La vremea
respectivă, în ciuda semnelor tot mai accentuate ale unei neliniști populare,
păreau să existe motive întemeiate pentru negarea posibilității unei revolte
susținute, asemănătoare celei dintre anii 1987-1993. Cel mai important motiv
era acela că un conflict prelungit nu era dorit de conducerea palestiniană,
deoarece ar fi contestat și poate chiar ar fi distrus bazele cooperării
israeliano-palestiniene stabilite la Oslo. În plus, forțele politice despre
care se credea că ar avea cel mai mare interes în a ațâța o revoltă, stângiștii
palestinieni și opozițiile islamiste, au fost neutralizate de PA după procesul
Oslo, în primul rând printr-un proces de marginalizare politică și fragmentare care
efectiv le-a făcut irelevante și, în al doilea rând, printr-o campanie de
represiune a Israelului în colaborare cu CIA, care le-a paralizat la nivel
organizațional și militar. Principala mișcare, Fatah, condusă de Arafat, ce
jucase un rol central în prima Intifadă, în această perioadă nu a reprezentat
mai mult decât un apendice al PA.
La fel ca în cazul
primei Intifade, un eveniment dramatic în contextul unui impas diplomatic a
aprins scânteia unei reacții pe un teren deja minat. În 1987, elementul declanșator
a fost uciderea unei eleve de către un colonist și moartea a șapte muncitori
palestinieni într-un accident din Gaza, pe fondul unui summit arab dezamăgitor;
în 2000 a fost vizita lui Ariel Sharon la Haram al-Sharif pe 28 septembrie și
împușcarea mortală a șase palestinieni dintre cei care demonstrau la fața locului împotriva eșecului
summit-ului de la Camp David (II) din iulie. Însă, în ambele cazuri trebuie să
privim, dincolo de scântei, la factorii mai profunzi ce au determinat tranziția
bruscă de la ceea ce părea un sistem de control rutinat, la violența
răspândită ce implica tineri bărbați și femei gata să-și dea viețile pentru
sfârșirea statu-quo-ului.
Afrontul adus
sensibilităților naționale și religioase de intrarea lui Ariel Sharon în Haram
al-Sharif a fost suficient pentru a cauza proteste în masă, dar, chiar în
combinație cu uciderea acelor palestinieni a doua zi, nu sugera izbucnirea unei
revolte de o asemenea intensitate și durată. În condiții similare, ca de
exemplu masacrul de la al-Aqsa din 1990 când 14 palestinieni au fost uciși,
masacrul din 1994 a 29 de musulmani care se rugau în moscheea Ibrahimi din
Hebron în luna sfântă a Ramadanului sau săparea în 1996 a unui tunel israelian
de-a lungul Haram al-Sharifului sub guvernul Netanyahu, nu s-a produs o reacție
comparabilă.
Deși contextul
imediat al revoltei explică într-o mare măsură originile sale, trebuie luat în
calcul și fundalul relațiilor israeliano-palestiniene negociate în cadrul
procesului Oslo din 1993. Deosebit de important a fost impactul implementării
procesului asupra vieților palestinienilor din Cisiordania și Gaza care, în marea
lor majoritate, sprijiniseră acordurile de la Oslo. După demararea așa-zisului
proces de pace, ocupația militară, colonizarea de tip settler și subdezvoltarea economică s-au accentuat, când lumea se
aștepta ca acestea să dispară. Dezamăgirea și frustrările cauzate de aceste
speranțe și așteptări înșelate au deținut un rol central în declanșarea celei
de-a doua Intifade.
Nu există nicio
îndoială că Israelul a refuzat să implementeze acordurile semnate și că și-a încălcat
angajamentul. O simplă comparație între Declarația Principiilor din septembrie
1993 („Oslo”), acordurile interimare din septembrie 1995 („Oslo II”),
protocolul Hebron din ianuarie 1997, memorandumul Wye din octombrie 1998 și
acordurile de la Sharm al-Shaykh din septembrie 1999 dezvăluie un tipar clar al
refuzului Israelului de a pune în practică propriile angajamente, după care
caută și obține dizolvarea acestora prin noi acorduri, apoi se angajează într-o
nerespectare sistematică a obligațiilor și în final solicită noi negocieri care
vor duce la niște viitoare acorduri care, la rândul lor, vor fi dizolvate.
Acest tipar se
evidențiase cel mai puternic atunci când a venit vorba de retragerea forțelor
militare israeliene din Cisiordania și Fâșia Gaza. În afara retragerii inițiale
a Israelului din Ierihon și Gaza în 1994, trei retrageri de trupe israeliene
din Cisiordania urmau să se petreacă în timpul unei faze tranzitorii de cinci
ani. Deși variatele acorduri nu menționau în mod explicit suprafața de pământ
cisiordanian care urma să fie returnat ca rezultat al celor trei retrageri de trupe,
PA și suporterii palestinieni ai procesului Oslo au presupus (și în mod cert
așa i-a făcut să creadă guvernul Rabin) că suprafața respectivă va cuprinde
toate teritoriile ocupate în 1967.
Această interpretare
optimistă a perioadei de tranziție avea să sufere odată cu cea de-a doua,
zgârcită, retragere de trupe sub Netanyahu. Însă, în ton cu gândirea
administrației americane, optimiștii încă puteau crede că o revenire a partidului
laburist va marca o reîntoarcere la „spiritul inițial” al acordurilor. Așa încât,
alegerea lui Ehud Barak în funcția de prim ministru în 1999 a fost bine primită.
Dar optimiștii, printre alte aspecte, nu au luat în considerare faptul că
Barak, din funcția de ministru de interne în guvernul Rabin, votase împotriva
acordurilor de la Oslo, într-o vreme în care încrederea în procesul respectiv
se afla în punctul său culminant.
Barak a refuzat a
treia retragere de trupe pe care el însuși o renegociase în cadrul acordurilor
de la Sharm al-Shaykh în septembrie 1999, insistând să se treacă direct la
discuțiile despre statusul final. Asta a însemnat că, atunci când a avut loc
summit-ul de la Camp David între 11 și 25 iulie, PA a fost forțată să negocieze
problemele legate de statusul permanent având doar 42% din teritoriu sub
controlul său întreg sau parțial (control întreg asupra 18% – centrele urbane
din zona A; control comun a 24% – satele și alte suprafețe din zona B).
Înțelegerea inițială ca retragerea din marea majoritate a teritoriilor ocupate
să fie încheiată în timpul perioadei de tranziție ca precondiție a statusului
final, era transformată acum într-o retragere condiționată de concesiile
palestiniene în legătură cu problemele legate de statusul final. Această
mutație a reprezentat consecința inevitabilă a masivului dezechilibru de putere
dintre cele doua părți, dezechilibru care a definit logica Oslo pe întregul
parcurs al procesului.
Aici ar trebui să
menționăm că liderul palestinian Yasser Arafat a făcut, încă de la început, în
discursul său politic, o distincție clară între concesiile pe care au fost
siliți să le facă în timpul fazei de tranziție a procesului Oslo (privind
libertatea internă de mișcare, drumurile de ocolire, aranjamentele economice, împărțirea
apei, ș.a.m.d.) și „punctele fierbinți” ale principalelor probleme odată ce au
început discuțiile despre statusul final. Așadar, conducerea palestiniană a
prezentat dezamăgirile inițiale legate de Oslo ca întâmplări neprevăzute, impuse
de nevoia de a aduce acasă Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) din
exil și de a consolida o entitate palestiniană autonomă, după care ar fi putut
să pornească la lupta extinsă pentru statalitate de la noua sa bază de acasă.
Pe măsură ce concesiile și eșecurile perioadei tranziționale au început să se
acumuleze, era logic ca palestinienii să fie forțați să apere cu și mai multă
intensitate aceste puncte fierbinți în cadrul discuțiilor despre statusul
final. La un anumit nivel, eșecul negocierilor de la Camp David a fost
rezultatul unei confruntări între două logici rivale: așteptările israeliene în
legătură cu concesiile palestiniene privind problemele legate de statusul final
în schimbul unei bucăți mai mari de pământ versus imposibilitatea conducerii
palestiniene de a mai face concesii în legătură cu statusul final deoarece se
făcuseră deja foarte multe concesii în timpul perioadei de tranziție.
O altă teorie este
aceea că Ehud Barak s-a dus la Camp David cu intenția clară de a provoca eșecul
negocierilor. Nedorind să facă niciun fel de concesii palestinienilor, acesta a
optat să îi lase pe ei să-i ofere o cale de ieșire din aceste negocieri. Acesta
este scenariul în care cred majoritatea negociatorilor palestinieni, dar are
aderenți și în rândul israelienilor. Adevăratul scop al participării Israelului
la Camp David ar fi fost crearea unei crize care să submineze rezultatele
invitând respingerea palestiniană. Iată ce scria Dan Margalit, un jurnalist apropiat
de conducerea israeliană, cu o săptămână înainte de începerea negocierilor de
la Camp David:
„Cam asta ar trebui
să se întâmple cu palestinienii: Barak le va prezenta niște propuneri care să sugereze
că este dispus să facă niște concesii foarte dificile pentru Israel. Dacă sunt
respinse, atât lumea arabă cât și cea vestică va înțelege că Arafat nu este diferit
de Asad, din moment ce, în clipa decisivă, el a preferat comoditatea rutinei
conflictului decât îndrăzneala de a face pace.”
Contextul mai
profund al celei de-a doua Intifade este experiența propriu-zisă a procesului
Oslo suferită de populația din Cisiordania și Gaza. Principalele caracteristici
ale fazei interimare extinse au dat naștere unei situații de neconceput pentru
majoritatea oamenilor și greu de suportat pentru sute de mii. Situația nu s-a
îmbunătățit sub mandatul lui Ehud Barak ci s-a simțit ca o adâncire a unor
procese negative accelerate sub mandatul lui Netanyahu. Care sunt aceste
procese?
Primul a fost
continuarea separării Cisiordaniei de Gaza, în ciuda faptului că acordurile de la
Oslo stipulau nevoia de „menținere a integrității teritoriale...ca singură
unitate teritorială.” Circulația între cele două zone a rămas aproape complet
restricționată, cu excepția câtorva mici sectoare ale elitelor politice și,
într-o măsură mai mică, a marilor comercianți. În vreme ce în jur de 100.000 de
muncitori care făceau naveta (mai puțin de 5% din populație) primeau permise de
muncă în Israel, restului populației i se refuzau aceste permise de a călători
în cealaltă parte a teritoriilor ocupate.
În Cisiordania și
Gaza (mai ales în cea din urmă), zonele construite au devenit izolate unele de
celelalte și de pământul care le înconjura. Aceste așa-numite zone autonome
erau marcate de drumuri israeliene de ocolire (pe care aveau voie să circule doar
coloniștii) și de zone de securitate controlate de armata israeliană (zona C),
permițând ca fiecare dintre aceste zone să poată fi blocată după placul inimii
Israelului. Numai între granițele municipale ale orașelor, populația nu trăia
sub control militar israelian direct. Pentru cei din satele din afara granițelor
municipale (zona B) și pentru cei și mai ghinioniști care trăiau cu totul în
afara granițelor municipale (zona C), ocupația militară israeliană directă
continua.
Această întreagă
configurație a expansiunii strategice a coloniilor și drumurile de ocolire au
fragmentat Cisiordania. Rezultatul a fost efectiva înlăturare a Ierusalimului
de pe harta palestiniană prin refuzul de a permite palestinienilor să intre în
oraș și prin împrejmuirea acestuia cu vaste colonii fortificate care nu doar că
separă Ierusalimul de hinterlandul suburban al Cisiordaniei, ci separă și
Cisiordania în două zone majore, nordică și sudică. Pe lângă toate acestea a
urmat iudaizarea intensivă a Ierusalimului extins, prin importarea a zeci de
mii de coloniști din interiorul Ierusalimului (și din rândul noilor imigranți
evrei) și campania birocratică ce avea ca scop transferarea rezidenților
palestinieni în afara orașului prin revocarea permiselor de rezidență.
În perioada
1998-2000, această fragmentare internă a Cisiordaniei și Gazei s-a accentuat
odată cu expansiunea coloniilor și lupta pentru consolidarea acestora în
blocuri masive pentru a le asigura supraviețuirea dincolo de statusul final.
Cel mai vătămător a fost felul în care zona C, cea mai puțin populată,
constituită din majoritatea pământului agricol palestinian, a devenit pur și
simplu o zonă acaparată de coloniști. Confiscarea de pământ pentru extinderea
coloniilor în zona C a mers mână în mână cu acceleratele demolări de case
pentru a încuraja și mai mult depopularea zonelor, în timp ce atacurile coloniștilor
asupra fermierilor palestinieni au devenit acte zilnice.
Cei care s-au opus
procesului Oslo considerau că însăși structura acordurilor era cea care a
determinat maniera implementării acestora. Edward Said susținea că defectul
fatal al procesului Oslo era acela că nu reprezenta nici un instrument de
decolonizare, nici un mecanism de implementare a rezoluțiilor UN relevante
pentru conflictul israeliano-palestinian. Așa încât, procesul fiind structural
incapabil să producă un acord viabil, avea să ducă, în mod inevitabil, la un
conflict viitor. Pentru a-și argumenta poziția, Said și ceilalți critici
susțineau că relația dintre Israel și PLO consolidată prin procesul Oslo, nu
era bazată pe o recunoaștere reciprocă a unor drepturi egale (sau măcar
comparabile). Așa încât, dezechilibrul puterii a determinat rezultatul
distorsionat al procesului. Prin intermediul acestuia, un Israel dominant
căutând să pună capăt poverii tactice a unei ocupații militare directe, a construit
un parteneriat cu o PLO slăbită și epuizată, în cadrul căruia, cel dintâi
poseda bunurile strategice din Cisiordania și Gaza (pământ, apă, granițe,
Ierusalim) și cel din urmă își asuma responsabilitatea formală față de
populația indigenă în cadrul unei entități palestiniene recunoscute. Era un
proces întemeiat pe interpretarea Israelului privind interesele sale de
securitate, cărora li se supuneau toate celelalte aspecte, inclusiv drepturile
palestiniene individuale și colective. Era un proces care în mod necesar ducea
la separare în cadrul teritoriilor ocupate sub hegemonie israeliană continuă,
opusă partajării Palestinei printr-o retragere israeliană multilaterală din Cisiordania
și Gaza. Făcând asta, procesul formaliza aranjamente echivalente cu
apartheidul.
Din această
perspectivă, accelerarea masivă a colonizării israeliene începând cu 1993 și
construcția paralelă a unei rețele de drumuri care să lege coloniile între ele
și de Israel într-o manieră care să ocolească și să împrejmuiască centrele
palestiniene, fragmentarea deliberată a zonelor PA în enclave etnice izolate,
controlul israelian strict al circulației palestiniene în, în afara și între
aceste enclave și efortul susținut de împiedicare a apariției unei economii
palestiniene independente, reflectau adevăratul „spirit al procesului Oslo”.
Mai mult, din
perspectiva caracterului bilateral al acordurilor (a căror implementare nu a
fost niciodată garantată de comunitatea internațională ci, mai degrabă, sponsorizată
de aliatul strategic al Israelului, SUA) devenea inevitabil ca dinamica
relației israeliano-palestiniană să fie guvernată de un dezechilibru uriaș al
puterii. Deoarece această dinamică făcea practic imposibilă corectarea neglijării
studiate a cerințelor de pace sau a distorsionărilor israeliene ulterioare, pur
și simplu a pavat drumul către un viitor conflict.
Între septembrie
1993 și 2000, totalul coloniștilor (excluzând Ierusalimul și împrejurimile) a
crescut de la 110.000 la 195.000. Rata anuală a implantării coloniștilor evrei
în coloniile ilegale din Cisiordania și Gaza era undeva la 4.200 între 1967 și
1993, 9.600 între 1986 și 1996 și peste 12.000 între 1994 și 2000.
Exproprierile de pământ au crescut și ele, ajungând la 40.178 de dunami (1
dunam = 0,25 acri) numai în 1999. Atât de insațiabilă a fost pofta Israelului
de pământ palestinian, încât e greu să nu remarci că realizarea propriu-zisă a
procesului Oslo a fost intermedierea ocupării israeliene a Iudeei și Samariei.
Statisticile dezvăluie și că Barak a fost un colonist mai lacom decât
Netanyahu. În primul an, „cabinetul păcii” a autorizat construirea a 1.924 de
așezări de-a lungul Liniei Verzi, spre deosebire de cabinetul lui Netanyahu
care autorizase 1.1960 în 1997.
Iar pentru a
integra aceste noi așezăminte și avanposturi din Israel, în 2000 s-au
investit 198 de milioane de dolari în rețele de drumuri de-a lungul Liniei
Verzi. Deoarece pentru fiecare 100 de kilometri de drum colonial era nevoie de
10.000 de dunami de pământ, mai mult de 40% din pământurile expropriate în 1999
au fost dedicate acestui scop, cauzând smulgerea a 15.000 de copaci. Aceste drumuri
aveau ca scop suplimentar și consolidarea și perpetuarea încercuirii enclavelor
palestiniene izolate. Și, împreună cu segmentarea pământului, devenise
imposibil să mergi mai mult de câțiva kilometri fără să intri pe un teritoriu
controlat de Israel și în acel univers unic al punctelor de control militare
unde se află soldați dedicați brutalizării sistematice și umilirii a tot ce
este arab.
Între timp, în
sfera economică, controlul permanent al Israelului asupra granițelor interne și
externe ale teritoriilor ocupate și blocada nesfârșită, instituționalizată
instaurată asupra Cisiordaniei și a Gazei mai ales, au taxat aspru populația.
Reclama făcută procesului Oslo în 1993 și 1994 promitea publicului palestinian
prosperitate economică. Însă, șapte ani mai târziu, tot mai mulți palestinieni
se zbăteau în sărăcie cruntă.
Pe acest fundal și-a
etalat Ehud Barak propunerile în cadrul summit-ului de la Camp David. Este clar
că în cadrul acestor negocieri, Israelul dorea, printre alte obiective,
anexarea permanentă a drumurilor și blocurilor de colonii localizate strategic
(fragmentând statul palestinian propus într-o serie de enclave); menținerea
autorității supreme asupra granițelor gazano-egiptene și
cisiordaniano-iordaniene; păstrarea controlului general asupra unui Ierusalim
extins în mod substanțial; și obținerea drepturilor oficiale și disproporționate
asupra apei. Cu alte cuvinte, entitatea palestiniană – ca aranjament asemănător
cu sistemul mandatului interbelic stabilit de Liga Națiunilor – avea să fie
redusă la un protectorat arab sub dominare și supraveghere israeliană. Între aceste
limite înguste, așa cum liderii israelieni nu au obosit să sublinieze,
palestinienii erau liberi să-și definească entitatea ca stat, imperiu sau orice
alt termen și-ar fi dorit.
Deși Intifada al-Aqsa
nu a debutat ca o revoltă împotriva procesului Oslo, un refuz de reîntoarcere
la statu-quo-ul de dinainte a reprezentat forța mobilizatoare și principalul
factor ce a unit toate nivelurile politicilor și societății palestiniene. În faza
sa inițială, cea de-a doua Intifadă a semănat mult cu prima: demonstrații în
masă soldându-se cu ciocniri între soldații israelieni înarmați și tinerii
palestinieni aruncători de pietre; greve generale; formarea unei coaliții largi
a facțiunilor palestiniene (Forțele Naționale și Islamice sau NIF) pentru a da
direcție revoltei; și expansiunea rapidă de la o regiune la alta. În câteva
zile s-au înregistrat schimburi de focuri între israelieni și palestinieni;
ofensive armate asupra avanposturilor israeliene din orașele palestiniene,
inclusiv asupra mormântului din Nablus declarat de coloniști în anii 1970 ca
fiind al lui Iosif; un număr mare de victime rezultate în urma deplasărilor
masive de forțe israeliene; și eforturi frenetice americane și arabe pentru a
repune procesul de pace pe drumul său.
Foarte repede,
însă, lucrurile au început să devieze de la aceste tipare. În locul Intifadei
armate care să o includă pe cea populară, ele s-au consolidat una pe cealaltă,
escaladând tot mai mult cu fiecare crimă israeliană. În prima Intifadă ciocnirile
fuseseră limitate la granițele dintre zona A și teritoriul sub control israelian,
de data aceasta s-au răspândit de-a lungul Liniei Verzi, pe măsură ce cetățenii
palestinieni ai Israelului ieșeau pe străzi să-și arate solidaritatea națională.
Și poate cel mai important, în loc ca PA să îndeplinească funcțiunile armatei
sud-libaneze, Fatah a început să acționeze ca Hizballah.
Militarizarea
revoltei este o altă caracteristică esențială a Intifadei al-Aqsa. Majoritatea
acțiunilor armate a fost condusă de Fatah tanzim,
facțiunea militantă a organizației Fatah și de elemente ale forțelor de
securitate preventivă a PA. Chiar dacă forțele palestiniene de securitate oficiale
au fost rar implicate în lupte, acest aspect a permis o mai mare justificare
din partea Israelului pentru folosirea forței militare. Fără îndoială,
participarea activă a Fatah ca forță organizată acționând cu autonomie relativă
a reprezentat cel mai important factor în transformarea ciocnirilor timpurii
într-o rebeliune susținută.
O explicație a acestor
factori o poate oferi relația complexă dintre Fatah și PA. Deși membrii Fatah
formau temelia PA, mișcarea ca atare nu era partidul de guvernare. Structura
organizațională pre-Oslo a Fatah din Cisiordania și Gaza, fusese în general mai
sceptică față de procesul de pace și avea o viziune mai dezvoltată asupra
societății palestiniene viitoare. Așa încât, Fatah rămăsese o mișcare politică
autonomă care nu era nici subordonată, nici în opoziție cu PA. În schimb, țelul
său era să rămână suficient de conectată la baza populară pentru a o putea
mobiliza în scopul obiectivelor naționale și să conducă societatea palestiniană
într-o nouă era, dar suficient de implicată în PA pentru a putea obține
resursele necesare împlinirii acestei ambiții.
Numai Fatah, care
avea legături cu serviciile de securitate și pe care conducerea PA ar fi
confruntat-o doar în circumstanțe extreme, se afla în poziția de a relua lupta
armată; dacă Hamas sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) ar
fi inițiat revolta înfruntând PA, ar fi fost strivite imediat de serviciile de
securitate. Deși exista o contradicție de bază între abordarea Intifadei
al-Aqsa din partea PA și cea a Fatah,
cele două puteau coexista atâta vreme cât revolta nu se dezvolta în moduri care
puteau amenința însăși existența PA și câtă vreme cea din urmă nu era dispusă
să pună capăt revoltei înainte de sfârșirea ocupației israeliene.
În principal,
strategia Fatah era de a schimba infrastructura israeliană de control. Acolo
unde Israelul a stabilit colonii izolate în interiorul sau la marginea orașelor
palestiniene pentru a le strangula, precum și drumurile de ocolire care le
aprovizionau au fost supuse atacurilor aproape zilnice, accentuându-le atât
vulnerabilitatea cât și faptul că, în loc să contribuie la securitatea
israeliană, erau de fapt călcâiul lui Ahile. Ca rezultat, pentru prima oară din
1967, mai mulți coloniști plecau decât se mutau în teritoriile ocupate. Dacă
Israelul ar fi răspuns cu întăriri masive, doar ar fi crescut numărul
potențialelor ținte. Dacă înăsprea blocada, ar fi crescut sprijinul pentru și
participarea la actele de rezistență armată. Dacă recurgea la bombardamente
aeriene și navale asupra orașelor palestiniene și la asasinarea militanților
palestinieni de trupele de comando aeroportate ar fi fost intens criticat și
izolat de comunitatea internațională. Și dacă ar fi decis să lichideze PA sau
să-i slăbească serviciile de securitate, n-ar fi avut nevoie decât să-și
reamintească ce a înlocuit PLO în Liban după ce Israelul a distrus-o în 1982.
Problema Israelului
era că strategia sa Field of Thorns – o combinație intensă de arme și efective
copleșitoare cu sancțiuni colective de mare amploare și operațiuni speciale
culminând cu invazia militară a teritoriilor PA – era concepută în mod special
pentru a păzi statu-quo-ul. Însă pentru PA și Fatah (ca să nu menționăm și
forțele de opoziție) problema era tocmai statu-quo-ul și opoziția față de
acesta era ceea ce le unea.
Într-adevăr,
principalele solicitări politice ale Intifadei al-Aqsa reflectau frustrarea și
furia acumulată în ultimii șapte ani: termenii de referință ai procesului Oslo
trebuiau să fie înlocuiți cu rezoluțiile UN relevante; acestea trebuiau să fie
implementate, nu negociate; iar procesul trebuia să fie garantat și acolo unde
era necesar, impus de comunitatea internațională. Mai specific, Israelul
trebuia să se retragă la granițele de dinainte de 1967 și să desființeze
coloniile sale evreiești ilegale. Trebuia să aleagă între pământ și pace.
Pentru a ajuta Israelul să se decidă, revolta îi amintea zilnic că nu poate să
le aibă pe amândouă.
Era clar, însă, că
Israelul nu avea să cedeze acestor solicitări. Pentru a clarifica acest lucru,
a dezlănțuit un val de violență fără precedent în istoria ocupației și a impus
o blocadă care a paralizat viața palestiniană și a omorât economia în fașă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu