duminică, octombrie 23, 2016

Adevărul despre radioteleviziunea israeliană




    Foto: Moti Milrod


de Gideon Levy

Din exterior pare că democrația israeliană se află în toiul unei lupte hotărâtoare. Miza este chiar viitorul radioteleviziunii publice. Zarurile au fost aruncate: transmisia publică – independentă, curajoasă, liberă, de calitate și care își îndeplinește misiunea – este în pericol. Puternică, influentă și populară, ar putea cădea în mâini diabolice. Ziua în care va cădea pradă ghearelor odiosului – și anume, prim ministrul Benjamin Netanyahu – va reprezenta sfârșitul libertății presei.

Ca s-o spunem pe aia dreaptă, în Israel, radioteleviziunea publică nu și-a îndeplinit niciodată misiunea. Importanța sa a scăzut de când a început să prospere media comercială. Media comercială este cea care contează; este mai mult sau mai puțin liberă și, din proprie inițiativă, este cea care abuzează cel mai mult de rolul său. Reprezintă cel mai mare pericol la adresa democrației și libertății de exprimare. Spală creierii, îndoctrinează, se gudură pe lângă mase și este sclava rating-ului, cu sau fără Netanyahu. De asemenea, este cel mai mare colaborator al ocupației, acoperind crimele acesteia.

Este adevărat că amestecarea prim ministrului în instituția radioteleviziunii publice este îngrijorătoare, dar oricine se teme pentru libertatea presei ar trebui să atace o media mai influentă decât cea publică, aceea care instigă, distrage atenția, disimulează și distruge.

Radioteleviziunea publică este marginală. Canalul 1 este neglijabil; Radio Israel este un radio de stat în cel mai rău sens al cuvântului; tot ce a rămas din televiziunea educațională este o clădire; puterea Radioului Armatei vine în principal din faptul că este cea mai distructivă școală de jurnalism din Israel. Radioul Armatei a crescut generații de jurnaliști în uniformă, vicleni în vorbe și ponderați în direcție. Media îi datorează câteva dintre cele mai cumplite boli ale sale Radioului Armatei. Acum, Netanyahu vrea să-i facă să tacă pe cei care oricum tăceau în toate situațiile: progeniturile absolvenților Radioului Armatei, care niciodată n-au fost modele ale jurnalismului curajos.

Cu toată legislația și contractele semnate, Netanyahu este pe cale să-i concedieze, ceea ce este în sine o problemă serioasă. Dar corporația pe care ar fi întemeiat-o nu ar fi revoluționat harta jurnalismului. Ar fi fost același lucru, cu niște mici îmbunătățiri pe ici, pe colo.

Mass-media israeliană este mână în mână cu guvernul. Publicul său este șeful cenzorilor; mass-media muncește ca un sclav pentru acesta și se teme de el. Mass-media crede că funcția sa este de a face ca lucrurile să fie plăcute de consumatorii săi, de a-i distra și amuza – dar în niciun caz, ferească sfântul, de a-i mânia. Se concentrează pe a le spune ceea ce își doresc să știe și, în special, pe a nu le spune ceea ce aceștia nu-și doresc să știe. Nu e nevoie de nicio amestecare din partea autorităților pentru a garanta o astfel de media lașă. Ea este în mod voluntar militaristă – așa o place publicul – și nu abordează subiectele urâte ale Israelului, alea care se petrec în curtea din spate, de la ocupație la cei care caută azil. Publicul nu vrea să știe, așa că, de ce să se deranjeze?

Nu e nevoie de Netanyahu pentru a convinge media comercială să adopte narativa dominantă. Nu e nevoie de nicio presiune pentru a comunica publicului minciunile organelor de securitate. Nu Netanyahu este cel care determină rușinoasa dezumanizare a palestinienilor în mass-media, alarmarea și instigarea publicului împotriva lor. Nu membrul Knessetului David Litan (partidul Likud) este cel care a determinat Canalul 2 de știri să arate așa cum arată – o combinație de știri neînsemnate și tone de propagandă, populism, divertisment și consumerism. Nu guvernul a fost cel care a hotărât ca produsul reprezentativ al celor de la Canal 2, programul de jurnalism de investigație „Uvda” („Adevărul”), să transmită o „probă” atât de abjectă împotriva grupării politice și activiste arabo-evreiești Ta’ayush. Jurnaliștii au ales să facă asta din proprie inițiativă, lucru care face ca situația să fie și mai gravă. Nu mai spuneți povești despre cenzură și presiuni. Nimeni nu forțează cotidienele Yedioth Ahronoth, Israel Hayom și Ma’ariv să arate ca o jalnică ediție a vechii reviste a IDF-ului, Bamahane. Nimeni nu le-a forțat să se transforme în ultimele gunoaie.

Lupta pentru radioteleviziunea publică este importantă. Dar este departe de a fi lupta cu adevărat importantă în domeniul mass-media, așa cum încearcă oamenii să o portretizeze, pentru a crea falsa impresie a unei prese combatante. Dacă vreți să luptați pentru imaginea mass-mediei, ar trebui să începeți cu Canalul 2.


Niciun comentariu: