duminică, octombrie 09, 2016

Jertfe pentru zeul Marte




Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.


La Ierusalim, în dimineața de 15 mai 1967, se desfășura parada militară tradițională. În tribuna oficială de pe stadionul municipal al părții de vest, evreiești, a orașului, luaseră loc șeful statului, primul ministru, alți membri ai guvernului, comandanții armatei și câțiva oaspeți de peste hotare. Ambasadorii marilor puteri, ca și ai altor țări cu care Israelul întreținea relații diplomatice, refuzaseră ostentativ invitațiile deoarece nu recunoșteau Ierusalimul drept capitală a statului israelian și, în plus, conform rezoluțiilor ONU, considerau prezența de forțe militare în oraș drept o încălcare a normelor internaționale.

În paralel cu parada militară din Ierusalim, o defilare de mari proporții se desfășura la Cairo. Încă din zorii zilei, tancuri, transportoare blindate, tunuri și camioane cu trupe traversau în coloane nesfârșite capitala de pe Nil, îndreptându-se spre est, în direcția Peninsulei Sinai.

La statul major al armatei israeliene de la Tel Aviv se știa ceva despre anumite deplasări militare egiptene de la bazele lor din vestul Canalului Suez, în direcția Peninsulei Sinai. Știrea nu însemna un motiv de prea mare îngrijorare, mai cu seamă că între Canal și frontiera israeliană era o distanță de peste 200 de km iar de-a lungul liniei despărțitoare dintre cele două țări, pe teritoriul egiptean, se afla amplasată, din 1957, de la sfârșitul războiului Suezului, o perdea formată din 3.400 „căști albastre”, aparținând mai multor state membre ale ONU.

În dimineața zilei de 14 mai 1967, deci cu o zi înaintea sărbătorii naționale a Israelului, la vila rezidențială a președintelui egiptean Nasser avusese loc o reuniune la care, alături de șeful statului participaseră comandantul forțelor armate ale țării, mareșalul Abdel Hakim Amer și șeful serviciilor de informații, Salah Nasr. Președintele Egiptului fusese informat, de mai multe zile, că la frontiera siriană erau concentrate numeroase unități de infanterie și blindate israeliene, care vor ataca în zorii zilei de 17 mai țara arabă din nord.

Relațiile din Egipt și Siria erau bune la acea dată, fără însă a atinge apogeul din trecut, când cele două țări formau un singur stat federal. O lovitură de stat a ofițerilor sirieni nemulțumiți conduse, în 1961, la destrămarea Republicii Arabe Unite, la despărțirea țării lor de Egipt. Urmase apoi revoluția baasistă din martie 1963 și relațiile dintre cele două țări începuseră să cunoască o dezvoltare pozitivă. În 1966, la Damasc ajunsese la putere aripa radicală a Partidului Baas, a cărei agitație politică anti-sionistă era considerată de guvernanții Israelului un pericol direct pentru securitatea statului lor. În același timp, incidentele de la linia de demarcație israeliano-siriană deveneau tot mai frecvente, Israelul întreprinzând operațiuni de represalii după fiecare acțiune a comandourilor infiltrate pe teritoriul său din Siria și Iordania. Dar puterea militară a Siriei nu se putea măsura cu aceea a adversarilor săi. Singura speranță ar fi fost un sprijin activ conjugat din partea celorlalte state arabe și în primul rând din partea Egiptului.

Guvernul de la Cairo nu dorea însă să se lase antrenat într-o acțiune militară, evaluând destul de exact raportul de forțe. După cum estima Institutul de Studii Strategice din Londra, superioritatea armamentului Israelului, care începuse să primească din 1965 livrări masive din partea SUA, era neîndoielnică.

„Nu sunt în poziția de a face război – sublinia pe atunci Nasser, într-o cuvântare ținută la Port Said. Vă spun deschis și sincer și nu mi-e rușine să vă declar. A merge la război fără a avea mijloace suficiente ar conduce țara și poporul la un dezastru.”

Informațiile, reale sau eronate, privind un atac iminent împotriva Siriei pe care le primise în ultimele zile, coroborate cu declarațiile amenințătoare făcute la adresa regimului de la Damasc, atât de șeful statului major israelian, generalul Rabin, cât și de premierul Eshkol, îl determinaseră pe Nasser să inițieze o demonstrație militară gălăgioasă care să-i descurajeze pe israelieni de la o eventuală acțiune agresivă.

A doua zi, șeful statului major israelian, generalul Rabin, convoca o consfătuire cu foștii șefi de stat major dinaintea sa, în acel moment generali în rezervă cu diverse ocupații civile. „Ei continuă să se concentreze în Sinai, le-a explicat Rabin. De obicei, egiptenii întrețin în această regiune o divizie și 250 de tancuri. În prezent, ei sunt pe cale să aducă aici câteva sute de tancuri suplimentare. Fără îndoială că este o demonstrație de forță. Dar ce vor face în continuare?” Moshe Dayan, care condusese operațiunile din Sinai în cursul războiului Suezului din 1956, l-a întrerupt spunându-i: „Ce vor face pot să-ți spun eu. Vor cere retragerea forțelor ONU. Acestea vor fi obligate să se supună deoarece se află pe teritoriu egiptean. Atunci, dacă Nasser va dori să facă un pas în plus ar putea bloca strâmtoarea Tiran.”

Intrat în joc, Nasser nu mai putea da înapoi, fiind obligat, pentru a nu se discredita în ochii maselor arabe, la un nou pas spectaculos. Și, așa cum prevăzuse Dayan, el va cere retragerea trupelor ONU de la frontiera cu Israelul. La ora zece seara, pe o ploaie cu grindină, un emisar grăbit se prezenta la Gaza, generalului indian Rikhye, comandantul „Forței de urgență a Națiunilor Unite” care era instalată la frontiera cu Israelul, transmițându-i un mesaj personal, semnat de generalul Mahmud Fawzi, șeful statului major egiptean: „Țin să vă aduc la cunoștință că am dat ordin forțelor armate egiptene de a se pregăti de acțiune împotriva Israelului, în cazul în care acest stat ar comite o agresiune împotriva oricărei țări arabe. Executând ordinele primite, trupele noastre au fost concentrate la frontiera orientală în Sinai. Pentru a garanta securitatea soldaților Forței de urgență vă solicit să ordonați acestor soldați să evacueze pozițiile lor de la frontieră și să se regrupeze în bazele lor din zona Gaza.”

Scrisoarea fusese abil întocmită, fiecare cuvânt fiind cântărit cu grijă. Nu punea problema plecării forțelor ONU, ci numai o regrupare provizorie în bazele lor; nu se pomenea nici un cuvânt despre forțele ONU instalate la Sharm El Sheikh, punctul strategic care controla intrarea în golful Akaba. Scopul urmărit era dublu: să repurteze o victorie prestigioasă de uz intern, demonstrând maselor că Nasser nu ezită să îndepărteze forțele ONU pentru a se putea măsura liber cu Israelul; în același timp dorea să dea de înțeles marilor puteri că Egiptul n-are în vedere să închidă golful Akaba și să blocheze portul israelian Eilat și, cu atât mai puțin, să pornească un război împotriva Israelului.

Generalul indian transmisese imediat textul mesajului la Secretariatul ONU de la New York. În acel timp, Secretar general al ONU era birmanezul U Thant. Convocându-l imediat pe reprezentantul egiptean la ONU, U Thant și-a exprimat nedumerirea în legătură cu cererea Egiptului, subliniind că rolul forțelor Națiunilor Unite consta în asigurarea păcii în regiune și că datorită prezenței lor calmul domnește de 10 ani la frontiera celor două țări. Solicitarea adresată generalului Rikhey este inacceptabilă, în formă ca și în conținut – a precizat U Thant. Șeful statului major egiptean nu poate să dea ordine comandantului forțelor ONU, acest ofițer depinzând direct doar de Secretarul general al ONU. În ceea ce privește subiectul acestui mesaj – declara U Thant – prezența unei forțe ONU în regiune este indisolubil legată de libertatea sa de acțiune. Și continuând într-un stil ultimativ a expus punctul său de vedere: Egiptul are două posibilități de alegere. Ori această menținere a statu quo-ului, ori se pronunță pentru retragerea totală a forțelor ONU staționate în regiune.

U Thant plasase Egiptul în fața unei alegeri dificile: renunțarea la cererea adresată „Forței de urgență” de a se retrage de pe pozițiile ocupate la frontiera cu Israelul l-ar fi discreditat în fața lumii arabe; exigența evacuării imediate și definitive a „căștilor albastre” de pe teritoriul său ar fi transformat demonstrația de forță într-o încercare de forță extrem de periculoasă.

După cinci ore de dezbateri, cabinetul de la Cairo decise să facă un pas înainte. Mahmoud Riad, ministrul de externe egiptean, a fost însărcinat să trimită o telegramă lui U Thant în care se preciza : „Guvernul Republicii Arabe Unite – denumire pe care Egiptul a continuat s-o păstreze oficial încă mult timp după scindarea federației sale cu Siria – are onoarea de a vă informa că a decis să pună capăt prezenței Forței de urgență a ONU din teritoriul egiptean și zona Gaza.

La 19 mai, guvernul israelian decreta mobilizare generală. În Sinai, forțele egiptene ajunseseră la circa trei divizii, cu cinci sute de tancuri. În apropierea liniei de frontieră, de cealaltă parte, așteptau gata de luptă trei divizii israeliene. La Cairo, președintele Nasser ținea o consfătuire cu colaboratorii săi apropiați analizând situația din punct de vedere politic, militar și psihologic. Egiptul, considerau aceștia, obținuse o serie de succese remarcabile împiedicând presupusa agresiune împotriva Siriei și făcând astfel să-i crească prestigiul în lumii ochii arabe, care îi cerea să facă un pas nou înainte închizând accesul navelor israeliene prin strâmtoarea Tiran.

Trecerea liberă prin această strâmtoare era considerată de importanță vitală pentru Israel care întemeiase, cu zece ani în urmă, în fundul golfului Akaba, un port maritim, Eilat, prin care avea acces la Marea Roșie și mai departe la Oceanul Indian. Nasser ezita, ținând seama de repercusiunile periculoase ale unui astfel de act, care putea să constituie un pretext foarte bun oferit Israelului pentru a dezlănțui războiul.

Președintele american Lyndon Johnson îi trimise imediat un mesaj lui Nasser, îndemnându-l la moderație în criza ce se desfășura. Americanii îi avertizaseră și pe israelieni să mai aștepte cel puțin 48 de ore până a întreprinde ceva socotit de ei nenecesar, acordând astfel un respiro pentru continuarea demersurilor diplomatice.

Poziția americanilor îl neliniștea oarecum pe Nasser, fiind convins că aceștia doreau să-i doboare regimul. Dar în pofida tuturor aparențelor, păstra speranța că războiul nu va avea loc. Speranța sa era în a exercita presiuni asupra celor două puteri ce ajutau pe israelieni: SUA și Marea Britanie. În acest scop, el va anunța chiar înainte de începerea ostilităților, că Egiptul va închide Canalul Suez puterilor ce vor sprijini Israelul, tăindu-le astfel principala cale de transport de la sursele de petrol.

Un eveniment petrecut la 30 mai în Egipt va face ca lucrurile să se precipite pe arena politică israeliană. Pilotând un mic avion de turism, regele Hussein al Iordaniei aterizase, pe neașteptate, în capitala de pe Nil. Cinci ore mai târziu lumea arabă afla cu surprindere de reconcilierea ce părea de domeniul imposibilului între cei doi șefi de stat care tocmai semnaseră un acord comun de apărare egipteano-iordanian. Regele aducea coaliției militare arabe circa 50.000 de soldați bine instruiți și dispunând de un armament relativ modern.

Împăcarea regatului hașemit cu republica egipteană constituise însă picătura care a umplut paharul israelian. Spre satisfacția militarilor, portofoliul apărării va fi oferit, la 1 iunie, generalului Moshe Dayan. Mai rămâneau acum doar 4 zile până la război.

La aeroportul internațional din Cairo, câțiva ofițeri din anturajul președintelui Nasser, așteptau, în miez de noapte, un oaspete important a cărui sosire era înconjurată de un secret desăvârșit. După cum avea să se afle ulterior, era vorba de un emisar personal al președintelui american Johnson, trimis în mod confidențial pentru a se întâlni cu Nasser și a-i sonda intențiile. Se numea Robert Andersen, fusese ministru de finanțe în timpul administrației Eisenhower și îl cunoștea pe președintele egiptean din anul 1955 când, tot din însărcinarea Casei Albe, îndeplinise o misiune specială în Orientul Mijlociu.

Călătoria secretă a lui Andersen la Cairo urmase imediat după vizita oficială a lui Charles Yost, trimis special al Departamentului de Stat. Mahmoud Riad, șeful diplomației egiptene îi dăduse lui Yost câteva explicații privind situația creată și exprimase, în continuare, puncte de vedere încurajatoare: „Israelul se pregătea să atace Siria. Noi am luat unele măsuri necesare. Apoi evenimentele ne-au depășit. Forța de urgență (a ONU) rugată doar să se regrupeze în taberele sale ne-a pus în fața alternativei: ori renunțăm la cererea noastră, ori va urma retragerea totală a trupelor sale. Nu aveam altă posibilitate. Nu doream să ocupăm Sharm El Sheikh, nici să închidem strâmtoarea.” Întrebat dacă mai există totuși o posibilitate de compromis, ministrul egiptean a răspuns: „Bineînțeles că da. Egiptul n-are deloc în vedere să angajeze ostilități împotriva Israelului. În ceea ce privește problema strâmtorii, și aceasta se poate rezolva.”

Nasser va declara trei ani mai târziu, într-un interviu acordat cotidianului parizian Le Monde, în februarie 1970, următoarele: „N-am vrut să declanșez războiul în 1967 și conducătorii israelieni știau foarte bine acest lucru. Nu era în intențiile mele să închid golful Akaba navelor israeliene. Nu-i cerusem domnului Thant să retragă trupele ONU din Gaza și Sharm El Sheikh, care controlau intrarea în golf, ci numai dintr-o parte a frontierei între Rafah și Eilat. Cu toate acestea, Secretarul general al ONU sfătuit de un înalt funcționar al Organizației de naționalitate americană, a decis să recheme ansamblul căștilor albastre, punându-mă în situația de a trimite trupe la Sharm El Sheikh și să institui blocada. Am căzut în cursa pe care noi înșine ne-o întinsesem.”

În Israel, la început de iunie 1967, lucrurile se judecau mult mai tranșant: indiferent de intențiile reale ale adversarilor arabi aici exista convingerea că declanșarea unei operațiuni preventive este absolut obligatorie pentru a evita un atac prin surprindere, ideea necesității primei lovituri transformându-se în certitudine și prevalând față de continuarea demersurilor diplomatice. Numirea lui Moshe Dayan în fruntea ministerului apărării contura perfect orientarea cercurilor politice și militare ale Israelului, plasată în acea vreme sub semnul zeului Marte.

Călătorind incognito, sub un nume de împrumut, șeful Mossadului, generalul Meir Amit, efectuase o vizită-fulger în capitala americană, pentru a sonda părerile colegilor săi de la CIA în legătură cu evenimentele ce se pregăteau și pentru a afla clar poziția pe care o vor adopta SUA în caz de război. La întrebarea pusă lui Helms, directorul CIA, acesta i-a răspuns că președintele SUA a demonstrat în mai multe rânduri că Israelul se bucură de întregul sprijin al administrației americane. Considerând răspunsul extrem de important, Amit a trimis o depeșă urgentă acasă: „Statele Unite nu vor întreprinde nicio acțiune pentru a obliga pe Nasser să redeschidă strâmtoarea Tiran. Dar americanii nu vor întreprinde niciun fel de presiuni împotriva Israelului în cazul în care statul evreiesc va lua inițiativa unei ieșiri din situație.”

La Cairo, nimeni nu se gândea la posibilitatea începerii războiului în zilele următoare. În seara zilei de 4 iunie, șeful aviației egiptene, mareșalul Sedky Mahmoud, se afla într-o localitate pe malul Mării Roșii, departe de front, unde unul dintre colaboratorii săi apropiați își mărita fiica; întregul stat major al mareșalului se afla acolo, la petrecerea prilejuită de această nuntă.

Iată cum descria un ziarist străin aflat la fața locului atmosfera din capitala egipteană imediat după începerea războiului: „Omul de pe stradă, în primele ore de ostilități, nici nu știa că începuseră. Același lucru pentru noi ziariștii.(...) Luni dimineața, puțin înaintea orei 9 (locale, cu un ceas după cea din Israel) eram în hotelurile noastre când am auzit tirul artileriei antiaeriene. Am ieșit pe balcon. În stradă, oamenii își vedeau de treburile lor, fără a manifesta niciun semn de neliniște. Tirurile continuară fără ca noi să le putem identifica. La radio nu se spunea nimic. Sirenele de alarmă tăceau.(...) De-abia după o oră au răsunat sirenele. Și pentru a demonstra cât de pe nepregătite au fost luați egiptenii, ele au sunat sfârșitul alarmei în loc de începutul ei.”

Operațiunile militare au debutat printr-un masiv atac aerian israelian împotriva aerodromurilor militare și stațiilor de radar egiptene. Primul val de asalt israelian a fost format din 183 de avioane care, zburând la mică înălțime deasupra Mediteranei pentru a nu fi depistate de radar, au intrat în spațiul aerian egiptean la mare distanță de frontiera israeliană, în zona deltei Nilului, atacând dinspre vest și nu dinspre est cum s-ar fi presupus. Au fost atacate, în decurs de o oră și jumătate, 11 terenuri de aviație egiptene, fiind distruse – după datele israeliene – 189 de avioane egiptene la sol și 8 în lupte aeriene, precum și 16 stații radar. Al doilea val, numărând 164 de avioane, a mitraliat și bombardat 14 baze aeriene, distrugând 107 avioane egiptene. În acea dimineață dramatică, aviația egipteană pierduse trei sferturi din efectivul său: 304 aparate din totalul de 419. Comparativ, pierderile aeriene israeliene erau insignifiante. Nasser avea să-i relateze, câteva zile mai târziu, unui ambasador străin: „Abia în după-amiaza zilei de 5 iunie am aflat că aviația mea a fost distrusă. Niciun singur general n-a avut curajul să vina să-mi spună.”

După scoaterea din funcțiune a celei mai mari părți a flotei aeriene egiptene, aviația israeliană se va năpusti, câteva ore mai târziu, asupra aerodromurilor siriene și iordaniene. Rămasă fără acoperire aeriană, în condițiile unei zone de pustiu străbătute de linii de comunicații extrem de rare și ușor reperabile din văzduh, armata egipteană din Sinai, numărând 80.000 de oameni și circa 800 de blindate, devenise o pradă ușoară pentru un inamic superior tehnic. Sprijinite în aer de o puternică forță aviatică, blindatele israeliene vor înainta rapid, lăsând în urmă cuiburi izolate de rezistență egiptene și o masă de soldați, împrăștiați de surpriza loviturii prin dunele deșertului, unde mulți dintre ei vor muri de sete.

Ofensiva israeliană în Sinai, cu participarea a trei grupări divizionare, a început simultan cu declanșarea masivului raid împotriva terenurilor de aviație din peninsulă și din apropierea Canalului Suez, care eliminase astfel orice susținere din aer a apărării terestre egiptene, supusă apoi, la rândul său, bombardamentelor neîncetate ale avioanelor de luptă adverse. Blindatele israeliene, luând cu totul prin surprindere forțele egiptene din zona Rafah, au reușit să le pună în derută și interceptând șoseaua litoralului mediteranean au înaintat rapid, de-a lungul coastei, atingând spre seară periferiile orașului El Arish, principalul centru urban al Sinaiului. După ocuparea aerodromului din apropierea orașului El Arish, tancurile israeliene înaintară spre vest în direcția Canalului Suez, fără a întâmpina o rezistență organizată. O brigadă blindată israeliană, împreună cu una de infanterie, traversând dunele de nisip, atacară în direcția Umm Qatef și Abu Ageila, reușind să înfrângă, după lupte înverșunate, rezistența curajoasă a apărătorilor, printr-o mișcare de învăluire. Bătălia a durat aici două zile, pozițiile fortificate ale apărării egiptene trebuind să fie cucerite una dupa alta și numai după ce grosului trupelor acesteia i se dăduse, de la Cairo, ordin să se retragă pentru a nu fi încercuite. Un ordin asemănător fusese primit și de garnizoana egipteană din extremitatea sud-estică a Peninsulei Sinai, de la Sharm El Sheikh, punctul de control al intrării în golful Akaba.

În ziua de 7 iunie, la orele prânzului, când o unitate de parașutiști israelieni a fost lansată la Sharm El Sheikh, iar o forță navală debarca două detașamente de infanterie marină pe țărm, pozițiile egiptenilor erau pustii, bateriile de artilerie fiind scoase din funcțiune înainte de retragerea acestora. Singurii prizonieri luați cu acest prilej, în momentul în care se pregăteau să se retragă la bordul a două mici vase de pescuit, erau 33 de soldați care formaseră până atunci garnizoana insulei Tiran din strâmtoarea cu același nume. Israelienii puseseră astfel mâna pe strâmtoarea Tiran, ce constituise pretextul declanșării războiului, fără a trage nici măcar un foc de armă.

Încă de la începutul operațiunilor militare, între marile puteri s-a desfășurat un intens schimb de mesaje. „Telefonul roșu” dintre Washington și Moscova – în fapt două telexuri de fiecare parte, cu caractere latine și slavone, aflate în legătură permanentă, „cap la cap” după cum se spune în limbajul tehnic obișnuit – a intrat în funcțiune de mai multe ori, în acele zile, pentru a încerca să se pună capăt războiului.

La New York, în clădirea ONU domnea, de asemenea, o vie activitate. Președintele în exercițiu al Consiliului de Securitate al ONU, danezul Hans Tabor, fusese sculat la ora trei, în dimineața zilei de 5 iunie (ora New York-ului, ora 9 în Israel) de reprezentantul israelian la Națiunile Unite pentru a-i cere convocarea imediată a organismului internațional. Israelianul, încunoștiințat din timp de acasă de desfășurarea evenimentelor, reușise să-l devanseze substanțial pe colegul său egiptean care va înainta și el o cerere în acest sens, dar cu o întârziere de aproape o jumătate de oră. Consiliul de Securitate se va întruni șase ore mai târziu pentru a examina plângerile celor două părți. Reprezentantul american la ONU, Arthur Goldberg, va declara, în primul moment, că SUA „nu știe cine a început ostilitățile”, adăugând că, până vor fi primite informații mai ample, acceptă versiunea Israelului că Egiptul ar fi declanșat războiul, dar se pronunță pentru a i se pune capăt neîntârziat. În cursul dezbaterilor a fost prezentat un proiect de rezoluție propunând încetarea imediată a focului, dar reprezentanții arabi, necunoscând ce se întâmpla de fapt pe frontul din Sinai, au condiționat-o de retragerea imediată a forțelor israeliene pe liniile unde se găseau la 4 iunie, înaintea dezlănțuirii ostilităților. Până la urmă, s-a sugerat ca o hotărâre finală a Consiliului de Securitate să fie adoptată în ziua următoare, propunere ce convenea de minune Israelului, oferindu-i posibilitatea neașteptată de a-și continua ofensiva victorioasă. Abia a doua zi, seara, organismul internațional va aproba în unanimitate una dintre cele mai scurte rezoluții din istoria sa: „Consiliul de Securitate cere tuturor guvernelor interesate să ia măsurile necesare pentru a se ajunge la o încetare a focului și pentru a se pune capăt la toate activitățile militare din Orientul Mijlociu. El cere secretarului general să-i prezinte, în cel mai scurt timp, un raport asupra situației.” Reprezentanții arabi au declarat că nu acceptă rezoluția. Războiul va continua.

După distrugerea aviației iordaniene, în după-amiaza zilei de 5 iunie, israelienii vor declanșa un atac terestru în sectorul Ierusalim. De la armistițiul din 1949, Ierusalimul rămăsese divizat în două părți distincte: zona vestică la israelieni, zona estică arabă – inclusiv orașul-vechi cu locurile sfinte ale celor trei mari religii – la iordanieni. În toți acești ani, circulația între cele două părți ale Ierusalimului fusese întreruptă. Încălcând prevederile rezoluției ONU din noiembrie 1947 de partajare a Palestinei și statutul stabilit prin aceasta pentru Ierusalim, israelienii decretaseră partea vestică a orașului drept capitala statului lor, mutând aici sediile guvernului și parlamentului, act reprobat de întreaga comunitate internațională. Toate statele care au stabilit relații cu Israelul și-au menținut reprezentanțele diplomatice la Tel Aviv. Profitând de împrejurări, israelienii nu vor pregeta în iulie 1967 să desfășoare operațiuni militare pentru a pune mâna pe întregul Ierusalim. Luptele au fost aici extrem de înverșunate, armata iordaniană dând dovadă de mult curaj în fața superiorității tehnice a inamicului. Bătălia Ierusalimului a durat două zile, cu pierderi însemnate de o parte și de alta. În dimineața de 7 iunie, aviația israeliană s-a dezlănțuit asupra impunătoarei clădiri „Augusta Victoria”, o donație a Kaiserului german datând din 1910, în zona colinelor răsăritene, ultima poziție deținută de iordanieni în afara zidurilor de cetate ale vechiului oraș. După acest puternic atac aerian, două batalioane de parașutiști israelieni au trecut la asalt cucerind-o și desăvârșind astfel încercuirea orașului vechi.

A urmat asaltul împotriva cetății medievale a Ierusalimului. Un batalion de parașutiști israelieni a intrat în incinta orașului vechi, pe latura răsăriteană, prin „poarta leilor”, din fața grădinii „Gethsemani”. Alții, strecurându-se pe marginea câmpurilor de mine plantate între muntele Sion și biserica „St. Pierre en Galicante”, au forțat porțile de pe latura sudică: „Sion” și „gunoierilor”. Întregul Ierusalim se afla acum pe mâna israelienilor. Odată încheiată ocuparea părții de est, arabe, a orașului, blindatele israeliene, după ce susținuseră atacul parașutiștilor, au plecat în urmărirea adversarilor aflați în retragere precipitată spre podurile de peste râul Iordan. O ultimă luptă mai importantă a avut loc aproape de Nablus, unde blindatele israeliene s-au ciocnit cu o coloană de tancuri iordaniene, după care linia frontului s-a stabilit de-a lungul Iordanului, între lacul Tiberiada și Marea Moartă.

În cursul după-amiezii de 7 iunie, în urma unui nou schimb de mesaje între Kremlin și Casa Albă, s-a ajuns la înțelegerea ca cele două puteri să acționeze de comun acord la ONU pentru ca forul internațional să decidă încetarea focului pe toate liniile de front din Orientul Mijlociu. O reuniune urgentă a Consiliului de Securitate a aprobat, în unanimitate, un proiect de rezoluție sovietic care cerea părților în conflict să pună capăt ostilităților, în acea zi, la orele 20 Greenwich. Spre seară, armata israeliană încheiase ocuparea malului vestic al Iordanului, regiune cunoscută sub numele de Cisiordania, având o suprafață de 5900 km pătrați și o populație de 1 milion de locuitori, în întregime arabi palestinieni. În cursul nopții, Iordania anunță că acceptă încetarea focului, astfel luând sfârșit ostilitățile dintre cele două state.

Pe frontul din Sinai, operațiunile militare continuară și a doua zi. Aflând de dezbaterile din Consiliul de Securitate, ce se desfășurau în acel moment la New York și care se vor încheia după cum se știe printr-o rezoluție dictând încetarea focului, statul major israelian și-a grăbit unitățile sale să înainteze în cursul nopții pentru a atinge, dimineața, Canalul Suez în zona Qantara și a portului de la Firdan.

La 8 iunie, când operațiunile militare continuau în Sinai, un incident petrecut în apropierea litoralului mediteranean al Peninsulei, avea să provoace o îngrijorătoare alarmă pe plan internațional, cu implicații ce puteau fi extrem de grave. În primele ore ale dimineții, o navă fără semne precise de identificare s-a apropiat la 15 mile de țărmul nordic al Peninsulei Sinai, în dreptul El Arish-ului ocupat atunci de israelieni. Infrastructura misteriosului bastiment era dominată de trei enorme antene, capabile să capteze orice emisiune radio, pe o distanță de 160 km. Cabinele navei adăposteau un important contingent de translatori, tehnicieni și ofițeri de informații, instruiți să descifreze coduri și să înțeleagă sensurile exacte ale oricăror comunicări.

Depistat din aer de o patrulă de Mirage-uri israeliene, vasul a fost atacat cu rachete și tunuri de bord. Peste puțin timp, și-au făcut apariția vedete rapide israeliene, alertate de aviație, lansând două torpile care și-au atins imediat ținta provocând navei în cauză serioase avarii. În acel moment, pe catarg s-a înălțat un imens drapel înstelat aducând astfel la cunoștință că este vorba de un vas american. Drama era însă consumată. Atacurile israelienilor provocaseră, în câteva minute, moartea a 34 de persoane și rănirea a altor 75.

Guvernul israelian se va grăbi să anunțe la Washington de „eroarea” comisă de forțele sale aero-navale și de la Casa Albă se va transmite imediat la Moscova, prin „telefonul roșu”, o depeșă liniștitoare la care a fost anexată și nota primită de americani din partea guvernului israelian. Și cu aceasta, incidentul s-a considerat închis în situația de atunci, dar nu și pentru istorie.

După cum avea să se afle ulterior, vasul „Liberty”, care purta în arhivele secrete ale marinei americane numele de „Elint Liberty” (Elint prescurtare de la Electronic Intelligence – spionaj electronic) era o navă pentru misiuni speciale de ascultare și culegere de informații pe calea undelor și ținea direct de NSA (National Security Agency) – serviciu secret dispunând de mijloace ultra sofisticate, inclusiv de sateliți artificiali lansați în scopuri de spionaj.

Pentagonul dăduse publicității două povești ridicole provocând ilaritate: „Liberty” se găsea în apropiere de El Arish, tocmai în timpul luptelor, pentru a face unele experiențe de transmitere a comunicațiilor servindu-se de... Lună, în chip de reflector! A doua explicație, ceva mai plauzibilă, la prima vedere, relata că nava se afla în momentul atacului, „la aproximativ 15 mile nord de Peninsula Sinai...pentru a asigura comunicațiile între diverse posturi americane din Orientul Mijlociu și a contribui la transmiterea de informații relative la evacuarea cetățenilor sau rezidenților americani...”

Publicistul american Andrew Tully va face în cartea sa „The Super Spies” (Superspionii), apărută la New York în 1969, considerații mult mai aproape de adevăr: „În fapt, Liberty era, fără nicio rezervă, o navă-spion, ceea ce n-a fost niciodată admis de autoritățile oficiale(...) Rolul său consta în a afla maximum de fapte relative la bătălia ce se desfășura nu departe de acolo: pentru a reuși aceasta, dispunea de cele mai moderne instrumente și aparate de intercepție...Liberty reușise, înaintea atacului israelian, să îndeplinească o misiune obișnuită de spionaj. Ea consta în a depista sistemul de apărare egiptean, din punct de vedere al diseminării radarurilor, al configurațiilor instalațiilor lor, al intensității și al duratei semnalelor, cât și al razei de interceptare. În acel timp, SUA erau expuse riscului extrem de grav de a fi implicate în conflict și era esențial să știe exact până unde se puteau apropia navele de coasta egipteană, fără să fie descoperite de radarurile instalate la sol.”

În acest caz, de ce totuși „Liberty” a fost atacat de israelieni? Putea fi vorba doar de o simplă eroare, după ce – așa cum s-a aflat mai târziu – avioanele israeliene îl survolaseră cu opt ore înainte? Putea fi confundată nava americană cu una egipteană, conform motivării avansate de israelieni? La aceste întrebări a încercat să răspundă, 18 ani mai târziu, amiralul american Thomas Moorer, fost între 1982-1984, șeful statului major inter-arme. „Explicația israeliană (privind confundarea navei americane cu un vas egiptean) nu rezista, U.S. Liberty fiind ușor de recunoscut după silueta sa, într-o zi cu perfectă vizibilitate.” Amiralul a lăsat să se înțeleagă că nava a fost atacată în mod deliberat, pentru a împiedica să detecteze mișcarea de trupe israeliene spre frontiera siriană, pregătite să atace această țară după ce SUA subscriseseră la rezoluția ONU de încetare a ostilităților în întreaga regiune.

În seara acelei zile explozive de 8 iunie, reprezentantul egiptean la Națiunile Unite anunța pe Secretarul general U Thant că țara acceptă încetarea focului, imediat și necondiționat. Războiul dintre Israel și Egipt lua astfel practic sfârșit, chiar dacă luptele vor mai continua sporadic în Sinai până la 10 iunie, israelienii lichidând, rând pe rând, grupurile de rezistență izolate, rămase în spatele frontului și încheind astfel ocuparea întregii Peninsule Sinai, plus regiunea Gaza, încercuită din prima zi de război.

Odată încheiat războiul din Sinai și cel cu Iordania, israelienii se vor întoarce, la 9 iunie, împotriva sirienilor. În timpul ostilităților din vecinătate, pe linia de demarcație dintre Israel și Siria, domnise în general liniștea, sirienii rămânând în expectativă pe pozițiile lor fortificate de pe Înălțimile Golan. Atacul israelian a fost declanșat la 9 iunie dimineața. Înaintarea brigăzii de infanterie „Golani” și a brigăzii blindate „Albert”, în partea de nord a podișului, a întâlnit în cale o vie rezistență, batalionul de tancuri din avangardă fiind decimat de tirul autotunurilor siriene: îi mai rămăseseră doar două care de luptă în funcțiune iar pierderile umane se ridicau la circa 50 de ofițeri și soldați scoși din luptă. Intervenția masivă a aviației israeliene va face însă ca tancurile și transportoarele blindate să-și continue înaintarea. Brigada „Yona”, care atacă o altă poziție, tot în zona nordică a podișului Golan, a pierdut în câteva minute șase tancuri și șapte transportoare blindate, comandanții fiind uciși. Aviația israeliană va interveni din nou. În cursul nopții, sirienii s-au retras pe tăcute din pozițiile ce le dețineau în Golan, pentru a organiza o nouă linie defensivă mai aproape de Damasc, considerând că ofensiva israeliană amenința direct capitala. A doua zi, la amiază, când israelienii intrară în Kuneitra, Massada și Butmia, ultimele obiective ale planului de cucerire a Golanului, le găsiră pustii.

Atacul israelian împotriva Siriei a provocat iritare atât la Moscova cât și la Washington. Reprezentantul sovietic la Consiliul de Securitate a avertizat că dacă nu se supune imediat deciziei de încetare a focului adoptată de organismul internațional, Israelul va suporta toate consecințele. Secretarul de stat american, Dean Rusk, a luat contact cu Abba Eban, ministrul israelian al afacerilor externe, cerând la rândul său ca Israelul să aplice fără întârziere rezoluția de încetare a focului adoptată de Consiliul de Securitate. Când Israelul anunță că acceptă prevederile rezoluției, ostilitățile erau în fapt încheiate. Cea de-a treia confruntare armată israeliano-arabă, intrată în limbajul publicisticii internaționale sub denumirea de „războiul de șase zile” luase acum sfârșit.

Cel de-al treilea război israeliano-arab se încheiase cu pierderi grele pentru arabi: numai din rândurile armatei egiptene se numărau circa 10.000 de morți, în timp ce israelienii avuseseră, pe toate cele trei fronturi, doar 800 de morți. Aviația militară a Egiptului, Siriei și Iordaniei fusese scoasă practic din funcțiune ca și un număr impresionant de tancuri. Israelul ocupase, în cursul acestui război, o suprafață de teren de patru ori mai mare decât propriul teritoriu: întreaga Peninsulă Sinai cu exploatările sale petroliere de la Marea Roșie, zona Gaza de la Mediterana, Înălțimile Golan, malul vestic al Iordanului (Cisiordania).

Războiul din iunie 1967 provocase un nou exod în rândurile palestinienilor. Cu toate că operațiunile militare se desfășuraseră, în general, în zone puțin locuite, afectând în mică măsură așezările palestinienilor de pe malul vestic al Iordanului, la sfârșit se înregistra un număr de 200.000 de persoane – dintre care jumătate refugiați anteriori înmatriculați la UNRWA – care părăsindu-și căminele trecuseră pe cealaltă parte a Iordanului. Acest număr va crește în perioada imediat următoare, ridicându-se după unele surse citate de publicațiile ONU, la aproape o jumătate de milion. Din cei 1,4 milioane de palestinieni ce trăiau, înainte de 5 iunie 1967, în Cisiordania și Gaza, mai rămăseseră la sfârșitul acelui an doar 900.000 (peste două decenii, datorită sporului demografic, vor fi un milion și jumătate – 850.000 în Cisiordania și 650.000 în Gaza).

Statu quo-ul teritorial s-a modificat, Israelul controlând acum întreaga suprafață a Palestinei din timpul mandatului britanic. Egiptul, Siria și Iordania, pentru care principalul mobil al implicării în conflictul cu Israelul îl constituise politica lor de solidaritate arabă, au devenit, după iunie 1967, direct interesate datorită pierderilor teritoriale suferite. Victoria militară a Israelului a determinat refacerea într-o măsură, deloc neglijabilă, a unității arabe; sprijinul financiar al țărilor petroliere pentru cele „din prima linie” a crescut simțitor; s-au estompat totodată unele vechi animozități și contradicții ce păreau de neconciliat. Grupările militante palestiniene s-au dezvoltat și ele devenind un adversar politic și militar de prim ordin al statului Israel, audiența lor accentuându-se tot mai mult pe plan internațional. Organizația pentru Eliberarea Palestinei s-a transformat în centrul conducător al rezistenței palestiniene, larg recunoscută ca reprezentant legitim și unic al poporului palestinian, din teritoriile ocupate ca și din exil.

În lunile ce au urmat războiului din iunie 1967, avea să se desfășoare o amplă activitate pe plan diplomatic, încercându-se soluționarea problemelor generate de conflictul armat. După intense negocieri și examinarea a diverse propuneri, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat la 22 noiembrie 1967, cunoscuta rezoluție 242 care a constituit – în pofida unor formulări discutabile – baza abordării în continuare a problematicii conflictului din Orientul Mijlociu și a tuturor încercărilor de a se ajunge la o reglementare pe cale pașnică.

Consiliul de Securitate sublinia în această rezoluție, încă de la început, inadmisibilitatea acaparării de teritorii prin război și necesitatea de a depune eforturi pentru o pace justă și durabilă care să permită fiecărui stat din regiune să trăiască în pace și securitate. În continuare rezoluția stabilea următoarele principii ale unei soluționări pașnice a problemelor  regiunii:

1. Afirma că îndeplinirea principiilor Cartei (ONU) impune instaurarea unei păci juste și durabile în Orientul Mijlociu care trebuie să se compună din două principii după cum urmează:

a) retragerea forțelor armate israeliene din teritoriile ocupate în cursul recentului conflict;

b) încetarea tuturor amenințărilor sau a tuturor stărilor de beligeranță, și respectul și recunoașterea suveranității, integrității teritoriale și a independenței politice a fiecărui stat din regiune și a dreptului său de a trăi în pace în interiorul unor frontiere sigure și recunoscute, la adăpost de amenințări sau acte de forță;

2. Afirma în plus necesitatea:

a) de a garanta libertatea navigației pe căile de apă internaționale din regiune:

b) a rezolva în mod just problema refugiaților;

c) de a garanta inviolabilitatea teritorială și independența politică a fiecărui stat din regiune prin măsuri cuprinzând crearea de zone demilitarizate.


Pe bună dreptate, cei mai nemulțumiți au fost palestinienii, tratați în rezoluție ca „refugiați” și nu ca o entitate națională cu drepturi legitime la autodeterminare, la existență independentă pe un teritoriu propriu. De altfel, tergiversarea rezolvării problemei palestiniene, în parametrii solicitați de normele de morală și justiție internațională, cât și deținerea ilegală de teritorii prin forță, vor constitui în deceniile ce au urmat războiului din 1967, cauzele unei permanente încordări și ale unor confruntări armate.

Niciun comentariu: