vineri, octombrie 14, 2016

Țara cedrilor sub semnul violenței




Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.


Lunga confruntare ce a îndoliat pământul libanez, începând din aprilie 1975, își găsește geneza într-o multitudine de cauze de ordin intern. Marile inechități sociale existente, îndeosebi la Beirut, prezentau tabloul unui contrast evident, extrem de vizibil, între ultra-luxoasele cartiere moderne și înfățișarea dezolantă a ghetourilor mizeriei din periferii, între opulența sfidătoare a păturii avute și sărăcia lucie în care se zbăteau zeci și sute de mii de dezmoșteniți ai soartei. Se perpetuaseră, de asemenea, vechi adversități între comunitățile religioase, accentuate de sistemul confesional aflat la baza organizării statului libanez după dobândirea independenței sale din 1943. În arena politică se ciocneau forțe de o mare diversitate, într-o paletă de orientări politice, care mergeau de la extrema stângă la extrema dreaptă, însumând peste 40 de partide și grupări. La acestea se adăuga o împărțire generală a opțiunilor între „arabism” și „occidentalism”, la rândul lor cu subdivizări între filo-palestinieni și anti-palestinieni, în condițiile când pe teritoriul Libanului trăiau circa 400.000 de refugiați instalați începând din 1948, după exodul ce a urmat declanșării primului război arabo-israelian. Atitudinea forțelor politice și comunitare față de palestinieni și alianța strategică a acestora cu stânga libaneză și cu majoritatea musulmană a populației țării și-au pus și ele, fără îndoială, amprenta asupra evenimentelor din perioada războiului civil, chiar dacă acesta a avut ca protagoniste principale și permanente forțele politice și comunitare libaneze.

Dar, fără a escamota contradicțiile evidente din sânul societății libaneze, neomițându-le din calcul, trebuie însă spus că factorul esențial, determinant, al declanșării și întreținerii conflictului ce avea să sfâșie mica țară mediteraneană, l-a constituit, neîndoielnic, continua și insistenta imixtiune străină. Ea a avut diverse fațete, de la provocări și acte de diversiune, de la finanțarea războiului civil și aprovizionarea sa cu arme, până la intervenții directe terestre, aeriene și navale.

Despre fețele văzute și nevăzute ale războiului din Liban s-a scris și se va mai scrie mult; au apărut mii de articole, s-au tipărit zeci de cărți în care descrierea faptelor reale depășea imaginația oricărei ficțiuni. Desigur, foarte multe fapte din umbră au rămas încă ascunse și vor trece ani și ani până ce ele vor fi depistate și aduse la lumină pentru a întări convingerea, deja exprimată de o serie de autori, că „războiul civil” libanez a fost în ultimă instanță un război al serviciilor secrete, care s-au folosit de diverși pioni, conștienți sau inconștienți, pentru a-și face jocul, miza fiind ansamblul Orientului Mijlociu cu complicatele, extrem de contorsionatele sale probleme.

Mister Andrew Wichlaw, blond, cu mustața tunsă scurt, îmbrăcat sport, într-un sveter bleumarin cu nasturi aurii, pantaloni gri deschis și purtând la cămașa deschisă, înnodat în jurul gâtului, un fular de mătase, avea înfățișarea tipică a unui englez în vacanță. Sosise în acea zi de 6 aprilie 1973, cu cursa „Alitalia” de la Roma, de unde avusese grijă să-și comande, din timp, telefonic, o cameră la „Sands of Lebanon”, hotel cotat cu patru stele, situat pe plaja dinspre Ouzai, la marginea sudică a capitalei libaneze.

La început de aprilie, sezonul turistic la Beirut abia se pregătea pentru deschidere, cu toate că mercurul termometrelor staționa de vreo două săptămâni în jurul a 30 de grade Celsius, iar apa mării se dovedea tocmai bună de scăldat. Andrew Wichlaw, un pasionat al pescuitului subacvatic, își alesese special această perioadă, mai puțin aglomerată, pentru a putea să se dedice netulburat sportului său preferat. Turistul englez, extrem de mulțumit de primele sale constatări, se hotărâse pe loc să rețină camera pentru două săptămâni cât socotise el că va rămâne să-și petreacă vacanța în Liban.

Trecuseră trei zile și vânătorul subacvatic de pe malul Tamisei nu înceta să guste deliciile sportului preferat, reușind câteva capturi de toată frumusețea, fără a se îndepărta prea mult din raza hotelului. Cum nopțile erau calde și luna plină atârnând pe cer ca un gigantic lampadar lumina până în fundul mării, domnul Wichlaw a hotărât să-și încerce norocul și la ore mai târzii. Astfel, în seara de 9 aprilie avea să pornească la vânătoare, dispărând sub luciul sclipitor al mării, de unde însă nu va mai reveni niciodată în camera sa de la hotelul „Sands of Lebanon”. A doua zi, personalul hotelului avea să constate că, odată cu dispariția în valuri a clientului britanic, se volatilizase și Buickul închiriat de el.

Cam la aceeași oră din noapte, alți cinci turiști străini dispăreau la rândurile lor din hotelurile unde erau cazați. Și, ca o coincidență, odată cu ei se făcuseră nevăzute și limuzinele pe care le închiriaseră, fiecare pe numele său, de la o firmă de turism specializată în acest domeniu. Câteva ore mai târziu, o patrulă a poliției libaneze avea să descopere, aliniate pe faleza Ramlet el-Bayda, un șir de șase limuzine cu portierele deschise, fără stăpân. În portbagajul desfăcut al uneia dintre ele, se distingeau mari pete de sânge, indicând, după urmele lăsate, că acolo fuseseră înghesuite corpurile a două persoane, probabil fără viață.

Nu departe de locul unde se opriseră cele șase autoturisme, lângă zidurile de cărămidă roșie ale unui hotel în construcție, sub un palmier singuratec, era așezat pe pământ, pentru a nu atrage atenția, un grup de vreo 30 de indivizi îmbrăcați în haine pestrițe: blugi și cămăși colorate, uniforme ale jandarmeriei libaneze sau salopete leopard de camuflaj ale fedainilor (luptători ai gherilelor palestiniene) palestinieni. La volanele limuzinelor așteptate de această ciudată adunătură se aflau cei șase turiști străini, dispăruți ceva mai înainte de la hotelurile Sands of Lebanon, Coral Beach și Atlantic. Toți acești turiști misterioși erau buni cunoscători ai meandrelor cartierelor din Beirut pe care le studiaseră cu minuțiozitate, luni de zile, acasă, și apoi la fața locului înainte de aventura la care luau parte în acea noapte. Și ei, ca și toți componenții grupului adunat sub palmierul singuratic, vorbeau perfect limba arabă, întreaga operațiune fiind planificată și organizată până în cele mai mici amănunte de serviciile secrete israeliene de care aparțineau.„Turiștii străini” plecaseră în prealabil, din Tev Aviv, cu pașapoarte false, pentru a ajunge la Beirut pe rute ocolite, prin Roma, Frankfurt și Bruxelles, misiunea lor fiind aceea de a furniza mijloace de deplasare în capitala libaneză pentru comandoul ce avea să debarce în noaptea de 9 aprilie, transportat la țărm, în bărci pneumatice, de la bordul unei vedete militare ancorată în larg.

La un semnal, membrii comandoului au urcat pe șosea instalându-se în limuzinele conduse de Wichlaw, Aldoner, Ribert, Boussart, Eldret și Massey alias...cine știe cum se vor mai fi chemând, divizându-se și pornind în două direcții: primul grup spre centrul orașului, al doilea spre tabăra palestiniană de la Sabra aflată, în linie dreaptă, la mai puțin de doi kilometri de țărmul marii.

Trei Buickuri, rulând pe șoseaua litoralului spre oraș au traversat cartierul rezidențial Rauche, trecând apoi din bulevardul Charles de Gaulle în strada Verdun. Aici s-au oprit într-un punct situat la doar vreo doua-trei sute de metri distanță de o cazarmă a forțelor libaneze de securitate interioară. Strada era calmă, la acea oră circulația fiind destul de redusă.

La intrarea de sticlă a unui bloc cu șapte etaje, doi fedaini palestinieni, așezați comod în fotolii de răchită, stăteau de vorbă, ținând însă la îndemână, pe genunchi, pistoale-mitralieră. Ei făceau de gardă aici, în fiecare seară, de aproape doi ani. Văzând grupul de tineri coborând din cele trei încăpătoare automobile, fedainii se gândiră probabil: „niște hippies care se duc la decoratorul de teatru din blocul vecin”, unde urcau adesea, la ore târzii, fete și băieți cu părul lung și în blugi. Dar când aceștia se îndreptară direct spre ei, fedainii de gardă și-au dat seama că ceva nu era în regulă. Ultima constatare fusese însă tardivă, pentru că înainte de a putea ridica armele ce le țineau pe genunchi, „hippies” îi făcură inofensivi, folosindu-se de pistoale cu surdină.

Trecând pe lângă corpurile fedainilor ciuruiți de gloanțe, diversioniștii urcară la etajul șase unde locuia Yussef Najjar, șeful departamentului politic al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). În același moment, alt grup se oprea la etajele doi și trei dintr-un imobil alăturat, acolo unde își aveau apartamentele Kamal Adwane, responsabilul activităților palestiniene din teritoriile ocupate, și Kamal Nasser, ziarist și scriitor de valoare, purtătorul de cuvânt al OEP, membru în Comitetul Executiv al Organizației. Falșii „hippies” montară explozivi la ușile apartamentelor celor trei lideri palestinieni, sincronizând exploziile exact la aceeași oră: unu și cinci minute. Pătrunzând în interior ei îi vor ucide cu sânge rece, trăgând focuri de arme automate, pe cei trei lideri palestinieni. Soția lui Yussef Najjar căzu și ea grav rănită, lovită de câteva gloanțe iar unul dintre copiii săi, martor la întreaga dramă, va fi găsit abia a doua zi după amiază, rătăcind pe străzi cu mintea încețoșată.

Un jeep al „beretelor roșii” (brigada a 16-a a forțelor libaneze de securitate interioară – FSI, principala unitate de menținere a ordinii în Beirutul din acel timp) care efectua o patrulare de rutină, a fost alertat prin radio de un ofițer de serviciu de la cazarma acestora din apropiere: „Vedeți ce se întâmplă pe la palestinieni”. Cu puștile-mitralieră americane M-16 pregătite, „beretele roșii” se îndreptară în viteză spre imobilele unde locuiau liderii palestinieni. Dar ajungând la fața locului au căzut într-o ambuscadă, comandoul israelian care tocmai se retrăgea deschizând un foc puternic: doi polițiști libanezi fură uciși pe loc. Cerând prin radio întăriri, alte două jeepuri ale FSI sosiră în grabă, fiind primite și ele cu rafale de arme automate. La ora unu și douăzeci de minute, un ofițer de poliție libanez striga disperat în emițătorul-radio cerând să i se trimită de urgență o ambulanță: „Am răniți...Nu știu cine trage!”

La cartierul general al FSI confuzia era totală. De peste tot se primeau telefoane semnalând focuri de armă și încăierări. La Dora, în periferia capitalei, un garaj fusese aruncat în aer: trei muncitori sirieni și un libanez care dormeau acolo au fost uciși de explozie. În tabăra palestiniană Sabra se auzeau împușcături și explozii. La ora unu și treizeci de minute un ofițer de poliție libanez comunica, din strada Verdun, prin radio, comandamentului: „Aici totul s-a terminat. Criminalii au fugit cu trei automobile civile. Unde să trimit răniții?”

Cu zece minute înainte, sediul unei organizații palestiniene din Sabra fusese atacat de un grup armat îmbrăcat în uniforme de jandarmi libanezi și salopete leopard purtate, de obicei, de poliția militară a fedainilor. Un grup de cinci diversioniști, apropiindu-se de gărzile de la intrarea imobilului cu patru etaje, deschisese simultan focul cu arme automate dotate cu amortizor de zgomot. Înainte de a muri, unul dintre palestinienii de gardă reușise să tragă o rafală dând astfel alarma. La acea oră, se mai aflau în clădire câțiva fedaini înarmați; aceștia au răspuns cu un foc viu asediatorilor, care, aruncând grenade fumigene, reușiseră să pună stăpânire pe primul etaj. Unul dintre fedainii asediați relata ulterior: „Am telefonat la ora unu și douăzeci la sediul central al OEP pentru a informa că suntem atacați de israelieni. Îi recunoscusem din prima clipă. Am cerut să fie prevenit primul ministru libanez.”

La ora unu și cincizeci de minute, primul ministru libanez Saeb Salam reușea să-l găsească la telefon pe generalul Ghanem, comandantul șef al armatei, anunțându-l de atacul israelian împotriva palestinienilor. Generalul i-a promis că va pune armata în stare de alarmă. Dar primul tanc libanez ajungea în strada Verdun abia la ora două și zece minute. În acel moment, întregul efectiv al comandoului israelian, împreună cu cei șase „turiști” se îmbarcau la bordul vedetei ce aștepta în larg. Când blindatele armatei libaneze și-au făcut apariția în zona unde debarcase la miezul nopții comandoul, nava israeliană se afla deja în largul mării îndreptându-se spre Haifa, sub protecția aeriană a unei patrule de Phantom-uri.

Operațiunea „turiștilor liniștiți” se încheiase. La ora patru dimineața, un general israelian, purtător de cuvânt al autorităților militare, ținea o conferință de presă la Tel Aviv relatând ziariștilor, sculați din somn, întregul film al acțiunii de comando din Beirut. Dar în capitala libaneză zarva era departe de a se fi terminat. Ea avusese darul să deschidă o adevărată cutie a Pandorei, cu repercusiuni grave ce au jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor, inclusiv în declanșarea conflictului intern libanez.

Premierul Saeb Salam acuzase, a doua zi, comandamentul armatei de neglijență și întârziere în adoptarea măsurilor ce se impuneau, cerând demisia generalului Ghanem. Președintele republicii din acel timp, Suleiman Frangieh, a refuzat cererea premierului, ceea ce a provocat o criză gravă de guvern, Saeb Salam prezentându-și demisia. Între palestinieni și statul libanez s-a creat o încordare crescândă, antrenând totodată puternice divergențe între forțele politice și comunitare ale țării. Această stare de tensiune a condus, trei săptămâni mai târziu, la un mini-război între armata libaneză și forțele armate palestiniene de pe teritoriul Libanului, taberele palestiniene fiind bombardate cu artileria și aviația.

Intervențiile diplomatice ale statelor membre ale Ligii Statelor Arabe, negocierile dintre Organizația pentru Eliberarea Palestinei și statul libanez au reușit, până la urmă, să aplaneze conflictul armat care durase mai multe zile, cu pierderi umane de ambele părți. Dar atmosfera de neîncredere creată în urma operațiunii comandoului israelian s-a perpetuat, adâncindu-se, mai cu seamă că actele de diversiune puse la cale de vecinii de la frontiera sudică continuau să se înmulțească.

În primele luni ale anului 1975, situația generală s-a deteriorat îngrijorător pe întregul ansamblu al teritoriului libanez și în special în capitala țării, Beirut. Divergențele politice intercomunitare deveniseră tot mai acerbe și semne rău prevestitoare se făceau simțite pentru viitorul acestei țări prospere, cu un nivel de viață și civilizație ridicat, comparativ cu zona înconjurătoare, în pofida contrastelor sociale destul de vizibile. Aceste divergențe interne erau copios alimentate din afară cu fonduri și arme. Folosindu-se de perpetuarea vechii tradiții a posedării de arme de către populația civilă, va avea loc o adevărată revărsare a producției fabricilor de armament din străinătate, în sortimente diversificate și cantități uriașe, de cel mai nou tip.

Începutul războiului civil, care plutea în aer, s-a făcut la 13 aprilie 1975, când milițienii creștini de dreapta au masacrat în cartierul Ain Remmaneh din Beirut, 27 de palestinieni aflați într-un autobuz, ce se întorceau acasă, în taberele lor, de la o manifestare publică desfășurată în cealaltă parte a orașului. Cum cu o oră înainte avusese loc o provocare neidentificată împotriva milițienilor aparținând Partidului falangist al dreptei creștine, aceștia, iritați, au ciuruit cu rafale de pușcă mitralieră autobuzul cu palestinieni atunci când vehiculul a ajuns în dreptul lor.

Masacrul de la Ain Remmaneh a dat foc butoiului cu pulbere ce stătea de mai mult timp gata să explodeze, atmosfera fiind, în acel moment, extrem de încărcată, datorită unui șir de incidente anterioare. Ciocnirile care au avut loc în zilele următoare masacrului de la Ain Remmaneh între palestinieni, aliați cu grupările politice progresiste libaneze și milițiile falangiste, s-au transformat, pe parcurs, într-un interminabil război în care s-au intercalat aproape toate forțele politice și comunitățile libaneze, state arabe, Israelul și alte puteri străine, transformând străvechea „țară a cedrilor” într-un însângerat câmp de bătălie. Fără intervențiile străine, fără extraordinarul aflux de arme și permanentele intrigi țesute din afară, probabil că războiul civil libanez s-ar fi încheiat repede sau chiar n-ar fi izbucnit.

Primii refugiați palestinieni s-au stabilit pe teritoriul libanez în 1948, imediat după crearea statului Israel, fiind adăpostiți în tabere speciale, organizate pentru scopul respectiv. Numărul lor, inițial de 150.000, a crescut continuu după războaiele arabo-israeliene din zonă și, mai ales, după ocuparea în 1967 a altor teritorii arabe de către Israel, precum și datorită procesului demografic natural. În anul 1975, când a izbucnit războiul civil din Liban, UNRWA avea în evidența sa, pe teritoriul acestui stat, peste 200.000 de palestinieni cărora li se acordase asistență. Se considera însă, că numărul total al palestinienilor din Liban se apropia de 400.000, mulți dintre ei trăind în afara taberelor de refugiați și integrându-se în viața economică a țării.

Taberele palestiniene din Liban erau amplasate în zonele Tyr și Saida, din sudul Libanului, în periferiile și împrejurimile Beirutului, în podișul Bekaa dintre șirurile munților Liban și Antiliban și în nordul țării, în apropierea portului Tripoli, al doilea oraș ca mărime libanez. În aceste tabere și în primul rând la Beirut erau concentrate structurile politice și militare ale mișcării de rezistență, inclusiv conducerile Organizației pentru Eliberarea Palestinei și ale diferitelor organizații componente.

Pe parcursul războiului civil din 1975-1976, în care palestinienii au luptat alături de forțele politice progresiste libaneze, trei din taberele amplasate în perimetrul Beirutului au fost ocupate de milițiile coaliției de dreapta creștină care i-au alungat pe supraviețuitori, au incendiat și au ras cu buldozerele ceea ce mai rămăsese din construcțiile existente, comițând, totodată, excese sângeroase împotriva locuitorilor acestora. Este de menționat că două din tabere, Dbayeh și Jisr el-Basha, erau locuite de palestinieni creștini.

Începând din anul 1970, israelienii au întreprins numeroase acțiuni de represalii împotriva palestinienilor de pe teritoriul libanez, pentru fiecare atentat comis în Israel sau în afara granițelor acestuia, care afecta cetățeni ai săi. Principala țintă au constituit-o taberele palestiniene din sudul Libanului, ele fiind atacate din aer sau de pe mare, dar în multe rânduri și direct pe uscat, de trupele israeliene trecute peste frontiera în Liban. Au devenit victime ale represaliilor nu numai taberele palestiniene ci și satele libaneze de la graniță, bănuite de a adăposti fedaini. În toamna anului 1972, armata israeliană a ocupat, pentru 40 de ore, o porțiune întinsă a sudului Libanului. Bilanțul: 118 morți și 46 de răniți, o bună bucată din victime fiind libanezi, inclusiv militari ai armatei statale.

Treptat, operațiunile de represalii israeliene s-au extins și în alte zone ale Libanului. La 21 februarie 1973, trupe de comando israeliene transportate cu elicopterele, au atacat taberele palestiniene de la periferia orașului Tripoli. Imediat după atentatul întreprins de un grup de fedaini palestinieni în orășelul israelian Maalor, în mai 1974, aviația israeliană a bombardat șase tabere palestiniene și șase sate libaneze. În decembrie, Phantom-urile israeliene au atacat cu rachete și au mitraliat tabăra palestiniană Sabra din perimetrul capitalei libaneze. La începutul lunii ianuarie 1975, era distrusă localitatea libaneză Kfar Chouba, locuită în mod obișnuit de 4000 de oameni. În iulie au avut loc acțiuni combinate – terestre, aero și navale – împotriva taberelor palestiniene din zona Tyr. Spre sfârșitul anului respectiv au fost atacate din nou taberele palestiniene din nordul Libanului. Anii 1976-1977 au fost marcați de o serie de alte acțiuni israeliene împotriva teritoriului libanez, intrând în acțiune și artileria cu tragere lungă.

În paralel, se desfășura un război fără cruțare între serviciile secrete israeliene și palestinieni, pe diverse paralele și meridiane, creând la un moment dat o atmosferă apăsătoare de panică și nesiguranță în multe țări europene. În iulie 1973, o dramă consumată în stațiunea norvegiană de schi Lillehammer, a ridicat în parte valul de pe crâncenul război secret purtat de Mossad împotriva palestinienilor, aducând primele revelații publice în această direcție. Serviciile secrete de la Tel Aviv au comis, în afacerea respectivă, o eroare grosolană, luându-l pe un ospătar de origine marocană, căsătorit cu o norvegiană, drept Ali Hassan Salameh, șeful prezumtiv al organizației clandestine „Septembrie Negru”, care avea la activ o serie de acțiuni anti-israeliene. Un comando al Mossad-ului, trimis de urgență în Norvegia, l-a ciuruit cu gloanțe în plină stradă, pe marocanul care n-avea nici în clin nici în mânecă cu palestinienii, în afară de ghinionul asemănării fizice cu Ali Hassan Salameh. Acesta din urmă, în realitate șeful serviciilor de securitate ale OEP va pieri în 1979, împreună cu întreaga sa escortă, când un Volkswagen încărcat cu trotil a fost făcut să explodeze, prin telecomandă, de agenți ai Mossad-ului, în timp ce Salameh trecea pe un bulevard din capitala libaneză. Poliția norvegiană a arestat după drama de la Lillehammer, șase israelieni, membri ai unui grup de 16 agenți ai Mossad-ului, responsabili de mai multe atentate pe continentul european, în special pe teritoriul Italiei și Franței.

Cum în 1974 conducerea OEP a luat măsuri ferme pentru a pune capăt oricăror acțiuni palestiniene în afara Israelului și a teritoriilor ocupate, centrul de greutate al războiului secret și al represaliilor s-a mutat în zonă, îndeosebi pe teritoriul libanez, conflictul intern și haosul provocat de acesta favorizând tot felul de acțiuni întreprinse din afară.

Operațiunea de cea mai mare anvergură de până atunci, numită „Litani”, după fluviul ce taie de la est spre vest Libanul la jumătatea drumului dintre Saida și frontiera israeliană, s-a desfășurat începând de la 14 martie 1978. Cu trei zile înainte, un comando de fedaini palestinieni debarcase la 25 km sud de portul Haifa și, capturând un autobuz, l-a folosit pentru a mitralia automobilele ce veneau din sens invers. Drept represalii, puternice unități de trupe israeliene, evaluate la 20.000 de oameni, sprijiniți de tancuri și aviație, au invadat sudul Libanului ocupând cam o zecime din teritoriul acestei țări, de la frontieră și până la fluviul Litani. Informate din timp de operațiunea israeliană ce se punea la cale, formațiunile armate palestiniene s-au retras spre nord, grosul pierderilor suferindu-l populația civilă și milițiile de autoapărare din satele libaneze. Peste 700 de libanezi au fost uciși cu acest prilej, iar alți 160.000 au luat drumul exodului, devenind refugiați în propria lor țară, urmăriți de bombardamentele aeriene după ce satele le fuseseră devastate de tancuri și de tirul artileriei grele israeliene.

Libanul a înaintat imediat o plângere Consiliului de Securitate al ONU care, prin rezoluțiile 425 și 426, a cerut retragerea imediată a Israelului dincolo de frontierele de stat și instalarea, în zona ce va fi părăsită de trupele invadatoare, a unei „Forțe Interimare a Națiunilor Unite în Liban” (F.I.N.U.L.). Formată din 6000 de „căști albastre”, furnizate de zece state diferite, prezența acesteia s-a permanentizat prin prelungirea mandatului ei, din șase în șase luni, la solicitarea guvernului de la Beirut. Dar instalarea F.I.N.U.L. în sudul Libanului nu a reușit să pacifice regiunea. Retrăgându-se, israelienii au lăsat în urmă o forță mercenară sub comanda unui fost maior al armatei libaneze, Saad Haddad, care nici mai mult nici mai puțin, va proclama fâșia de teren ocupată de bandele sale drept „Statul Libanului Liber”, creând o atmosferă de neîncetată încordare în regiune prin repetate ciocniri cu palestinienii și forțele de rezistență libaneze, precum și prin numeroase incidente cu soldații din F.I.N.U.L.

După retragerea lor din sudul Libanului, israelienii au continuat să acționeze acolo, fie prin scurte incursiuni ale trupelor proprii, fie prin sprijinirea cu focul artileriei grele a milițiilor mercenare comandate de Haddad, în desele lor confruntări armate cu luptătorii palestinieni și cei ai grupărilor politice progresiste libaneze. De asemenea, aviația israeliană a atacat, în repetate rânduri, taberele palestiniene și o serie de localități din Liban. La rândul lor, palestinienii bombardau cu artileria, drept ripostă, așezările israeliene din imediata apropiere a graniței.

Vara anului 1981 a fost marcată de o nouă escaladare a violenței între israelieni și palestinienii din Liban. Acuzându-i pe fedainii din zona de frontieră libaneză de a fi tras mai multe proiectile reactive împotriva teritoriului Israelului, aviația acestei țări a întreprins, la 17 iulie 1981, cel mai distrugător raid deasupra Beirutului. Atacând în valuri, aparatele israeliene de vânătoare-bombardament au pus la pământ străzi întregi din cartierul Fakrani, în prelungirea taberei palestiniene Sabra, din vestul capitalei libaneze, provocând o adevărată hecatombă: 141 de morți și 730 de răniți.




O săptămână mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU ordona încetarea focului între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Negocieri secrete, prin mijlocirea lui Philip Habib, trimisul special în Orientul Mijlociu al președintelui american Reagan, au condus, până la urmă, la un acord tacit în această direcție, respectat, în general, cu destulă strictețe, în următoarea perioadă de nouă luni.

Guvernul israelian nu renunțase însă la vechiul său plan de a-i elimina pe palestinienii din Liban, de a le distruge structurile politice și militare din această țară pe care și-ar fi dorit-o neutră, cu care să încheie un acord de pace gen Camp David, și în care să se instaureze, dacă ar fi fost posibil, un regim net pro-occidental, aliat Israelului. În acest scop, pe parcursul războiului civil, personalități guvernamentale israeliene s-au întâlnit în secret cu conducători politici de dreapta din Liban și ulterior au furnizat armament forțelor creștine conservatoare. În ianuarie 1982, ministrul apărării al Israelului, generalul Sharon, vizita incognito Beirutul pentru a observa la fața locului amănuntele planului de invazie a Libanului, aflat în pregătire. În această acțiune israelienii se bucurau de sprijinul unor personalități sus-puse ale Administrației americane, care considerau că o operațiune militară reușită, conducând la neutralizarea palestinienilor și a Siriei, va deschide calea unui proces de pace în Orientul Mijlociu controlat îndeaproape de SUA și corespunzând pe deplin intereselor lor.

Observatorii din zonă semnalaseră de mai mult timp intenția Israelului de a invada sudul Libanului, punând capăt acordului de încetare a focului cu forțele comune palestiniano-libaneze progresiste, survenit în mod tacit la 24 iulie 1981. Încă cu câteva săptămâni înainte se relata despre concentrări de trupe israeliene la frontiera cu Libanul, iar bombardamentele aeriene din 21 aprilie și 8-9 mai 1982 împotriva unor tabere palestiniene de pe teritoriul libanez prefigurau acțiuni militare de mare anvergură. De asemenea, factori de răspundere israelieni continuau să facă declarații tot mai amenințătoare. Comentariile presei occidentale menționau că Israelul aștepta doar un pretext pentru a dezlănțui o nouă invazie în Liban și acesta a fost găsit când, în seara zilei de 3 iunie, ambasadorul israelian de la Londra, Shlomo Argov, a fost victima unui atentat.

Autorul principal al atentatului , care trăsese glonțul ce-l rănise pe ambasadorul israelian, avea asupra sa două pașapoarte: unul iordanian și unul irakian, se înțelege cu date false. Cercetările vor stabili că atentatorii aparțineau grupării extremiste a lui Abu Nidal, care de altfel revendicase din primul moment actul terorist prin telefoane date agențiilor de presă internaționale. Abu Nidal, pe numele său adevărat Sabri al-Banna, acționa de mai mulți ani în cea mai strictă clandestinitate. Intrând în disidență față de conducerea mișcării palestiniene, încercase în 1974 să-l asasineze pe Yasser Arafat, după cum indicau o serie de surse demne de încredere.  Exclus din Fatah și OEP, condamnat la moarte în contumacie de un tribunal revoluționar palestinian, Abu Nidal pusese bazele unei grupări secrete extremiste, de numele căreia vor fi legate în continuare, mai multe atentate sângeroase împotriva unor militanți palestinieni și a unor diplomați ai țărilor arabe.

Rănirea ambasadorului Argov a furnizat guvernului coaliției de dreapta Likud, condus de premierul Menahem Begin și avându-l ca ministru al apărării pe Ariel Sharon, binecunoscut din războaiele anterioare, pretextul așteptat pentru dezlănțuirea unei operațiuni de anvergură, minuțios pregătită de mai mult timp, împotriva structurilor militare și politice ale palestinienilor din Liban.

Folosind ca pretext atentatul, Israelul și-a trimis a doua zi aviația să bombardeze Beirutul. În ziua de 4 iunie, atacând în șapte valuri succesive cartiere de locuit din capitala libaneză, avioanele israeliene au provocat numeroase victime și pagube materiale. Aviația israeliană a continuat bombardamentele, la 5 iunie, împotriva unor tabere palestiniene și localități libaneze. Ca răspuns la bombardamentele israeliene, forțele palestiniene au deschis focul cu artilerie grea și aruncătoare de rachete împotriva unor așezări israeliene de la frontiera cu Libanul.

Convocat de urgență la cererea Libanului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în noaptea de 5 iunie, o rezoluție propusă de Japonia, prin care se cerea încetarea imediată a bombardamentelor israeliene și, în general, a focului. Dar, la numai câteva ore după adoptarea rezoluției respective, trupele israeliene, însoțite de tancuri, treceau masiv frontiera libaneză – la 6 iunie la prânz – înaintând pe trei direcții prin însuși dispozitivul forțelor ONU, incapabile să le bareze drumul, dat fiind inferioritatea netă a armamentului ușor de care dispuneau. La una din treceri o unitate norvegiană încercând să se opună, un militar al acesteia a fost ucis. În după amiaza zilei de 6 iunie, armata israeliană a început o amplă operațiune de desant la nord de orașul Saida, debarcând pe mare infanterie marină însoțită de blindate și lansând parașutiști, în timp ce aviația întreprindea raid după raid de-a lungul șoselei litoralului mediteranean.

În noaptea de 6 spre 7 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o nouă rezoluție, la propunerea Irlandei, prin care se cerea ca Israelul „să-și retragă imediat și simultan toate forțele militare până la frontierele Libanului, recunoscute pe plan internațional” și solicita tuturor părților „să înceteze imediat și simultan toate activitățile militare pe teritoriul libanez și peste frontiera libanezo-israeliană.” Nesocotind și această rezoluție a înaltului for internațional, Israelul a continuat la 7 iunie invazia sa în Liban intensificând bombardamentele aeriene în cursul cărora au fost, din nou, lovite cartiere de locuit din Beirut.

În noaptea următoare aviația israeliană a bombardat fără întrerupere orașul Saida, aflat la 40 km sud de orașul Beirut, cu o populație, în timpuri normale, de 150.000 de locuitori, în acel moment mult sporită datorită refugiaților din sud. În cursul zilei, distrugerile au fost amplificate de tirul artileriei terestre și de pe navele israeliene din largul mării.

În podișul Bekaa aveau loc primele ciocniri între trupele israeliene și cele siriene din „Forța Arabă de Descurajare”, care se compunea, în momentul invaziei israeliene, din circa 30.000 de soldați repartizați în două brigăzi blindate și două brigăzi mecanizate staționate în regiunile Bekaa, Jezzine și Chouf din munții Liban, la Beirut și în portul Tripoli din nordul țării. În aprilie 1981, în urma unor atacuri ale aviației israeliene, sirienii instalaseră în partea estică a podișului Bekaa, mai multe baterii de rachete sol-aer.

Pe parcursul primelor 60 de ore de la declanșarea invaziei, trupele israeliene au ocupat peste 1000 de kilometri pătrați din teritoriul libanez pe care trăia circa o jumătate de milion de oameni. Saida era înconjurată, iar raidurile aviației aeriene aveau să provoace, la 9 iunie, pierderi îngrozitoare în rândul populației civile, estimate de Crucea Roșie libaneză la 1000 de morți și peste 3000 de răniți.

La 10 iunie, israelienii au încercat să forțeze în direcția Beirut, debarcând pe plaja de la Ouzai, în dreptul aeroportului internațional; dar în fața rezistenței palestiniene și a milițiilor șiite aliate, atacurile lor au eșuat. În cursul dimineții de 11 iunie, au avut loc alte lupte înverșunate, în câmpia Bekaa, între sirieni și israelieni. Totodată, bombardamentele aeriene israeliene au făcut noi victime în rândul populației civile. Orașul Chtaura de pe această rută suferea și el grave distrugeri. În capitala libaneză, raidurile aeriene loveau zonele centrale, provocând moartea a circa 50 de persoane și rănirea a peste 150 numai în cursul unui singur atac.

În cursul serii de 12 iunie, israelienii vor ajunge în suburbiile de sud-est ale Beirutului, la Hadeth și la Baabda unde se afla reședința oficială a președintelui republicii, încheind încercuirea Beirutului de Vest și făcând circa 600.000 de oameni să trăiască, din plin, coșmarul războiului. Beirutul de Est, aflat sub conducerea forțelor creștine de dreapta libaneze, n-a fost afectat cu nimic, viața continuând să se desfășoare normal. Noaptea, ministrul apărării israeliene Ariel Sharon a vizitat suburbiile Beirutului unde ajunseseră trupele sale, întâlnindu-se aici cu reprezentanți ai forțelor de dreapta.

Israelienii au ocupat, în opt zile de când începuseră invazia, cea mai mare parte a teritoriului libanez de la sud de șoseaua internațională Beirut-Damasc, pe care au tăiat-o în seara de 13 iunie între Hadeth și Baabda, pe o porțiune de circa 10-12 kilometri de la ieșirea estică a capitalei libaneze. Tancurile israeliene erau staționate la câteva sute de metri de palatul rezidențial de la Baabda, unde se afla șeful statului libanez. Conform datelor furnizate de autoritățile polițienești libaneze, se estima că de la 6 la 16 iunie, pe teritoriul Libanului s-au înregistrat 10.000 de morți și 16.000 de răniți din rândurile combatanților și ale populației civile. Circa 600.000 de persoane rămăseseră fără adăpost, fiindu-le distruse casele sau fugind din calea războiului. De la Tel Aviv se anunța că pierderile trupelor israeliene, în decursul celor 10 zile, se ridicau la 214 morți, 23 de dispăruți și 1114 răniți.




Ajunși la porțile Beirutului, israelienii au fost puși în fața dilemei de a ocupa sau nu orașul. După cum remarca însăși presa israeliană, într-o bătălie pe străzile orașului, unde blindatele aveau o marjă mult mai redusă de acțiune și luptele s-ar fi dus pentru fiecare casă, pierderile invadatorilor n-ar fi fost deloc neglijabile. Ei trebuiau să înfrângă rezistența celor 10.000 de luptători palestinieni și a aliaților acestora libanezi, pas cu pas, distrugând stradă după stradă și transformând orașul într-un morman de ruine. Renunțând la un costisitor atac frontal, israelienii s-au gândit să facă Beirutul să capituleze printr-un asediu sufocant, tăindu-i aprovizionarea cu alimente, apă și curent electric, în paralel cu bombardarea pustiitoare din aer, de pe uscat și de pe mare. În tot acest timp, pe diverse canale diplomatice, la ONU sau direct la fața locului, se încerca să se găsească o cale acceptabilă pentru a se pune capăt luptelor și a se salva Beirutul de Vest de la distrugere și moarte.

Între 10 și 12 august, israelienii au făcut o nouă încercare de a sparge apărarea Beirutului de Vest, înaintând în zona Ouzai, a portului maritim și a pieței Muzeului național de antichități. Beirutul va cunoaște în ziua de 12 august cel mai ucigător bombardament de până atunci, care va dura 11 ore fără întrerupere. Folosirea bombelor „inteligente” și a celor cu „implozie” va produce un adevărat măcel, blocuri de locuințe cu opt etaje fiind transformate dintr-o singură lovitură în mormane de moloz. Iritarea manifestă a opiniei publice internaționale, inclusiv a unei părți importante din populația israeliană, detestând modul barbar în care se ducea războiul, precum și apelul telefonic al președintelui Reagan adresat premierului Begin, a dus la a 11-a încetare a focului, de la începerea asediului asupra Beirutului de Vest.




În continuare, prin negocierile diplomatice cu participarea guvernului libanez și a trimișilor speciali ai Administrației americane, s-a reușit să se ajungă la un acord privind retragerea luptătorilor palestinieni din Beirut sub supravegherea unei „Forțe multinaționale”(americană, franceză, italiană), însărcinată să le asigure securitatea în cursul evacuării.

Bilanțul pierderilor omenești din Beirutul de Vest în intervalul 4 iunie – 15 august 1982 era îngrozitor. Peste 80% din victime erau civili necombatanți, libanezi și palestinieni, o treime fiind copii. Pentru ansamblul teritoriului libanez, cotidianul Al Nahar estima, la 2 septembrie 1982, pierderile totale de pe urma invaziei israeliene la 17.825 morți și 30.103 răniți. Circa 2000 de persoane suferiseră arsuri grave datorită bombelor cu fosfor utilizate pe scară largă de armata israeliană în timpul asediului. Masacrele de la Sabra și Shatila, ca și operațiunile militare ale israelienilor în Beirutul de Vest, au produs o adevărată furtună de proteste pe plan mondial. Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate două rezoluții în care condamna cu fermitate măcelurile de la Sabra și Shatila, precum și ocuparea Beirutului de Vest de către trupele israeliene, cerând imediata lor retragere. Este de menționat că, în ciuda încercării guvernului Begin de a se spăla pe mâini de răspunderea pentru evenimentele sângeroase petrecute la Beirut, opinia publică israeliană a fost puternic sensibilizată, manifestații de protest desfășurându-se la Ierusalim și în mai multe orașe din Israel, în cadrul cărora s-a cerut demisia premierului și a ministrului apărării Ariel Sharon, considerat principalul vinovat pentru politica agresivă din Liban. Generalul Sharon a fost nevoit, câteva zile mai târziu, să părăsească fotoliul ministerului apărării, rămânând totuși membru al cabinetului ca ministru fără portofoliu.

În vara anului 1985 se încheia oficial și ultima fază a retragerii israeliene din Liban, lăsând în urma sa o nouă forță mercenară intitulată „Armata Libanului de Sud” sub comanda unui fost general libanez – maiorul Haddad decedase între timp – pe care o instalase în așa-numita „zonă de securitate” cuprinzând circa 800 de kilometri pătrați de-a lungul frontierei internaționale. În același timp, Israelul avea să intervină destul de des cu forțe proprii împotriva gherilei șiite din regiune.

Luptele intestine din bătrâna țară a cedrilor, alimentate de adversitățile interne încă nereconciliate și continuu întreținute din afară, au perpetuat starea de tensiune și insecuritate la Beirut, ca și în restul teritoriului libanez. Aria conflictuală și a amestecului străin avea să se întindă în anii ce au urmat și în alte zone ale Orientului Mijlociu, îndeosebi în regiunea marelui Golf al petrolului unde, din 1980, se desfășura sângerosul război irakiano-iranian care provocase până la începutul anului 1988 peste un milion de victime de ambele părți.

Revolta palestiniană din Cisiordania și Gaza declanșată la începutul lunii decembrie 1987 și perpetuată pe parcursul anului următor, repercusiunile autorităților de ocupație care provocaseră în decurs de șase luni moartea a peste 200 și rănirea altor 1500 de locuitori ai acestor teritorii, plus circa 3000 de arestați, conform cifrelor publicate de israelieni, constituiau o nouă ilustrare a consecințelor dramatice ale tergiversării reglementării globale a situației din întreaga regiune.

Lipsa unei păci trainice și drepte sub cedrii și măslinii Orientului Mijlociu, persistența unor permanente interferențe străine generate de diversele competiții pentru sfere de influență, au constituit, în continuare, fermentul unor alte „zile fierbinți”, aducând noi și mari suferințe tuturor celor ce viețuiesc în această regiune atât de frământată a planetei noastre. 

Niciun comentariu: