marți, octombrie 25, 2016

Intifada al-Aqsa: concluzia inevitabilă a procesului Oslo





La sfârșitul lunii septembrie 2000, exista un consens general că Israelul și palestinienii se aflau în pragul unei înțelegeri – dacă nu înainte de alegerile prezidențiale americane de pe 6 noiembrie, atunci cu siguranță până la retragerea finală a lui Bill Clinton de la Casa Albă pe 20 ianuarie. Israelul și palestinienii reluaseră rapid negocierile după eșecul summit-ului de la Camp David în iulie, și până în septembrie se întâlniseră atât în SUA cât și în Orientul Mijlociu. Relatările sugerând că discrepanțele se îngustau au fost consolidate de o cină găzduită de prim ministrul israelian Ehud Barak pe 25 septembrie la reședința sa privată în onoarea președintelui palestinian Yasser Arafat. Patru zile mai târziu, lumea a fost uluită când intruziunea provocatoare a lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a declanșat o rebeliune palestiniană care în primele sale cinci luni a făcut tot atâtea victime cât întâia Intifadă în primul său an.

La vremea respectivă, în ciuda semnelor tot mai accentuate ale unei neliniști populare, păreau să existe motive întemeiate pentru negarea posibilității unei revolte susținute, asemănătoare celei dintre anii 1987-1993. Cel mai important motiv era acela că un conflict prelungit nu era dorit de conducerea palestiniană, deoarece ar fi contestat și poate chiar ar fi distrus bazele cooperării israeliano-palestiniene stabilite la Oslo. În plus, forțele politice despre care se credea că ar avea cel mai mare interes în a ațâța o revoltă, stângiștii palestinieni și opozițiile islamiste, au fost neutralizate de PA după procesul Oslo, în primul rând printr-un proces de marginalizare politică și fragmentare care efectiv le-a făcut irelevante și, în al doilea rând, printr-o campanie de represiune a Israelului în colaborare cu CIA, care le-a paralizat la nivel organizațional și militar. Principala mișcare, Fatah, condusă de Arafat, ce jucase un rol central în prima Intifadă, în această perioadă nu a reprezentat mai mult decât un apendice al PA.

La fel ca în cazul primei Intifade, un eveniment dramatic în contextul unui impas diplomatic a aprins scânteia unei reacții pe un teren deja minat. În 1987, elementul declanșator a fost uciderea unei eleve de către un colonist și moartea a șapte muncitori palestinieni într-un accident din Gaza, pe fondul unui summit arab dezamăgitor; în 2000 a fost vizita lui Ariel Sharon la Haram al-Sharif pe 28 septembrie și împușcarea mortală a șase palestinieni dintre cei care demonstrau la fața locului împotriva eșecului summit-ului de la Camp David (II) din iulie. Însă, în ambele cazuri trebuie să privim, dincolo de scântei, la factorii mai profunzi ce au determinat tranziția bruscă de la ceea ce părea un sistem de control rutinat, la violența răspândită ce implica tineri bărbați și femei gata să-și dea viețile pentru sfârșirea statu-quo-ului.

Afrontul adus sensibilităților naționale și religioase de intrarea lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a fost suficient pentru a cauza proteste în masă, dar, chiar în combinație cu uciderea acelor palestinieni a doua zi, nu sugera izbucnirea unei revolte de o asemenea intensitate și durată. În condiții similare, ca de exemplu masacrul de la al-Aqsa din 1990 când 14 palestinieni au fost uciși, masacrul din 1994 a 29 de musulmani care se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron în luna sfântă a Ramadanului sau săparea în 1996 a unui tunel israelian de-a lungul Haram al-Sharifului sub guvernul Netanyahu, nu s-a produs o reacție comparabilă.

Deși contextul imediat al revoltei explică într-o mare măsură originile sale, trebuie luat în calcul și fundalul relațiilor israeliano-palestiniene negociate în cadrul procesului Oslo din 1993. Deosebit de important a fost impactul implementării procesului asupra vieților palestinienilor din Cisiordania și Gaza care, în marea lor majoritate, sprijiniseră acordurile de la Oslo. După demararea așa-zisului proces de pace, ocupația militară, colonizarea de tip settler și subdezvoltarea economică s-au accentuat, când lumea se aștepta ca acestea să dispară. Dezamăgirea și frustrările cauzate de aceste speranțe și așteptări înșelate au deținut un rol central în declanșarea celei de-a doua Intifade.

Nu există nicio îndoială că Israelul a refuzat să implementeze acordurile semnate și că și-a încălcat angajamentul. O simplă comparație între Declarația Principiilor din septembrie 1993 („Oslo”), acordurile interimare din septembrie 1995 („Oslo II”), protocolul Hebron din ianuarie 1997, memorandumul Wye din octombrie 1998 și acordurile de la Sharm al-Shaykh din septembrie 1999 dezvăluie un tipar clar al refuzului Israelului de a pune în practică propriile angajamente, după care caută și obține dizolvarea acestora prin noi acorduri, apoi se angajează într-o nerespectare sistematică a obligațiilor și în final solicită noi negocieri care vor duce la niște viitoare acorduri care, la rândul lor, vor fi dizolvate.

Acest tipar se evidențiase cel mai puternic atunci când a venit vorba de retragerea forțelor militare israeliene din Cisiordania și Fâșia Gaza. În afara retragerii inițiale a Israelului din Ierihon și Gaza în 1994, trei retrageri de trupe israeliene din Cisiordania urmau să se petreacă în timpul unei faze tranzitorii de cinci ani. Deși variatele acorduri nu menționau în mod explicit suprafața de pământ cisiordanian care urma să fie returnat ca rezultat al celor trei retrageri de trupe, PA și suporterii palestinieni ai procesului Oslo au presupus (și în mod cert așa i-a făcut să creadă guvernul Rabin) că suprafața respectivă va cuprinde toate teritoriile ocupate în 1967.

Această interpretare optimistă a perioadei de tranziție avea să sufere odată cu cea de-a doua, zgârcită, retragere de trupe sub Netanyahu. Însă, în ton cu gândirea administrației americane, optimiștii încă puteau crede că o revenire a partidului laburist va marca o reîntoarcere la „spiritul inițial” al acordurilor. Așa încât, alegerea lui Ehud Barak în funcția de prim ministru în 1999 a fost bine primită. Dar optimiștii, printre alte aspecte, nu au luat în considerare faptul că Barak, din funcția de ministru de interne în guvernul Rabin, votase împotriva acordurilor de la Oslo, într-o vreme în care încrederea în procesul respectiv se afla în punctul său culminant.

Barak a refuzat a treia retragere de trupe pe care el însuși o renegociase în cadrul acordurilor de la Sharm al-Shaykh în septembrie 1999, insistând să se treacă direct la discuțiile despre statusul final. Asta a însemnat că, atunci când a avut loc summit-ul de la Camp David între 11 și 25 iulie, PA a fost forțată să negocieze problemele legate de statusul permanent având doar 42% din teritoriu sub controlul său întreg sau parțial (control întreg asupra 18% – centrele urbane din zona A; control comun a 24% – satele și alte suprafețe din zona B). Înțelegerea inițială ca retragerea din marea majoritate a teritoriilor ocupate să fie încheiată în timpul perioadei de tranziție ca precondiție a statusului final, era transformată acum într-o retragere condiționată de concesiile palestiniene în legătură cu problemele legate de statusul final. Această mutație a reprezentat consecința inevitabilă a masivului dezechilibru de putere dintre cele doua părți, dezechilibru care a definit logica Oslo pe întregul parcurs al procesului.

Aici ar trebui să menționăm că liderul palestinian Yasser Arafat a făcut, încă de la început, în discursul său politic, o distincție clară între concesiile pe care au fost siliți să le facă în timpul fazei de tranziție a procesului Oslo (privind libertatea internă de mișcare, drumurile de ocolire, aranjamentele economice, împărțirea apei, ș.a.m.d.) și „punctele fierbinți” ale principalelor probleme odată ce au început discuțiile despre statusul final. Așadar, conducerea palestiniană a prezentat dezamăgirile inițiale legate de Oslo ca întâmplări neprevăzute, impuse de nevoia de a aduce acasă Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) din exil și de a consolida o entitate palestiniană autonomă, după care ar fi putut să pornească la lupta extinsă pentru statalitate de la noua sa bază de acasă. Pe măsură ce concesiile și eșecurile perioadei tranziționale au început să se acumuleze, era logic ca palestinienii să fie forțați să apere cu și mai multă intensitate aceste puncte fierbinți în cadrul discuțiilor despre statusul final. La un anumit nivel, eșecul negocierilor de la Camp David a fost rezultatul unei confruntări între două logici rivale: așteptările israeliene în legătură cu concesiile palestiniene privind problemele legate de statusul final în schimbul unei bucăți mai mari de pământ versus imposibilitatea conducerii palestiniene de a mai face concesii în legătură cu statusul final deoarece se făcuseră deja foarte multe concesii în timpul perioadei de tranziție.

O altă teorie este aceea că Ehud Barak s-a dus la Camp David cu intenția clară de a provoca eșecul negocierilor. Nedorind să facă niciun fel de concesii palestinienilor, acesta a optat să îi lase pe ei să-i ofere o cale de ieșire din aceste negocieri. Acesta este scenariul în care cred majoritatea negociatorilor palestinieni, dar are aderenți și în rândul israelienilor. Adevăratul scop al participării Israelului la Camp David ar fi fost crearea unei crize care să submineze rezultatele invitând respingerea palestiniană. Iată ce scria Dan Margalit, un jurnalist apropiat de conducerea israeliană, cu o săptămână înainte de începerea negocierilor de la Camp David:

„Cam asta ar trebui să se întâmple cu palestinienii: Barak le va prezenta niște propuneri care să sugereze că este dispus să facă niște concesii foarte dificile pentru Israel. Dacă sunt respinse, atât lumea arabă cât și cea vestică va înțelege că Arafat nu este diferit de Asad, din moment ce, în clipa decisivă, el a preferat comoditatea rutinei conflictului decât îndrăzneala de a face pace.”

Contextul mai profund al celei de-a doua Intifade este experiența propriu-zisă a procesului Oslo suferită de populația din Cisiordania și Gaza. Principalele caracteristici ale fazei interimare extinse au dat naștere unei situații de neconceput pentru majoritatea oamenilor și greu de suportat pentru sute de mii. Situația nu s-a îmbunătățit sub mandatul lui Ehud Barak ci s-a simțit ca o adâncire a unor procese negative accelerate sub mandatul lui Netanyahu. Care sunt aceste procese?

Primul a fost continuarea separării Cisiordaniei de Gaza, în ciuda faptului că acordurile de la Oslo stipulau nevoia de „menținere a integrității teritoriale...ca singură unitate teritorială.” Circulația între cele două zone a rămas aproape complet restricționată, cu excepția câtorva mici sectoare ale elitelor politice și, într-o măsură mai mică, a marilor comercianți. În vreme ce în jur de 100.000 de muncitori care făceau naveta (mai puțin de 5% din populație) primeau permise de muncă în Israel, restului populației i se refuzau aceste permise de a călători în cealaltă parte a teritoriilor ocupate.

În Cisiordania și Gaza (mai ales în cea din urmă), zonele construite au devenit izolate unele de celelalte și de pământul care le înconjura. Aceste așa-numite zone autonome erau marcate de drumuri israeliene de ocolire (pe care aveau voie să circule doar coloniștii) și de zone de securitate controlate de armata israeliană (zona C), permițând ca fiecare dintre aceste zone să poată fi blocată după placul inimii Israelului. Numai între granițele municipale ale orașelor, populația nu trăia sub control militar israelian direct. Pentru cei din satele din afara granițelor municipale (zona B) și pentru cei și mai ghinioniști care trăiau cu totul în afara granițelor municipale (zona C), ocupația militară israeliană directă continua.

Această întreagă configurație a expansiunii strategice a coloniilor și drumurile de ocolire au fragmentat Cisiordania. Rezultatul a fost efectiva înlăturare a Ierusalimului de pe harta palestiniană prin refuzul de a permite palestinienilor să intre în oraș și prin împrejmuirea acestuia cu vaste colonii fortificate care nu doar că separă Ierusalimul de hinterlandul suburban al Cisiordaniei, ci separă și Cisiordania în două zone majore, nordică și sudică. Pe lângă toate acestea a urmat iudaizarea intensivă a Ierusalimului extins, prin importarea a zeci de mii de coloniști din interiorul Ierusalimului (și din rândul noilor imigranți evrei) și campania birocratică ce avea ca scop transferarea rezidenților palestinieni în afara orașului prin revocarea permiselor de rezidență.

În perioada 1998-2000, această fragmentare internă a Cisiordaniei și Gazei s-a accentuat odată cu expansiunea coloniilor și lupta pentru consolidarea acestora în blocuri masive pentru a le asigura supraviețuirea dincolo de statusul final. Cel mai vătămător a fost felul în care zona C, cea mai puțin populată, constituită din majoritatea pământului agricol palestinian, a devenit pur și simplu o zonă acaparată de coloniști. Confiscarea de pământ pentru extinderea coloniilor în zona C a mers mână în mână cu acceleratele demolări de case pentru a încuraja și mai mult depopularea zonelor, în timp ce atacurile coloniștilor asupra fermierilor palestinieni au devenit acte zilnice.

Cei care s-au opus procesului Oslo considerau că însăși structura acordurilor era cea care a determinat maniera implementării acestora. Edward Said susținea că defectul fatal al procesului Oslo era acela că nu reprezenta nici un instrument de decolonizare, nici un mecanism de implementare a rezoluțiilor UN relevante pentru conflictul israeliano-palestinian. Așa încât, procesul fiind structural incapabil să producă un acord viabil, avea să ducă, în mod inevitabil, la un conflict viitor. Pentru a-și argumenta poziția, Said și ceilalți critici susțineau că relația dintre Israel și PLO consolidată prin procesul Oslo, nu era bazată pe o recunoaștere reciprocă a unor drepturi egale (sau măcar comparabile). Așa încât, dezechilibrul puterii a determinat rezultatul distorsionat al procesului. Prin intermediul acestuia, un Israel dominant căutând să pună capăt poverii tactice a unei ocupații militare directe, a construit un parteneriat cu o PLO slăbită și epuizată, în cadrul căruia, cel dintâi poseda bunurile strategice din Cisiordania și Gaza (pământ, apă, granițe, Ierusalim) și cel din urmă își asuma responsabilitatea formală față de populația indigenă în cadrul unei entități palestiniene recunoscute. Era un proces întemeiat pe interpretarea Israelului privind interesele sale de securitate, cărora li se supuneau toate celelalte aspecte, inclusiv drepturile palestiniene individuale și colective. Era un proces care în mod necesar ducea la separare în cadrul teritoriilor ocupate sub hegemonie israeliană continuă, opusă partajării Palestinei printr-o retragere israeliană multilaterală din Cisiordania și Gaza. Făcând asta, procesul formaliza aranjamente echivalente cu apartheidul.

Din această perspectivă, accelerarea masivă a colonizării israeliene începând cu 1993 și construcția paralelă a unei rețele de drumuri care să lege coloniile între ele și de Israel într-o manieră care să ocolească și să împrejmuiască centrele palestiniene, fragmentarea deliberată a zonelor PA în enclave etnice izolate, controlul israelian strict al circulației palestiniene în, în afara și între aceste enclave și efortul susținut de împiedicare a apariției unei economii palestiniene independente, reflectau adevăratul „spirit al procesului Oslo”.

Mai mult, din perspectiva caracterului bilateral al acordurilor (a căror implementare nu a fost niciodată garantată de comunitatea internațională ci, mai degrabă, sponsorizată de aliatul strategic al Israelului, SUA) devenea inevitabil ca dinamica relației israeliano-palestiniană să fie guvernată de un dezechilibru uriaș al puterii. Deoarece această dinamică făcea practic imposibilă corectarea neglijării studiate a cerințelor de pace sau a distorsionărilor israeliene ulterioare, pur și simplu a pavat drumul către un viitor conflict.

Între septembrie 1993 și 2000, totalul coloniștilor (excluzând Ierusalimul și împrejurimile) a crescut de la 110.000 la 195.000. Rata anuală a implantării coloniștilor evrei în coloniile ilegale din Cisiordania și Gaza era undeva la 4.200 între 1967 și 1993, 9.600 între 1986 și 1996 și peste 12.000 între 1994 și 2000. Exproprierile de pământ au crescut și ele, ajungând la 40.178 de dunami (1 dunam = 0,25 acri) numai în 1999. Atât de insațiabilă a fost pofta Israelului de pământ palestinian, încât e greu să nu remarci că realizarea propriu-zisă a procesului Oslo a fost intermedierea ocupării israeliene a Iudeei și Samariei. Statisticile dezvăluie și că Barak a fost un colonist mai lacom decât Netanyahu. În primul an, „cabinetul păcii” a autorizat construirea a 1.924 de așezări de-a lungul Liniei Verzi, spre deosebire de cabinetul lui Netanyahu care autorizase 1.1960 în 1997.

Iar pentru a integra aceste noi așezăminte și avanposturi din Israel, în 2000 s-au investit 198 de milioane de dolari în rețele de drumuri de-a lungul Liniei Verzi. Deoarece pentru fiecare 100 de kilometri de drum colonial era nevoie de 10.000 de dunami de pământ, mai mult de 40% din pământurile expropriate în 1999 au fost dedicate acestui scop, cauzând smulgerea a 15.000 de copaci. Aceste drumuri aveau ca scop suplimentar și consolidarea și perpetuarea încercuirii enclavelor palestiniene izolate. Și, împreună cu segmentarea pământului, devenise imposibil să mergi mai mult de câțiva kilometri fără să intri pe un teritoriu controlat de Israel și în acel univers unic al punctelor de control militare unde se află soldați dedicați brutalizării sistematice și umilirii a tot ce este arab.

Între timp, în sfera economică, controlul permanent al Israelului asupra granițelor interne și externe ale teritoriilor ocupate și blocada nesfârșită, instituționalizată instaurată asupra Cisiordaniei și a Gazei mai ales, au taxat aspru populația. Reclama făcută procesului Oslo în 1993 și 1994 promitea publicului palestinian prosperitate economică. Însă, șapte ani mai târziu, tot mai mulți palestinieni se zbăteau în sărăcie cruntă.

Pe acest fundal și-a etalat Ehud Barak propunerile în cadrul summit-ului de la Camp David. Este clar că în cadrul acestor negocieri, Israelul dorea, printre alte obiective, anexarea permanentă a drumurilor și blocurilor de colonii localizate strategic (fragmentând statul palestinian propus într-o serie de enclave); menținerea autorității supreme asupra granițelor gazano-egiptene și cisiordaniano-iordaniene; păstrarea controlului general asupra unui Ierusalim extins în mod substanțial; și obținerea drepturilor oficiale și disproporționate asupra apei. Cu alte cuvinte, entitatea palestiniană – ca aranjament asemănător cu sistemul mandatului interbelic stabilit de Liga Națiunilor – avea să fie redusă la un protectorat arab sub dominare și supraveghere israeliană. Între aceste limite înguste, așa cum liderii israelieni nu au obosit să sublinieze, palestinienii erau liberi să-și definească entitatea ca stat, imperiu sau orice alt termen și-ar fi dorit.

Deși Intifada al-Aqsa nu a debutat ca o revoltă împotriva procesului Oslo, un refuz de reîntoarcere la statu-quo-ul de dinainte a reprezentat forța mobilizatoare și principalul factor ce a unit toate nivelurile politicilor și societății palestiniene. În faza sa inițială, cea de-a doua Intifadă a semănat mult cu prima: demonstrații în masă soldându-se cu ciocniri între soldații israelieni înarmați și tinerii palestinieni aruncători de pietre; greve generale; formarea unei coaliții largi a facțiunilor palestiniene (Forțele Naționale și Islamice sau NIF) pentru a da direcție revoltei; și expansiunea rapidă de la o regiune la alta. În câteva zile s-au înregistrat schimburi de focuri între israelieni și palestinieni; ofensive armate asupra avanposturilor israeliene din orașele palestiniene, inclusiv asupra mormântului din Nablus declarat de coloniști în anii 1970 ca fiind al lui Iosif; un număr mare de victime rezultate în urma deplasărilor masive de forțe israeliene; și eforturi frenetice americane și arabe pentru a repune procesul de pace pe drumul său.

Foarte repede, însă, lucrurile au început să devieze de la aceste tipare. În locul Intifadei armate care să o includă pe cea populară, ele s-au consolidat una pe cealaltă, escaladând tot mai mult cu fiecare crimă israeliană. În prima Intifadă ciocnirile fuseseră limitate la granițele dintre zona A și teritoriul sub control israelian, de data aceasta s-au răspândit de-a lungul Liniei Verzi, pe măsură ce cetățenii palestinieni ai Israelului ieșeau pe străzi să-și arate solidaritatea națională. Și poate cel mai important, în loc ca PA să îndeplinească funcțiunile armatei sud-libaneze, Fatah a început să acționeze ca Hizballah.

Militarizarea revoltei este o altă caracteristică esențială a Intifadei al-Aqsa. Majoritatea acțiunilor armate a fost condusă de Fatah tanzim, facțiunea militantă a organizației Fatah și de elemente ale forțelor de securitate preventivă a PA. Chiar dacă forțele palestiniene de securitate oficiale au fost rar implicate în lupte, acest aspect a permis o mai mare justificare din partea Israelului pentru folosirea forței militare. Fără îndoială, participarea activă a Fatah ca forță organizată acționând cu autonomie relativă a reprezentat cel mai important factor în transformarea ciocnirilor timpurii într-o rebeliune susținută.

O explicație a acestor factori o poate oferi relația complexă dintre Fatah și PA. Deși membrii Fatah formau temelia PA, mișcarea ca atare nu era partidul de guvernare. Structura organizațională pre-Oslo a Fatah din Cisiordania și Gaza, fusese în general mai sceptică față de procesul de pace și avea o viziune mai dezvoltată asupra societății palestiniene viitoare. Așa încât, Fatah rămăsese o mișcare politică autonomă care nu era nici subordonată, nici în opoziție cu PA. În schimb, țelul său era să rămână suficient de conectată la baza populară pentru a o putea mobiliza în scopul obiectivelor naționale și să conducă societatea palestiniană într-o nouă era, dar suficient de implicată în PA pentru a putea obține resursele necesare împlinirii acestei ambiții.

Numai Fatah, care avea legături cu serviciile de securitate și pe care conducerea PA ar fi confruntat-o doar în circumstanțe extreme, se afla în poziția de a relua lupta armată; dacă Hamas sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) ar fi inițiat revolta înfruntând PA, ar fi fost strivite imediat de serviciile de securitate. Deși exista o contradicție de bază între abordarea Intifadei al-Aqsa din partea PA și cea a Fatah, cele două puteau coexista atâta vreme cât revolta nu se dezvolta în moduri care puteau amenința însăși existența PA și câtă vreme cea din urmă nu era dispusă să pună capăt revoltei înainte de sfârșirea ocupației israeliene.

În principal, strategia Fatah era de a schimba infrastructura israeliană de control. Acolo unde Israelul a stabilit colonii izolate în interiorul sau la marginea orașelor palestiniene pentru a le strangula, precum și drumurile de ocolire care le aprovizionau au fost supuse atacurilor aproape zilnice, accentuându-le atât vulnerabilitatea cât și faptul că, în loc să contribuie la securitatea israeliană, erau de fapt călcâiul lui Ahile. Ca rezultat, pentru prima oară din 1967, mai mulți coloniști plecau decât se mutau în teritoriile ocupate. Dacă Israelul ar fi răspuns cu întăriri masive, doar ar fi crescut numărul potențialelor ținte. Dacă înăsprea blocada, ar fi crescut sprijinul pentru și participarea la actele de rezistență armată. Dacă recurgea la bombardamente aeriene și navale asupra orașelor palestiniene și la asasinarea militanților palestinieni de trupele de comando aeroportate ar fi fost intens criticat și izolat de comunitatea internațională. Și dacă ar fi decis să lichideze PA sau să-i slăbească serviciile de securitate, n-ar fi avut nevoie decât să-și reamintească ce a înlocuit PLO în Liban după ce Israelul a distrus-o în 1982.

Problema Israelului era că strategia sa Field of Thorns – o combinație intensă de arme și efective copleșitoare cu sancțiuni colective de mare amploare și operațiuni speciale culminând cu invazia militară a teritoriilor PA – era concepută în mod special pentru a păzi statu-quo-ul. Însă pentru PA și Fatah (ca să nu menționăm și forțele de opoziție) problema era tocmai statu-quo-ul și opoziția față de acesta era ceea ce le unea.

Într-adevăr, principalele solicitări politice ale Intifadei al-Aqsa reflectau frustrarea și furia acumulată în ultimii șapte ani: termenii de referință ai procesului Oslo trebuiau să fie înlocuiți cu rezoluțiile UN relevante; acestea trebuiau să fie implementate, nu negociate; iar procesul trebuia să fie garantat și acolo unde era necesar, impus de comunitatea internațională. Mai specific, Israelul trebuia să se retragă la granițele de dinainte de 1967 și să desființeze coloniile sale evreiești ilegale. Trebuia să aleagă între pământ și pace. Pentru a ajuta Israelul să se decidă, revolta îi amintea zilnic că nu poate să le aibă pe amândouă.

Era clar, însă, că Israelul nu avea să cedeze acestor solicitări. Pentru a clarifica acest lucru, a dezlănțuit un val de violență fără precedent în istoria ocupației și a impus o blocadă care a paralizat viața palestiniană și a omorât economia în fașă.


Niciun comentariu: