Foto: Moti Milrod
de Gideon Levy
Din exterior pare
că democrația israeliană se află în toiul unei lupte hotărâtoare. Miza este chiar viitorul radioteleviziunii publice. Zarurile au fost aruncate:
transmisia publică – independentă, curajoasă, liberă, de calitate și care își
îndeplinește misiunea – este în pericol. Puternică, influentă și populară, ar
putea cădea în mâini diabolice. Ziua în care va cădea pradă ghearelor odiosului
– și anume, prim ministrul Benjamin Netanyahu – va reprezenta sfârșitul libertății
presei.
Ca s-o spunem pe
aia dreaptă, în Israel, radioteleviziunea publică nu și-a îndeplinit niciodată
misiunea. Importanța sa a scăzut de când a început să prospere media comercială.
Media comercială este cea care contează; este mai mult sau mai puțin liberă și,
din proprie inițiativă, este cea care abuzează cel mai mult de rolul său. Reprezintă
cel mai mare pericol la adresa democrației și libertății de exprimare. Spală creierii,
îndoctrinează, se gudură pe lângă mase și este sclava rating-ului, cu sau fără
Netanyahu. De asemenea, este cel mai mare colaborator al ocupației, acoperind
crimele acesteia.
Este adevărat că
amestecarea prim ministrului în instituția radioteleviziunii publice este
îngrijorătoare, dar oricine se teme pentru libertatea presei ar trebui să atace
o media mai influentă decât cea publică, aceea care instigă, distrage atenția,
disimulează și distruge.
Radioteleviziunea publică
este marginală. Canalul 1 este neglijabil; Radio Israel este un radio de stat în
cel mai rău sens al cuvântului; tot ce a rămas din televiziunea educațională
este o clădire; puterea Radioului Armatei vine în principal din faptul că este
cea mai distructivă școală de jurnalism din Israel. Radioul Armatei a crescut
generații de jurnaliști în uniformă, vicleni în vorbe și ponderați în direcție.
Media îi datorează câteva dintre cele mai cumplite boli ale sale Radioului
Armatei. Acum, Netanyahu vrea să-i facă să tacă pe cei care oricum tăceau în
toate situațiile: progeniturile absolvenților Radioului Armatei, care niciodată
n-au fost modele ale jurnalismului curajos.
Cu toată legislația
și contractele semnate, Netanyahu este pe cale să-i concedieze, ceea ce este în
sine o problemă serioasă. Dar corporația pe care ar fi întemeiat-o nu ar fi
revoluționat harta jurnalismului. Ar fi fost același lucru, cu niște mici
îmbunătățiri pe ici, pe colo.
Mass-media
israeliană este mână în mână cu guvernul. Publicul său este șeful cenzorilor;
mass-media muncește ca un sclav pentru acesta și se teme de el. Mass-media
crede că funcția sa este de a face ca lucrurile să fie plăcute de consumatorii
săi, de a-i distra și amuza – dar în niciun caz, ferească sfântul, de a-i mânia.
Se concentrează pe a le spune ceea ce își doresc să știe și, în special, pe a
nu le spune ceea ce aceștia nu-și doresc să știe. Nu e nevoie de nicio
amestecare din partea autorităților pentru a garanta o astfel de media lașă. Ea
este în mod voluntar militaristă – așa o place publicul – și nu abordează
subiectele urâte ale Israelului, alea care se petrec în curtea din spate, de la
ocupație la cei care caută azil. Publicul nu vrea să știe, așa că, de ce să se
deranjeze?
Nu e nevoie de
Netanyahu pentru a convinge media comercială să adopte narativa dominantă. Nu e
nevoie de nicio presiune pentru a comunica publicului minciunile organelor de
securitate. Nu Netanyahu este cel care determină rușinoasa dezumanizare a
palestinienilor în mass-media, alarmarea și instigarea publicului împotriva
lor. Nu membrul Knessetului David Litan (partidul Likud) este cel care a
determinat Canalul 2 de știri să arate așa cum arată – o combinație de știri
neînsemnate și tone de propagandă, populism, divertisment și consumerism. Nu guvernul
a fost cel care a hotărât ca produsul reprezentativ al celor de la Canal 2,
programul de jurnalism de investigație „Uvda” („Adevărul”), să transmită o
„probă” atât de abjectă împotriva grupării politice și activiste arabo-evreiești
Ta’ayush. Jurnaliștii au ales să facă asta din proprie inițiativă, lucru care
face ca situația să fie și mai gravă. Nu mai spuneți povești despre cenzură și
presiuni. Nimeni nu forțează cotidienele Yedioth Ahronoth, Israel Hayom și
Ma’ariv să arate ca o jalnică ediție a vechii reviste a IDF-ului, Bamahane. Nimeni
nu le-a forțat să se transforme în ultimele gunoaie.
Lupta pentru radioteleviziunea
publică este importantă. Dar este departe de a fi lupta cu adevărat importantă
în domeniul mass-media, așa cum încearcă oamenii să o portretizeze, pentru a
crea falsa impresie a unei prese combatante. Dacă vreți să luptați pentru
imaginea mass-mediei, ar trebui să începeți cu Canalul 2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu