornit să tune și să fulgere la
adresa UN pentru că a negat întâietatea narativei sale. Al Aqsa trebuie
descrisă în aceeași măsură și ca Muntele Templului, a insistat domnul
Netanyahu, referindu-se la un vechi templu uitat, care se presupune că ar fi îngropat
sub moscheea din Ierusalim.
Dar presupusa
localizare a ruinelor templului duce la concluzia opusă celei la care a ajuns
domnul Netanyahu: nu că evreii sunt mai îndreptățiți să pretindă suveranitatea,
ci că oamenii și religiile regiunii se împletesc într-un mod incredibil de
puternic.
Aceasta ar trebui
să fie o lecție de bază pentru toți Iacobii și toate Rachelele, mulți dintre ei
trăind în colonii militarizate și în veșnică expansiune pe teritoriu
palestinian furat.
Pământul acesta a
fost mereu împărțit și nu va fi nicio pace până când nu va fi din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu