Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun
Ionescu, 1988, editura Politică.
La Ierusalim, în
dimineața de 15 mai 1967, se desfășura parada militară tradițională. În tribuna
oficială de pe stadionul municipal al părții de vest, evreiești, a orașului,
luaseră loc șeful statului, primul ministru, alți membri ai guvernului, comandanții
armatei și câțiva oaspeți de peste
hotare. Ambasadorii marilor puteri, ca și ai altor țări cu care Israelul
întreținea relații diplomatice, refuzaseră ostentativ invitațiile deoarece nu
recunoșteau Ierusalimul drept capitală a statului israelian și, în plus,
conform rezoluțiilor ONU, considerau prezența de forțe militare în oraș drept o
încălcare a normelor internaționale.
În paralel cu
parada militară din Ierusalim, o defilare de mari proporții se desfășura la
Cairo. Încă din zorii zilei, tancuri, transportoare blindate, tunuri și
camioane cu trupe traversau în coloane nesfârșite capitala de pe Nil,
îndreptându-se spre est, în direcția Peninsulei Sinai.
La statul major al
armatei israeliene de la Tel Aviv se știa ceva despre anumite deplasări
militare egiptene de la bazele lor din vestul Canalului Suez, în direcția Peninsulei
Sinai. Știrea nu însemna un motiv de prea mare îngrijorare, mai cu seamă că
între Canal și frontiera israeliană era o distanță de peste 200 de km iar de-a
lungul liniei despărțitoare dintre cele două țări, pe teritoriul egiptean, se
afla amplasată, din 1957, de la sfârșitul războiului Suezului, o perdea formată
din 3.400 „căști albastre”, aparținând mai multor state membre ale ONU.
În dimineața zilei
de 14 mai 1967, deci cu o zi înaintea sărbătorii naționale a Israelului, la
vila rezidențială a președintelui egiptean Nasser avusese loc o reuniune la
care, alături de șeful statului participaseră comandantul forțelor armate ale
țării, mareșalul Abdel Hakim Amer și șeful serviciilor de informații, Salah
Nasr. Președintele Egiptului fusese informat, de mai multe zile, că la
frontiera siriană erau concentrate numeroase unități de infanterie și blindate
israeliene, care vor ataca în zorii zilei de 17 mai țara arabă din nord.
Relațiile din Egipt
și Siria erau bune la acea dată, fără însă a atinge apogeul din trecut, când
cele două țări formau un singur stat federal. O lovitură de stat a ofițerilor
sirieni nemulțumiți conduse, în 1961, la destrămarea Republicii Arabe Unite, la
despărțirea țării lor de Egipt. Urmase apoi revoluția baasistă din martie 1963
și relațiile dintre cele două țări începuseră să cunoască o dezvoltare
pozitivă. În 1966, la Damasc ajunsese la putere aripa radicală a Partidului
Baas, a cărei agitație politică anti-sionistă era considerată de guvernanții
Israelului un pericol direct pentru securitatea statului lor. În același timp,
incidentele de la linia de demarcație israeliano-siriană deveneau tot mai
frecvente, Israelul întreprinzând operațiuni de represalii după fiecare acțiune
a comandourilor infiltrate pe teritoriul său din Siria și Iordania. Dar puterea
militară a Siriei nu se putea măsura cu aceea a adversarilor săi. Singura
speranță ar fi fost un sprijin activ conjugat din partea celorlalte state arabe
și în primul rând din partea Egiptului.
Guvernul de la
Cairo nu dorea însă să se lase antrenat într-o acțiune militară, evaluând destul
de exact raportul de forțe. După cum estima Institutul de Studii Strategice din
Londra, superioritatea armamentului Israelului, care începuse să primească din
1965 livrări masive din partea SUA, era neîndoielnică.
„Nu sunt în poziția
de a face război – sublinia pe atunci Nasser, într-o cuvântare ținută la Port
Said. Vă spun deschis și sincer și nu mi-e rușine să vă declar. A merge la
război fără a avea mijloace suficiente ar conduce țara și poporul la un
dezastru.”
Informațiile, reale
sau eronate, privind un atac iminent împotriva Siriei pe care le primise în
ultimele zile, coroborate cu declarațiile amenințătoare făcute la adresa
regimului de la Damasc, atât de șeful statului major israelian, generalul
Rabin, cât și de premierul Eshkol, îl determinaseră pe Nasser să inițieze o
demonstrație militară gălăgioasă care să-i descurajeze pe israelieni de la o
eventuală acțiune agresivă.
A doua zi, șeful
statului major israelian, generalul Rabin, convoca o consfătuire cu foștii șefi
de stat major dinaintea sa, în acel moment generali în rezervă cu diverse
ocupații civile. „Ei continuă să se concentreze în Sinai, le-a explicat Rabin.
De obicei, egiptenii întrețin în această regiune o divizie și 250 de tancuri.
În prezent, ei sunt pe cale să aducă aici câteva sute de tancuri suplimentare.
Fără îndoială că este o demonstrație de forță. Dar ce vor face în continuare?”
Moshe Dayan, care condusese operațiunile din Sinai în cursul războiului
Suezului din 1956, l-a întrerupt spunându-i: „Ce vor face pot să-ți spun eu.
Vor cere retragerea forțelor ONU. Acestea vor fi obligate să se supună deoarece
se află pe teritoriu egiptean. Atunci, dacă Nasser va dori să facă un pas în
plus ar putea bloca strâmtoarea Tiran.”
Intrat în joc,
Nasser nu mai putea da înapoi, fiind obligat, pentru a nu se discredita în
ochii maselor arabe, la un nou pas spectaculos. Și, așa cum prevăzuse Dayan, el
va cere retragerea trupelor ONU de la frontiera cu Israelul. La ora zece seara,
pe o ploaie cu grindină, un emisar grăbit se prezenta la Gaza, generalului indian
Rikhye, comandantul „Forței de urgență a Națiunilor Unite” care era instalată
la frontiera cu Israelul, transmițându-i un mesaj personal, semnat de generalul
Mahmud Fawzi, șeful statului major egiptean: „Țin să vă aduc la cunoștință că
am dat ordin forțelor armate egiptene de a se pregăti de acțiune împotriva
Israelului, în cazul în care acest stat ar comite o agresiune împotriva
oricărei țări arabe. Executând ordinele primite, trupele noastre au fost concentrate
la frontiera orientală în Sinai. Pentru a garanta securitatea soldaților Forței
de urgență vă solicit să ordonați acestor soldați să evacueze pozițiile lor de
la frontieră și să se regrupeze în bazele lor din zona Gaza.”
Scrisoarea fusese
abil întocmită, fiecare cuvânt fiind cântărit cu grijă. Nu punea problema
plecării forțelor ONU, ci numai o regrupare provizorie în bazele lor; nu se
pomenea nici un cuvânt despre forțele ONU instalate la Sharm El Sheikh, punctul
strategic care controla intrarea în golful Akaba. Scopul urmărit era dublu: să
repurteze o victorie prestigioasă de uz intern, demonstrând maselor că Nasser
nu ezită să îndepărteze forțele ONU pentru a se putea măsura liber cu Israelul;
în același timp dorea să dea de înțeles marilor puteri că Egiptul n-are în
vedere să închidă golful Akaba și să blocheze portul israelian Eilat și, cu
atât mai puțin, să pornească un război împotriva Israelului.
Generalul indian
transmisese imediat textul mesajului la Secretariatul ONU de la New York. În
acel timp, Secretar general al ONU era birmanezul U Thant. Convocându-l imediat
pe reprezentantul egiptean la ONU, U Thant și-a exprimat nedumerirea în legătură
cu cererea Egiptului, subliniind că rolul forțelor Națiunilor Unite consta în
asigurarea păcii în regiune și că datorită prezenței lor calmul domnește de 10 ani
la frontiera celor două țări. Solicitarea adresată generalului Rikhey este
inacceptabilă, în formă ca și în conținut – a precizat U Thant. Șeful statului
major egiptean nu poate să dea ordine comandantului forțelor ONU, acest ofițer
depinzând direct doar de Secretarul general al ONU. În ceea ce privește
subiectul acestui mesaj – declara U Thant – prezența unei forțe ONU în regiune
este indisolubil legată de libertatea sa de acțiune. Și continuând într-un stil
ultimativ a expus punctul său de vedere: Egiptul are două posibilități de
alegere. Ori această menținere a statu quo-ului, ori se pronunță pentru
retragerea totală a forțelor ONU staționate în regiune.
U Thant plasase
Egiptul în fața unei alegeri dificile: renunțarea la cererea adresată „Forței
de urgență” de a se retrage de pe pozițiile ocupate la frontiera cu Israelul
l-ar fi discreditat în fața lumii arabe; exigența evacuării imediate și
definitive a „căștilor albastre” de pe teritoriul său ar fi transformat
demonstrația de forță într-o încercare de forță extrem de periculoasă.
După cinci ore de
dezbateri, cabinetul de la Cairo decise să facă un pas înainte. Mahmoud Riad,
ministrul de externe egiptean, a fost însărcinat să trimită o telegramă lui U
Thant în care se preciza : „Guvernul Republicii Arabe Unite – denumire pe care
Egiptul a continuat s-o păstreze oficial încă mult timp după scindarea federației
sale cu Siria – are onoarea de a vă informa că a decis să pună capăt prezenței
Forței de urgență a ONU din teritoriul egiptean și zona Gaza.
La 19 mai, guvernul
israelian decreta mobilizare generală. În Sinai, forțele egiptene ajunseseră la
circa trei divizii, cu cinci sute de tancuri. În apropierea liniei de
frontieră, de cealaltă parte, așteptau gata de luptă trei divizii israeliene.
La Cairo, președintele Nasser ținea o consfătuire cu colaboratorii săi
apropiați analizând situația din punct de vedere politic, militar și psihologic.
Egiptul, considerau aceștia, obținuse o serie de succese remarcabile
împiedicând presupusa agresiune împotriva Siriei și făcând astfel să-i crească
prestigiul în lumii ochii arabe, care îi cerea să facă un pas nou înainte
închizând accesul navelor israeliene prin strâmtoarea Tiran.
Trecerea liberă
prin această strâmtoare era considerată de importanță vitală pentru Israel care
întemeiase, cu zece ani în urmă, în fundul golfului Akaba, un port maritim,
Eilat, prin care avea acces la Marea Roșie și mai departe la Oceanul Indian. Nasser
ezita, ținând seama de repercusiunile periculoase ale unui astfel de act, care
putea să constituie un pretext foarte bun oferit Israelului pentru a dezlănțui
războiul.
Președintele american
Lyndon Johnson îi trimise imediat un mesaj lui Nasser, îndemnându-l la
moderație în criza ce se desfășura. Americanii îi avertizaseră și pe israelieni
să mai aștepte cel puțin 48 de ore până a întreprinde ceva socotit de ei
nenecesar, acordând astfel un respiro pentru continuarea demersurilor
diplomatice.
Poziția
americanilor îl neliniștea oarecum pe Nasser, fiind convins că aceștia doreau
să-i doboare regimul. Dar în pofida tuturor aparențelor, păstra speranța că
războiul nu va avea loc. Speranța sa era în a exercita presiuni asupra celor
două puteri ce ajutau pe israelieni: SUA și Marea Britanie. În acest scop, el
va anunța chiar înainte de începerea ostilităților, că Egiptul va închide
Canalul Suez puterilor ce vor sprijini Israelul, tăindu-le astfel principala
cale de transport de la sursele de petrol.
Un eveniment
petrecut la 30 mai în Egipt va face ca lucrurile să se precipite pe arena
politică israeliană. Pilotând un mic avion de turism, regele Hussein al
Iordaniei aterizase, pe neașteptate, în capitala de pe Nil. Cinci ore mai
târziu lumea arabă afla cu surprindere de reconcilierea ce părea de domeniul
imposibilului între cei doi șefi de stat care tocmai semnaseră un acord comun
de apărare egipteano-iordanian. Regele aducea coaliției militare arabe circa
50.000 de soldați bine instruiți și dispunând de un armament relativ modern.
Împăcarea regatului
hașemit cu republica egipteană constituise însă picătura care a umplut paharul
israelian. Spre satisfacția militarilor, portofoliul apărării va fi oferit, la
1 iunie, generalului Moshe Dayan. Mai rămâneau acum doar 4 zile până la război.
La aeroportul
internațional din Cairo, câțiva ofițeri din anturajul președintelui Nasser,
așteptau, în miez de noapte, un oaspete important a cărui sosire era înconjurată
de un secret desăvârșit. După cum avea să se afle ulterior, era vorba de un
emisar personal al președintelui american Johnson, trimis în mod confidențial
pentru a se întâlni cu Nasser și a-i sonda intențiile. Se numea Robert Andersen,
fusese ministru de finanțe în timpul administrației Eisenhower și îl cunoștea
pe președintele egiptean din anul 1955 când, tot din însărcinarea Casei Albe,
îndeplinise o misiune specială în Orientul Mijlociu.
Călătoria secretă a
lui Andersen la Cairo urmase imediat după vizita oficială a lui Charles Yost,
trimis special al Departamentului de Stat. Mahmoud Riad, șeful diplomației
egiptene îi dăduse lui Yost câteva explicații privind situația creată și
exprimase, în continuare, puncte de vedere încurajatoare: „Israelul se pregătea
să atace Siria. Noi am luat unele măsuri necesare. Apoi evenimentele ne-au
depășit. Forța de urgență (a ONU) rugată doar să se regrupeze în taberele sale
ne-a pus în fața alternativei: ori renunțăm la cererea noastră, ori va urma
retragerea totală a trupelor sale. Nu aveam altă posibilitate. Nu doream să
ocupăm Sharm El Sheikh, nici să închidem strâmtoarea.” Întrebat dacă mai există
totuși o posibilitate de compromis, ministrul egiptean a răspuns: „Bineînțeles
că da. Egiptul n-are deloc în vedere să angajeze ostilități împotriva
Israelului. În ceea ce privește problema strâmtorii, și aceasta se poate
rezolva.”
Nasser va declara
trei ani mai târziu, într-un interviu acordat cotidianului parizian Le Monde, în februarie 1970,
următoarele: „N-am vrut să declanșez războiul în 1967 și conducătorii
israelieni știau foarte bine acest lucru. Nu era în intențiile mele să închid
golful Akaba navelor israeliene. Nu-i cerusem domnului Thant să retragă trupele
ONU din Gaza și Sharm El Sheikh, care controlau intrarea în golf, ci numai
dintr-o parte a frontierei între Rafah și Eilat. Cu toate acestea, Secretarul
general al ONU sfătuit de un înalt funcționar al Organizației de naționalitate
americană, a decis să recheme ansamblul căștilor albastre, punându-mă în situația
de a trimite trupe la Sharm El Sheikh și să institui blocada. Am căzut în cursa
pe care noi înșine ne-o întinsesem.”
În Israel, la început
de iunie 1967, lucrurile se judecau mult mai tranșant: indiferent de intențiile
reale ale adversarilor arabi aici exista convingerea că declanșarea unei operațiuni
preventive este absolut obligatorie pentru a evita un atac prin surprindere,
ideea necesității primei lovituri transformându-se în certitudine și prevalând
față de continuarea demersurilor diplomatice. Numirea lui Moshe Dayan în fruntea
ministerului apărării contura perfect orientarea cercurilor politice și militare
ale Israelului, plasată în acea vreme sub semnul zeului Marte.
Călătorind
incognito, sub un nume de împrumut, șeful Mossadului, generalul Meir Amit, efectuase
o vizită-fulger în capitala americană, pentru a sonda părerile colegilor săi de
la CIA în legătură cu evenimentele ce se pregăteau și pentru a afla clar
poziția pe care o vor adopta SUA în caz de război. La întrebarea pusă lui
Helms, directorul CIA, acesta i-a răspuns că președintele SUA a demonstrat în
mai multe rânduri că Israelul se bucură de întregul sprijin al administrației
americane. Considerând răspunsul extrem de important, Amit a trimis o depeșă
urgentă acasă: „Statele Unite nu vor întreprinde nicio acțiune pentru a obliga
pe Nasser să redeschidă strâmtoarea Tiran. Dar americanii nu vor întreprinde
niciun fel de presiuni împotriva Israelului în cazul în care statul evreiesc va
lua inițiativa unei ieșiri din situație.”
La Cairo, nimeni nu
se gândea la posibilitatea începerii războiului în zilele următoare. În seara
zilei de 4 iunie, șeful aviației egiptene, mareșalul Sedky Mahmoud, se afla
într-o localitate pe malul Mării Roșii, departe de front, unde unul dintre
colaboratorii săi apropiați își mărita fiica; întregul stat major al mareșalului
se afla acolo, la petrecerea prilejuită de această nuntă.
Iată cum descria un
ziarist străin aflat la fața locului atmosfera din capitala egipteană imediat
după începerea războiului: „Omul de pe stradă, în primele ore de ostilități,
nici nu știa că începuseră. Același lucru pentru noi ziariștii.(...) Luni
dimineața, puțin înaintea orei 9 (locale, cu un ceas după cea din Israel) eram
în hotelurile noastre când am auzit tirul artileriei antiaeriene. Am ieșit pe
balcon. În stradă, oamenii își vedeau de treburile lor, fără a manifesta niciun
semn de neliniște. Tirurile continuară fără ca noi să le putem identifica. La
radio nu se spunea nimic. Sirenele de alarmă tăceau.(...) De-abia după o oră au
răsunat sirenele. Și pentru a demonstra cât de pe nepregătite au fost luați
egiptenii, ele au sunat sfârșitul alarmei în loc de începutul ei.”
Operațiunile
militare au debutat printr-un masiv atac aerian israelian împotriva
aerodromurilor militare și stațiilor de radar egiptene. Primul val de asalt
israelian a fost format din 183 de avioane care, zburând la mică înălțime
deasupra Mediteranei pentru a nu fi depistate de radar, au intrat în spațiul
aerian egiptean la mare distanță de frontiera israeliană, în zona deltei Nilului,
atacând dinspre vest și nu dinspre est cum s-ar fi presupus. Au fost atacate,
în decurs de o oră și jumătate, 11 terenuri de aviație egiptene, fiind distruse
– după datele israeliene – 189 de avioane egiptene la sol și 8 în lupte
aeriene, precum și 16 stații radar. Al doilea val, numărând 164 de avioane, a
mitraliat și bombardat 14 baze aeriene, distrugând 107 avioane egiptene. În
acea dimineață dramatică, aviația egipteană pierduse trei sferturi din
efectivul său: 304 aparate din totalul de 419. Comparativ, pierderile aeriene
israeliene erau insignifiante. Nasser avea să-i relateze, câteva zile mai
târziu, unui ambasador străin: „Abia în după-amiaza zilei de 5 iunie am aflat
că aviația mea a fost distrusă. Niciun singur general n-a avut curajul să vina
să-mi spună.”
După scoaterea din
funcțiune a celei mai mari părți a flotei aeriene egiptene, aviația israeliană
se va năpusti, câteva ore mai târziu, asupra aerodromurilor siriene și
iordaniene. Rămasă fără acoperire aeriană, în condițiile unei zone de pustiu
străbătute de linii de comunicații extrem de rare și ușor reperabile din
văzduh, armata egipteană din Sinai, numărând 80.000 de oameni și circa 800 de
blindate, devenise o pradă ușoară pentru un inamic superior tehnic. Sprijinite
în aer de o puternică forță aviatică, blindatele israeliene vor înainta rapid,
lăsând în urmă cuiburi izolate de rezistență egiptene și o masă de soldați,
împrăștiați de surpriza loviturii prin dunele deșertului, unde mulți dintre ei
vor muri de sete.
Ofensiva israeliană
în Sinai, cu participarea a trei grupări divizionare, a început simultan cu
declanșarea masivului raid împotriva terenurilor de aviație din peninsulă și
din apropierea Canalului Suez, care eliminase astfel orice susținere din aer a
apărării terestre egiptene, supusă apoi, la rândul său, bombardamentelor
neîncetate ale avioanelor de luptă adverse. Blindatele israeliene, luând cu
totul prin surprindere forțele egiptene din zona Rafah, au reușit să le pună în
derută și interceptând șoseaua litoralului mediteranean au înaintat rapid, de-a
lungul coastei, atingând spre seară periferiile orașului El Arish, principalul
centru urban al Sinaiului. După ocuparea aerodromului din apropierea orașului El
Arish, tancurile israeliene înaintară spre vest în direcția Canalului Suez,
fără a întâmpina o rezistență organizată. O brigadă blindată israeliană,
împreună cu una de infanterie, traversând dunele de nisip, atacară în direcția
Umm Qatef și Abu Ageila, reușind să înfrângă, după lupte înverșunate,
rezistența curajoasă a apărătorilor, printr-o mișcare de învăluire. Bătălia a
durat aici două zile, pozițiile fortificate ale apărării egiptene trebuind să
fie cucerite una dupa alta și numai după ce grosului trupelor acesteia i se
dăduse, de la Cairo, ordin să se retragă pentru a nu fi încercuite. Un ordin
asemănător fusese primit și de garnizoana egipteană din extremitatea sud-estică
a Peninsulei Sinai, de la Sharm El Sheikh, punctul de control al intrării în
golful Akaba.
În ziua de 7 iunie,
la orele prânzului, când o unitate de parașutiști israelieni a fost lansată la
Sharm El Sheikh, iar o forță navală debarca două detașamente de infanterie
marină pe țărm, pozițiile egiptenilor erau pustii, bateriile de artilerie fiind
scoase din funcțiune înainte de retragerea acestora. Singurii prizonieri luați
cu acest prilej, în momentul în care se pregăteau să se retragă la bordul a
două mici vase de pescuit, erau 33 de soldați care formaseră până atunci
garnizoana insulei Tiran din strâmtoarea cu același nume. Israelienii puseseră
astfel mâna pe strâmtoarea Tiran, ce constituise pretextul declanșării
războiului, fără a trage nici măcar un foc de armă.
Încă de la
începutul operațiunilor militare, între marile puteri s-a desfășurat un intens schimb
de mesaje. „Telefonul roșu” dintre Washington și Moscova – în fapt două
telexuri de fiecare parte, cu caractere latine și slavone, aflate în legătură
permanentă, „cap la cap” după cum se spune în limbajul tehnic obișnuit – a
intrat în funcțiune de mai multe ori, în acele zile, pentru a încerca să se pună
capăt războiului.
La New York, în clădirea
ONU domnea, de asemenea, o vie activitate. Președintele în exercițiu al
Consiliului de Securitate al ONU, danezul Hans Tabor, fusese sculat la ora trei,
în dimineața zilei de 5 iunie (ora New York-ului, ora 9 în Israel) de
reprezentantul israelian la Națiunile Unite pentru a-i cere convocarea imediată
a organismului internațional. Israelianul, încunoștiințat din timp de acasă de
desfășurarea evenimentelor, reușise să-l devanseze substanțial pe colegul său
egiptean care va înainta și el o cerere în acest sens, dar cu o întârziere de
aproape o jumătate de oră. Consiliul de Securitate se va întruni șase ore mai
târziu pentru a examina plângerile celor două părți. Reprezentantul american la
ONU, Arthur Goldberg, va declara, în primul moment, că SUA „nu știe cine a
început ostilitățile”, adăugând că, până vor fi primite informații mai ample,
acceptă versiunea Israelului că Egiptul ar fi declanșat războiul, dar se
pronunță pentru a i se pune capăt neîntârziat. În cursul dezbaterilor a fost
prezentat un proiect de rezoluție propunând încetarea imediată a focului, dar
reprezentanții arabi, necunoscând ce se întâmpla de fapt pe frontul din Sinai,
au condiționat-o de retragerea imediată a forțelor israeliene pe liniile unde
se găseau la 4 iunie, înaintea dezlănțuirii ostilităților. Până la urmă, s-a
sugerat ca o hotărâre finală a Consiliului de Securitate să fie adoptată în
ziua următoare, propunere ce convenea de minune Israelului, oferindu-i
posibilitatea neașteptată de a-și continua ofensiva victorioasă. Abia a doua
zi, seara, organismul internațional va aproba în unanimitate una dintre cele
mai scurte rezoluții din istoria sa: „Consiliul de Securitate cere tuturor
guvernelor interesate să ia măsurile necesare pentru a se ajunge la o încetare
a focului și pentru a se pune capăt la toate activitățile militare din Orientul
Mijlociu. El cere secretarului general să-i prezinte, în cel mai scurt timp, un
raport asupra situației.” Reprezentanții arabi au declarat că nu acceptă rezoluția.
Războiul va continua.
După distrugerea
aviației iordaniene, în după-amiaza zilei de 5 iunie, israelienii vor declanșa
un atac terestru în sectorul Ierusalim. De la armistițiul din 1949, Ierusalimul
rămăsese divizat în două părți distincte: zona vestică la israelieni, zona
estică arabă – inclusiv orașul-vechi cu locurile sfinte ale celor trei mari
religii – la iordanieni. În toți acești ani, circulația între cele două părți
ale Ierusalimului fusese întreruptă. Încălcând prevederile rezoluției ONU din
noiembrie 1947 de partajare a Palestinei și statutul stabilit prin aceasta
pentru Ierusalim, israelienii decretaseră partea vestică a orașului drept
capitala statului lor, mutând aici sediile guvernului și parlamentului, act
reprobat de întreaga comunitate internațională. Toate statele care au stabilit
relații cu Israelul și-au menținut reprezentanțele diplomatice la Tel Aviv.
Profitând de împrejurări, israelienii nu vor pregeta în iulie 1967 să
desfășoare operațiuni militare pentru a pune mâna pe întregul Ierusalim. Luptele
au fost aici extrem de înverșunate, armata iordaniană dând dovadă de mult curaj
în fața superiorității tehnice a inamicului. Bătălia Ierusalimului a durat două
zile, cu pierderi însemnate de o parte și de alta. În dimineața de 7 iunie, aviația
israeliană s-a dezlănțuit asupra impunătoarei clădiri „Augusta Victoria”, o
donație a Kaiserului german datând din 1910, în zona colinelor răsăritene,
ultima poziție deținută de iordanieni în afara zidurilor de cetate ale
vechiului oraș. După acest puternic atac aerian, două batalioane de parașutiști
israelieni au trecut la asalt cucerind-o și desăvârșind astfel încercuirea orașului
vechi.
A urmat asaltul
împotriva cetății medievale a Ierusalimului. Un batalion de parașutiști
israelieni a intrat în incinta orașului vechi, pe latura răsăriteană, prin
„poarta leilor”, din fața grădinii „Gethsemani”. Alții, strecurându-se pe
marginea câmpurilor de mine plantate între muntele Sion și biserica „St. Pierre
en Galicante”, au forțat porțile de pe latura sudică: „Sion” și „gunoierilor”.
Întregul Ierusalim se afla acum pe mâna israelienilor. Odată încheiată ocuparea
părții de est, arabe, a orașului, blindatele israeliene, după ce susținuseră
atacul parașutiștilor, au plecat în urmărirea adversarilor aflați în retragere
precipitată spre podurile de peste râul Iordan. O ultimă luptă mai importantă a
avut loc aproape de Nablus, unde blindatele israeliene s-au ciocnit cu o
coloană de tancuri iordaniene, după care linia frontului s-a stabilit de-a
lungul Iordanului, între lacul Tiberiada și Marea Moartă.
În cursul
după-amiezii de 7 iunie, în urma unui nou schimb de mesaje între Kremlin și
Casa Albă, s-a ajuns la înțelegerea ca cele două puteri să acționeze de comun
acord la ONU pentru ca forul internațional să decidă încetarea focului pe toate
liniile de front din Orientul Mijlociu. O reuniune urgentă a Consiliului de
Securitate a aprobat, în unanimitate, un proiect de rezoluție sovietic care
cerea părților în conflict să pună capăt ostilităților, în acea zi, la orele 20
Greenwich. Spre seară, armata israeliană încheiase ocuparea malului vestic al
Iordanului, regiune cunoscută sub numele de Cisiordania, având o suprafață de
5900 km pătrați și o populație de 1 milion de locuitori, în întregime arabi
palestinieni. În cursul nopții, Iordania anunță că acceptă încetarea focului,
astfel luând sfârșit ostilitățile dintre cele două state.
Pe frontul din Sinai, operațiunile militare
continuară și a doua zi. Aflând de dezbaterile din Consiliul de Securitate, ce
se desfășurau în acel moment la New York și care se vor încheia după cum se
știe printr-o rezoluție dictând încetarea focului, statul major israelian și-a
grăbit unitățile sale să înainteze în cursul nopții pentru a atinge, dimineața,
Canalul Suez în zona Qantara și a portului de la Firdan.
La 8 iunie, când
operațiunile militare continuau în Sinai, un incident petrecut în apropierea
litoralului mediteranean al Peninsulei, avea să provoace o îngrijorătoare
alarmă pe plan internațional, cu implicații ce puteau fi extrem de grave. În
primele ore ale dimineții, o navă fără semne precise de identificare s-a
apropiat la 15 mile de țărmul nordic al Peninsulei Sinai, în dreptul El
Arish-ului ocupat atunci de israelieni. Infrastructura misteriosului bastiment
era dominată de trei enorme antene, capabile să capteze orice emisiune radio,
pe o distanță de 160 km. Cabinele navei adăposteau un important contingent de
translatori, tehnicieni și ofițeri de informații, instruiți să descifreze
coduri și să înțeleagă sensurile exacte ale oricăror comunicări.
Depistat din aer de
o patrulă de Mirage-uri israeliene, vasul
a fost atacat cu rachete și tunuri de bord. Peste puțin timp, și-au făcut
apariția vedete rapide israeliene, alertate de aviație, lansând două torpile
care și-au atins imediat ținta provocând navei în cauză serioase avarii. În
acel moment, pe catarg s-a înălțat un imens drapel înstelat aducând astfel la
cunoștință că este vorba de un vas american. Drama era însă consumată. Atacurile
israelienilor provocaseră, în câteva minute, moartea a 34 de persoane și rănirea
a altor 75.
Guvernul israelian
se va grăbi să anunțe la Washington de „eroarea” comisă de forțele sale
aero-navale și de la Casa Albă se va transmite imediat la Moscova, prin
„telefonul roșu”, o depeșă liniștitoare la care a fost anexată și nota primită
de americani din partea guvernului israelian. Și cu aceasta, incidentul s-a
considerat închis în situația de atunci, dar nu și pentru istorie.
După cum avea să se
afle ulterior, vasul „Liberty”, care purta în arhivele secrete ale marinei
americane numele de „Elint Liberty” (Elint prescurtare de la Electronic
Intelligence – spionaj electronic) era o navă pentru misiuni speciale de
ascultare și culegere de informații pe calea undelor și ținea direct de NSA
(National Security Agency) – serviciu secret dispunând de mijloace ultra sofisticate,
inclusiv de sateliți artificiali lansați în scopuri de spionaj.
Pentagonul dăduse
publicității două povești ridicole provocând ilaritate: „Liberty” se găsea în
apropiere de El Arish, tocmai în timpul luptelor, pentru a face unele
experiențe de transmitere a comunicațiilor servindu-se de... Lună, în chip de
reflector! A doua explicație, ceva mai plauzibilă, la prima vedere, relata că
nava se afla în momentul atacului, „la aproximativ 15 mile nord de Peninsula
Sinai...pentru a asigura comunicațiile între diverse posturi americane din
Orientul Mijlociu și a contribui la transmiterea de informații relative la
evacuarea cetățenilor sau rezidenților americani...”
Publicistul
american Andrew Tully va face în cartea sa „The Super Spies” (Superspionii),
apărută la New York în 1969, considerații mult mai aproape de adevăr: „În fapt,
Liberty era, fără nicio rezervă, o
navă-spion, ceea ce n-a fost niciodată admis de autoritățile oficiale(...)
Rolul său consta în a afla maximum de fapte relative la bătălia ce se desfășura
nu departe de acolo: pentru a reuși aceasta, dispunea de cele mai moderne
instrumente și aparate de intercepție...Liberty
reușise, înaintea atacului israelian, să îndeplinească o misiune obișnuită
de spionaj. Ea consta în a depista sistemul de apărare egiptean, din punct de
vedere al diseminării radarurilor, al configurațiilor instalațiilor lor, al
intensității și al duratei semnalelor, cât și al razei de interceptare. În acel
timp, SUA erau expuse riscului extrem de grav de a fi implicate în conflict și
era esențial să știe exact până unde se puteau apropia navele de coasta
egipteană, fără să fie descoperite de radarurile instalate la sol.”
În acest caz, de ce
totuși „Liberty” a fost atacat de israelieni? Putea fi vorba doar de o simplă
eroare, după ce – așa cum s-a aflat mai târziu – avioanele israeliene îl survolaseră cu opt ore înainte? Putea fi confundată nava americană cu una
egipteană, conform motivării avansate de israelieni? La aceste întrebări a
încercat să răspundă, 18 ani mai târziu, amiralul american Thomas Moorer, fost
între 1982-1984, șeful statului major inter-arme. „Explicația israeliană
(privind confundarea navei americane cu un vas egiptean) nu rezista, U.S. Liberty fiind ușor de recunoscut
după silueta sa, într-o zi cu perfectă vizibilitate.” Amiralul a lăsat să se
înțeleagă că nava a fost atacată în mod deliberat, pentru a împiedica să
detecteze mișcarea de trupe israeliene spre frontiera siriană, pregătite să
atace această țară după ce SUA subscriseseră la rezoluția ONU de încetare a
ostilităților în întreaga regiune.
În seara acelei
zile explozive de 8 iunie, reprezentantul egiptean la Națiunile Unite anunța pe
Secretarul general U Thant că țara acceptă încetarea focului, imediat și
necondiționat. Războiul dintre Israel și Egipt lua astfel practic sfârșit,
chiar dacă luptele vor mai continua sporadic în Sinai până la 10 iunie,
israelienii lichidând, rând pe rând, grupurile de rezistență izolate, rămase în
spatele frontului și încheind astfel ocuparea întregii Peninsule Sinai, plus
regiunea Gaza, încercuită din prima zi de război.
Odată încheiat
războiul din Sinai și cel cu Iordania, israelienii se vor întoarce, la 9 iunie,
împotriva sirienilor. În timpul ostilităților din vecinătate, pe linia de
demarcație dintre Israel și Siria, domnise în general liniștea, sirienii
rămânând în expectativă pe pozițiile lor fortificate de pe Înălțimile Golan.
Atacul israelian a fost declanșat la 9 iunie dimineața. Înaintarea brigăzii de
infanterie „Golani” și a brigăzii blindate „Albert”, în partea de nord a
podișului, a întâlnit în cale o vie rezistență, batalionul de tancuri din
avangardă fiind decimat de tirul autotunurilor siriene: îi mai rămăseseră doar
două care de luptă în funcțiune iar pierderile umane se ridicau la circa 50 de
ofițeri și soldați scoși din luptă. Intervenția masivă a aviației israeliene va
face însă ca tancurile și transportoarele blindate să-și continue înaintarea. Brigada
„Yona”, care atacă o altă poziție, tot în zona nordică a podișului Golan, a
pierdut în câteva minute șase tancuri și șapte transportoare blindate,
comandanții fiind uciși. Aviația israeliană va interveni din nou. În cursul
nopții, sirienii s-au retras pe tăcute din pozițiile ce le dețineau în Golan,
pentru a organiza o nouă linie defensivă mai aproape de Damasc, considerând că
ofensiva israeliană amenința direct capitala. A doua zi, la amiază, când
israelienii intrară în Kuneitra, Massada și Butmia, ultimele obiective ale
planului de cucerire a Golanului, le găsiră pustii.
Atacul israelian împotriva
Siriei a provocat iritare atât la Moscova cât și la Washington. Reprezentantul
sovietic la Consiliul de Securitate a avertizat că dacă nu se supune imediat
deciziei de încetare a focului adoptată de organismul internațional, Israelul
va suporta toate consecințele. Secretarul de stat american, Dean Rusk, a luat
contact cu Abba Eban, ministrul israelian al afacerilor externe, cerând la
rândul său ca Israelul să aplice fără întârziere rezoluția de încetare a focului
adoptată de Consiliul de Securitate. Când Israelul anunță că acceptă
prevederile rezoluției, ostilitățile erau în fapt încheiate. Cea de-a treia
confruntare armată israeliano-arabă, intrată în limbajul publicisticii
internaționale sub denumirea de „războiul de șase zile” luase acum sfârșit.
Cel de-al treilea
război israeliano-arab se încheiase cu pierderi grele pentru arabi: numai din
rândurile armatei egiptene se numărau circa 10.000 de morți, în timp ce
israelienii avuseseră, pe toate cele trei fronturi, doar 800 de morți. Aviația
militară a Egiptului, Siriei și Iordaniei fusese scoasă practic din funcțiune
ca și un număr impresionant de tancuri. Israelul ocupase, în cursul acestui
război, o suprafață de teren de patru ori mai mare decât propriul teritoriu:
întreaga Peninsulă Sinai cu exploatările sale petroliere de la Marea Roșie,
zona Gaza de la Mediterana, Înălțimile Golan, malul vestic al Iordanului
(Cisiordania).
Războiul din iunie
1967 provocase un nou exod în rândurile palestinienilor. Cu toate că
operațiunile militare se desfășuraseră, în general, în zone puțin locuite,
afectând în mică măsură așezările palestinienilor de pe malul vestic al
Iordanului, la sfârșit se înregistra un număr de 200.000 de persoane – dintre
care jumătate refugiați anteriori înmatriculați la UNRWA – care părăsindu-și
căminele trecuseră pe cealaltă parte a Iordanului. Acest număr va crește în
perioada imediat următoare, ridicându-se după unele surse citate de
publicațiile ONU, la aproape o jumătate de milion. Din cei 1,4 milioane de
palestinieni ce trăiau, înainte de 5 iunie 1967, în Cisiordania și Gaza, mai
rămăseseră la sfârșitul acelui an doar 900.000 (peste două decenii, datorită
sporului demografic, vor fi un milion și jumătate – 850.000 în Cisiordania și
650.000 în Gaza).
Statu quo-ul
teritorial s-a modificat, Israelul controlând acum întreaga suprafață a
Palestinei din timpul mandatului britanic. Egiptul, Siria și Iordania, pentru
care principalul mobil al implicării în conflictul cu Israelul îl constituise
politica lor de solidaritate arabă, au devenit, după iunie 1967, direct interesate
datorită pierderilor teritoriale suferite. Victoria militară a Israelului a
determinat refacerea într-o măsură, deloc neglijabilă, a unității arabe;
sprijinul financiar al țărilor petroliere pentru cele „din prima linie” a
crescut simțitor; s-au estompat totodată unele vechi animozități și
contradicții ce păreau de neconciliat. Grupările militante palestiniene s-au
dezvoltat și ele devenind un adversar politic și militar de prim ordin al
statului Israel, audiența lor accentuându-se tot mai mult pe plan internațional.
Organizația pentru Eliberarea Palestinei s-a transformat în centrul conducător
al rezistenței palestiniene, larg recunoscută ca reprezentant legitim și unic
al poporului palestinian, din teritoriile ocupate ca și din exil.
În lunile ce au
urmat războiului din iunie 1967, avea să se desfășoare o amplă activitate pe
plan diplomatic, încercându-se soluționarea problemelor generate de conflictul
armat. După intense negocieri și examinarea a diverse propuneri, Consiliul de
Securitate al ONU a adoptat la 22 noiembrie 1967, cunoscuta rezoluție 242 care
a constituit – în pofida unor formulări discutabile – baza abordării în
continuare a problematicii conflictului din Orientul Mijlociu și a tuturor
încercărilor de a se ajunge la o reglementare pe cale pașnică.
Consiliul de
Securitate sublinia în această rezoluție, încă de la început, inadmisibilitatea
acaparării de teritorii prin război și necesitatea de a depune eforturi pentru
o pace justă și durabilă care să permită fiecărui stat din regiune să trăiască
în pace și securitate. În continuare rezoluția stabilea următoarele principii
ale unei soluționări pașnice a problemelor
regiunii:
1. Afirma că îndeplinirea
principiilor Cartei (ONU) impune instaurarea unei păci juste și durabile în Orientul
Mijlociu care trebuie să se compună din două principii după cum urmează:
a) retragerea forțelor
armate israeliene din teritoriile ocupate în cursul recentului conflict;
b) încetarea tuturor
amenințărilor sau a tuturor stărilor de beligeranță, și respectul și
recunoașterea suveranității, integrității teritoriale și a independenței
politice a fiecărui stat din regiune și a dreptului său de a trăi în pace în interiorul
unor frontiere sigure și recunoscute, la adăpost de amenințări sau acte de
forță;
2. Afirma în plus
necesitatea:
a) de a garanta
libertatea navigației pe căile de apă internaționale din regiune:
b) a rezolva în mod
just problema refugiaților;
c) de a garanta
inviolabilitatea teritorială și independența politică a fiecărui stat din
regiune prin măsuri cuprinzând crearea de zone demilitarizate.
Pe bună dreptate,
cei mai nemulțumiți au fost palestinienii, tratați în rezoluție ca „refugiați”
și nu ca o entitate națională cu drepturi legitime la autodeterminare, la
existență independentă pe un teritoriu propriu. De altfel, tergiversarea
rezolvării problemei palestiniene, în parametrii solicitați de normele de
morală și justiție internațională, cât și deținerea ilegală de teritorii prin
forță, vor constitui în deceniile ce au urmat războiului din 1967, cauzele unei
permanente încordări și ale unor confruntări armate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu