Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun
Ionescu, 1988, editura Politică.
Lunga confruntare
ce a îndoliat pământul libanez, începând din aprilie 1975, își găsește geneza într-o
multitudine de cauze de ordin intern. Marile inechități sociale existente, îndeosebi
la Beirut, prezentau tabloul unui contrast evident, extrem de vizibil, între ultra-luxoasele
cartiere moderne și înfățișarea dezolantă a ghetourilor mizeriei din periferii,
între opulența sfidătoare a păturii avute și sărăcia lucie în care se zbăteau
zeci și sute de mii de dezmoșteniți ai soartei. Se perpetuaseră, de asemenea,
vechi adversități între comunitățile religioase, accentuate de sistemul confesional
aflat la baza organizării statului libanez după dobândirea independenței sale
din 1943. În arena politică se ciocneau forțe de o mare diversitate, într-o
paletă de orientări politice, care mergeau de la extrema stângă la extrema
dreaptă, însumând peste 40 de partide și grupări. La acestea se adăuga o
împărțire generală a opțiunilor între „arabism” și „occidentalism”, la rândul
lor cu subdivizări între filo-palestinieni și anti-palestinieni, în condițiile
când pe teritoriul Libanului trăiau circa 400.000 de refugiați instalați
începând din 1948, după exodul ce a urmat declanșării primului război
arabo-israelian. Atitudinea forțelor politice și comunitare față de
palestinieni și alianța strategică a acestora cu stânga libaneză și cu
majoritatea musulmană a populației țării și-au pus și ele, fără îndoială,
amprenta asupra evenimentelor din perioada războiului civil, chiar dacă acesta
a avut ca protagoniste principale și permanente forțele politice și comunitare
libaneze.
Dar, fără a
escamota contradicțiile evidente din sânul societății libaneze, neomițându-le
din calcul, trebuie însă spus că factorul esențial, determinant, al declanșării
și întreținerii conflictului ce avea să sfâșie mica țară mediteraneană, l-a
constituit, neîndoielnic, continua și insistenta imixtiune străină. Ea a avut
diverse fațete, de la provocări și acte de diversiune, de la finanțarea războiului
civil și aprovizionarea sa cu arme, până la intervenții directe terestre,
aeriene și navale.
Despre fețele
văzute și nevăzute ale războiului din Liban s-a scris și se va mai scrie mult;
au apărut mii de articole, s-au tipărit zeci de cărți în care descrierea
faptelor reale depășea imaginația oricărei ficțiuni. Desigur, foarte multe
fapte din umbră au rămas încă ascunse și vor trece ani și ani până ce ele vor
fi depistate și aduse la lumină pentru a întări convingerea, deja exprimată de
o serie de autori, că „războiul civil” libanez a fost în ultimă instanță un război
al serviciilor secrete, care s-au folosit de diverși pioni, conștienți sau
inconștienți, pentru a-și face jocul, miza fiind ansamblul Orientului Mijlociu
cu complicatele, extrem de contorsionatele sale probleme.
Mister Andrew
Wichlaw, blond, cu mustața tunsă scurt, îmbrăcat sport, într-un sveter
bleumarin cu nasturi aurii, pantaloni gri deschis și purtând la cămașa
deschisă, înnodat în jurul gâtului, un fular de mătase, avea înfățișarea tipică
a unui englez în vacanță. Sosise în acea zi de 6 aprilie 1973, cu cursa
„Alitalia” de la Roma, de unde avusese grijă să-și comande, din timp,
telefonic, o cameră la „Sands of Lebanon”, hotel cotat cu patru stele, situat
pe plaja dinspre Ouzai, la marginea sudică a capitalei libaneze.
La început de
aprilie, sezonul turistic la Beirut abia se pregătea pentru deschidere, cu
toate că mercurul termometrelor staționa de vreo două săptămâni în jurul a 30
de grade Celsius, iar apa mării se dovedea tocmai bună de scăldat. Andrew
Wichlaw, un pasionat al pescuitului subacvatic, își alesese special această
perioadă, mai puțin aglomerată, pentru a putea să se dedice netulburat
sportului său preferat. Turistul englez, extrem de mulțumit de primele sale
constatări, se hotărâse pe loc să rețină camera pentru două săptămâni cât
socotise el că va rămâne să-și petreacă vacanța în Liban.
Trecuseră trei zile
și vânătorul subacvatic de pe malul Tamisei nu înceta să guste deliciile
sportului preferat, reușind câteva capturi de toată frumusețea, fără a se îndepărta
prea mult din raza hotelului. Cum nopțile erau calde și luna plină atârnând pe
cer ca un gigantic lampadar lumina până în fundul mării, domnul Wichlaw a
hotărât să-și încerce norocul și la ore mai târzii. Astfel, în seara de 9
aprilie avea să pornească la vânătoare, dispărând sub luciul sclipitor al
mării, de unde însă nu va mai reveni niciodată în camera sa de la hotelul
„Sands of Lebanon”. A doua zi, personalul hotelului avea să constate că, odată
cu dispariția în valuri a clientului britanic, se volatilizase și Buickul închiriat
de el.
Cam la aceeași oră
din noapte, alți cinci turiști străini dispăreau la rândurile lor din
hotelurile unde erau cazați. Și, ca o coincidență, odată cu ei se făcuseră
nevăzute și limuzinele pe care le închiriaseră, fiecare pe numele său, de la o
firmă de turism specializată în acest domeniu. Câteva ore mai târziu, o patrulă
a poliției libaneze avea să descopere, aliniate pe faleza Ramlet el-Bayda, un
șir de șase limuzine cu portierele deschise, fără stăpân. În portbagajul desfăcut
al uneia dintre ele, se distingeau mari pete de sânge, indicând, după urmele
lăsate, că acolo fuseseră înghesuite corpurile a două persoane, probabil fără
viață.
Nu departe de locul
unde se opriseră cele șase autoturisme, lângă zidurile de cărămidă roșie ale
unui hotel în construcție, sub un palmier singuratec, era așezat pe pământ,
pentru a nu atrage atenția, un grup de vreo 30 de indivizi îmbrăcați în haine
pestrițe: blugi și cămăși colorate, uniforme ale jandarmeriei libaneze sau
salopete leopard de camuflaj ale fedainilor (luptători ai gherilelor palestiniene) palestinieni. La volanele
limuzinelor așteptate de această ciudată adunătură se aflau cei șase turiști
străini, dispăruți ceva mai înainte de la hotelurile Sands of Lebanon, Coral Beach
și Atlantic. Toți acești turiști misterioși
erau buni cunoscători ai meandrelor cartierelor din Beirut pe care le
studiaseră cu minuțiozitate, luni de zile, acasă, și apoi la fața locului înainte
de aventura la care luau parte în acea noapte. Și ei, ca și toți componenții
grupului adunat sub palmierul singuratic, vorbeau perfect limba arabă, întreaga
operațiune fiind planificată și organizată până în cele mai mici amănunte de
serviciile secrete israeliene de care aparțineau.„Turiștii străini” plecaseră în
prealabil, din Tev Aviv, cu pașapoarte false, pentru a ajunge la Beirut pe rute
ocolite, prin Roma, Frankfurt și Bruxelles, misiunea lor fiind aceea de a
furniza mijloace de deplasare în capitala libaneză pentru comandoul ce avea să
debarce în noaptea de 9 aprilie, transportat la țărm, în bărci pneumatice, de
la bordul unei vedete militare ancorată în larg.
La un semnal, membrii
comandoului au urcat pe șosea instalându-se în limuzinele conduse de Wichlaw,
Aldoner, Ribert, Boussart, Eldret și Massey alias...cine știe cum se vor mai fi
chemând, divizându-se și pornind în două direcții: primul grup spre centrul
orașului, al doilea spre tabăra palestiniană de la Sabra aflată, în linie
dreaptă, la mai puțin de doi kilometri de țărmul marii.
Trei Buickuri, rulând
pe șoseaua litoralului spre oraș au traversat cartierul rezidențial Rauche,
trecând apoi din bulevardul Charles de Gaulle în strada Verdun. Aici s-au oprit
într-un punct situat la doar vreo doua-trei sute de metri distanță de o cazarmă
a forțelor libaneze de securitate interioară. Strada era calmă, la acea oră
circulația fiind destul de redusă.
La intrarea de
sticlă a unui bloc cu șapte etaje, doi fedaini palestinieni, așezați comod în
fotolii de răchită, stăteau de vorbă, ținând însă la îndemână, pe genunchi,
pistoale-mitralieră. Ei făceau de gardă aici, în fiecare seară, de aproape doi
ani. Văzând grupul de tineri coborând din cele trei încăpătoare automobile,
fedainii se gândiră probabil: „niște hippies
care se duc la decoratorul de teatru din blocul vecin”, unde urcau adesea,
la ore târzii, fete și băieți cu părul lung și în blugi. Dar când aceștia se
îndreptară direct spre ei, fedainii de gardă și-au dat seama că ceva nu era în
regulă. Ultima constatare fusese însă tardivă, pentru că înainte de a putea
ridica armele ce le țineau pe genunchi, „hippies” îi făcură inofensivi, folosindu-se
de pistoale cu surdină.
Trecând pe lângă
corpurile fedainilor ciuruiți de gloanțe, diversioniștii urcară la etajul șase
unde locuia Yussef Najjar, șeful departamentului politic al Organizației pentru
Eliberarea Palestinei (OEP). În același moment, alt grup se oprea la etajele
doi și trei dintr-un imobil alăturat, acolo unde își aveau apartamentele Kamal
Adwane, responsabilul activităților palestiniene din teritoriile ocupate, și
Kamal Nasser, ziarist și scriitor de valoare, purtătorul de cuvânt al OEP,
membru în Comitetul Executiv al Organizației. Falșii „hippies” montară
explozivi la ușile apartamentelor celor trei lideri palestinieni, sincronizând
exploziile exact la aceeași oră: unu și cinci minute. Pătrunzând în interior ei
îi vor ucide cu sânge rece, trăgând focuri de arme automate, pe cei trei lideri
palestinieni. Soția lui Yussef Najjar căzu și ea grav rănită, lovită de câteva
gloanțe iar unul dintre copiii săi, martor la întreaga dramă, va fi găsit abia
a doua zi după amiază, rătăcind pe străzi cu mintea încețoșată.
Un jeep al
„beretelor roșii” (brigada a 16-a a forțelor libaneze de securitate interioară
– FSI, principala unitate de menținere a ordinii în Beirutul din acel timp)
care efectua o patrulare de rutină, a fost alertat prin radio de un ofițer de serviciu
de la cazarma acestora din apropiere: „Vedeți ce se întâmplă pe la
palestinieni”. Cu puștile-mitralieră americane M-16 pregătite, „beretele roșii”
se îndreptară în viteză spre imobilele unde locuiau liderii palestinieni. Dar ajungând
la fața locului au căzut într-o ambuscadă, comandoul israelian care tocmai se
retrăgea deschizând un foc puternic: doi polițiști libanezi fură uciși pe loc.
Cerând prin radio întăriri, alte două jeepuri ale FSI sosiră în grabă, fiind
primite și ele cu rafale de arme automate. La ora unu și douăzeci de minute, un
ofițer de poliție libanez striga disperat în emițătorul-radio cerând să i se
trimită de urgență o ambulanță: „Am răniți...Nu știu cine trage!”
La cartierul general
al FSI confuzia era totală. De peste tot se primeau telefoane semnalând focuri
de armă și încăierări. La Dora, în periferia capitalei, un garaj fusese aruncat
în aer: trei muncitori sirieni și un libanez care dormeau acolo au fost uciși
de explozie. În tabăra palestiniană Sabra se auzeau împușcături și explozii. La
ora unu și treizeci de minute un ofițer de poliție libanez comunica, din strada
Verdun, prin radio, comandamentului: „Aici totul s-a terminat. Criminalii au
fugit cu trei automobile civile. Unde să trimit răniții?”
Cu zece minute
înainte, sediul unei organizații palestiniene din Sabra fusese atacat de un
grup armat îmbrăcat în uniforme de jandarmi libanezi și salopete leopard
purtate, de obicei, de poliția militară a fedainilor. Un grup de cinci
diversioniști, apropiindu-se de gărzile de la intrarea imobilului cu patru
etaje, deschisese simultan focul cu arme automate dotate cu amortizor de
zgomot. Înainte de a muri, unul dintre palestinienii de gardă reușise să tragă
o rafală dând astfel alarma. La acea oră, se mai aflau în clădire câțiva
fedaini înarmați; aceștia au răspuns cu un foc viu asediatorilor, care,
aruncând grenade fumigene, reușiseră să pună stăpânire pe primul etaj. Unul dintre
fedainii asediați relata ulterior: „Am telefonat la ora unu și douăzeci la
sediul central al OEP pentru a informa că suntem atacați de israelieni. Îi recunoscusem
din prima clipă. Am cerut să fie prevenit primul ministru libanez.”
La ora unu și
cincizeci de minute, primul ministru libanez Saeb Salam reușea să-l găsească la
telefon pe generalul Ghanem, comandantul șef al armatei, anunțându-l de atacul
israelian împotriva palestinienilor. Generalul i-a promis că va pune armata în
stare de alarmă. Dar primul tanc libanez ajungea în strada Verdun abia la ora
două și zece minute. În acel moment, întregul efectiv al comandoului israelian,
împreună cu cei șase „turiști” se îmbarcau la bordul vedetei ce aștepta în
larg. Când blindatele armatei libaneze și-au făcut apariția în zona unde
debarcase la miezul nopții comandoul, nava israeliană se afla deja în largul
mării îndreptându-se spre Haifa, sub protecția aeriană a unei patrule de Phantom-uri.
Operațiunea „turiștilor
liniștiți” se încheiase. La ora patru dimineața, un general israelian, purtător
de cuvânt al autorităților militare, ținea o conferință de presă la Tel Aviv
relatând ziariștilor, sculați din somn, întregul film al acțiunii de comando
din Beirut. Dar în capitala libaneză zarva era departe de a se fi terminat. Ea avusese
darul să deschidă o adevărată cutie a Pandorei, cu repercusiuni grave ce au
jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor, inclusiv în
declanșarea conflictului intern libanez.
Premierul Saeb
Salam acuzase, a doua zi, comandamentul armatei de neglijență și întârziere în adoptarea
măsurilor ce se impuneau, cerând demisia generalului Ghanem. Președintele
republicii din acel timp, Suleiman Frangieh, a refuzat cererea premierului,
ceea ce a provocat o criză gravă de guvern, Saeb Salam prezentându-și demisia. Între
palestinieni și statul libanez s-a creat o încordare crescândă, antrenând
totodată puternice divergențe între forțele politice și comunitare ale țării.
Această stare de tensiune a condus, trei săptămâni mai târziu, la un
mini-război între armata libaneză și forțele armate palestiniene de pe
teritoriul Libanului, taberele palestiniene fiind bombardate cu artileria și
aviația.
Intervențiile
diplomatice ale statelor membre ale Ligii Statelor Arabe, negocierile dintre
Organizația pentru Eliberarea Palestinei și statul libanez au reușit, până la
urmă, să aplaneze conflictul armat care durase mai multe zile, cu pierderi
umane de ambele părți. Dar atmosfera de neîncredere creată în urma operațiunii
comandoului israelian s-a perpetuat, adâncindu-se, mai cu seamă că actele de
diversiune puse la cale de vecinii de la frontiera sudică continuau să se
înmulțească.
În primele luni ale
anului 1975, situația generală s-a deteriorat îngrijorător pe întregul ansamblu
al teritoriului libanez și în special în capitala țării, Beirut. Divergențele
politice intercomunitare deveniseră tot mai acerbe și semne rău prevestitoare
se făceau simțite pentru viitorul acestei țări prospere, cu un nivel de viață
și civilizație ridicat, comparativ cu zona înconjurătoare, în pofida
contrastelor sociale destul de vizibile. Aceste divergențe interne erau copios
alimentate din afară cu fonduri și arme. Folosindu-se de perpetuarea vechii
tradiții a posedării de arme de către populația civilă, va avea loc o adevărată
revărsare a producției fabricilor de armament din străinătate, în sortimente
diversificate și cantități uriașe, de cel mai nou tip.
Începutul războiului
civil, care plutea în aer, s-a făcut la 13 aprilie 1975, când milițienii
creștini de dreapta au masacrat în cartierul Ain Remmaneh din Beirut, 27 de palestinieni
aflați într-un autobuz, ce se întorceau acasă, în taberele lor, de la o
manifestare publică desfășurată în cealaltă parte a orașului. Cum cu o oră înainte
avusese loc o provocare neidentificată împotriva milițienilor aparținând
Partidului falangist al dreptei creștine, aceștia, iritați, au ciuruit cu
rafale de pușcă mitralieră autobuzul cu palestinieni atunci când vehiculul a
ajuns în dreptul lor.
Masacrul de la Ain
Remmaneh a dat foc butoiului cu pulbere ce stătea de mai mult timp gata să explodeze,
atmosfera fiind, în acel moment, extrem de încărcată, datorită unui șir de
incidente anterioare. Ciocnirile care au avut loc în zilele următoare
masacrului de la Ain Remmaneh între palestinieni, aliați cu grupările politice
progresiste libaneze și milițiile falangiste, s-au transformat, pe parcurs, într-un
interminabil război în care s-au intercalat aproape toate forțele politice și
comunitățile libaneze, state arabe, Israelul și alte puteri străine,
transformând străvechea „țară a cedrilor” într-un însângerat câmp de bătălie. Fără
intervențiile străine, fără extraordinarul aflux de arme și permanentele
intrigi țesute din afară, probabil că războiul civil libanez s-ar fi încheiat
repede sau chiar n-ar fi izbucnit.
Primii refugiați
palestinieni s-au stabilit pe teritoriul libanez în 1948, imediat după crearea
statului Israel, fiind adăpostiți în tabere speciale, organizate pentru scopul
respectiv. Numărul lor, inițial de 150.000, a crescut continuu după războaiele
arabo-israeliene din zonă și, mai ales, după ocuparea în 1967 a altor teritorii
arabe de către Israel, precum și datorită procesului demografic natural. În
anul 1975, când a izbucnit războiul civil din Liban, UNRWA avea în evidența sa,
pe teritoriul acestui stat, peste 200.000 de palestinieni cărora li se acordase
asistență. Se considera însă, că numărul total al palestinienilor din Liban se
apropia de 400.000, mulți dintre ei trăind în afara taberelor de refugiați și
integrându-se în viața economică a țării.
Taberele
palestiniene din Liban erau amplasate în zonele Tyr și Saida, din sudul
Libanului, în periferiile și împrejurimile Beirutului, în podișul Bekaa dintre
șirurile munților Liban și Antiliban și în nordul țării, în apropierea portului
Tripoli, al doilea oraș ca mărime libanez. În aceste tabere și în primul rând
la Beirut erau concentrate structurile politice și militare ale mișcării de
rezistență, inclusiv conducerile Organizației pentru Eliberarea Palestinei și
ale diferitelor organizații componente.
Pe parcursul războiului
civil din 1975-1976, în care palestinienii au luptat alături de forțele
politice progresiste libaneze, trei din taberele amplasate în perimetrul Beirutului
au fost ocupate de milițiile coaliției de dreapta creștină care i-au alungat pe
supraviețuitori, au incendiat și au ras cu buldozerele ceea ce mai rămăsese din
construcțiile existente, comițând, totodată, excese sângeroase împotriva
locuitorilor acestora. Este de menționat că două din tabere, Dbayeh și Jisr
el-Basha, erau locuite de palestinieni creștini.
Începând din anul
1970, israelienii au întreprins numeroase acțiuni de represalii împotriva
palestinienilor de pe teritoriul libanez, pentru fiecare atentat comis în
Israel sau în afara granițelor acestuia, care afecta cetățeni ai săi.
Principala țintă au constituit-o taberele palestiniene din sudul Libanului, ele
fiind atacate din aer sau de pe mare, dar în multe rânduri și direct pe uscat,
de trupele israeliene trecute peste frontiera în Liban. Au devenit victime ale
represaliilor nu numai taberele palestiniene ci și satele libaneze de la
graniță, bănuite de a adăposti fedaini. În toamna anului 1972, armata
israeliană a ocupat, pentru 40 de ore, o porțiune întinsă a sudului Libanului. Bilanțul:
118 morți și 46 de răniți, o bună bucată din victime fiind libanezi, inclusiv
militari ai armatei statale.
Treptat, operațiunile
de represalii israeliene s-au extins și în alte zone ale Libanului. La 21
februarie 1973, trupe de comando israeliene transportate cu elicopterele, au
atacat taberele palestiniene de la periferia orașului Tripoli. Imediat după
atentatul întreprins de un grup de fedaini palestinieni în orășelul israelian
Maalor, în mai 1974, aviația israeliană a bombardat șase tabere palestiniene și
șase sate libaneze. În decembrie, Phantom-urile
israeliene au atacat cu rachete și au mitraliat tabăra palestiniană Sabra din
perimetrul capitalei libaneze. La începutul lunii ianuarie 1975, era distrusă
localitatea libaneză Kfar Chouba, locuită în mod obișnuit de 4000 de oameni. În
iulie au avut loc acțiuni combinate – terestre, aero și navale – împotriva
taberelor palestiniene din zona Tyr. Spre sfârșitul anului respectiv au fost
atacate din nou taberele palestiniene din nordul Libanului. Anii 1976-1977 au
fost marcați de o serie de alte acțiuni israeliene împotriva teritoriului
libanez, intrând în acțiune și artileria cu tragere lungă.
În paralel, se
desfășura un război fără cruțare între serviciile secrete israeliene și palestinieni,
pe diverse paralele și meridiane, creând la un moment dat o atmosferă
apăsătoare de panică și nesiguranță în multe țări europene. În iulie 1973, o
dramă consumată în stațiunea norvegiană de schi Lillehammer, a ridicat în parte
valul de pe crâncenul război secret purtat de Mossad împotriva palestinienilor,
aducând primele revelații publice în această direcție. Serviciile secrete de la
Tel Aviv au comis, în afacerea respectivă, o eroare grosolană, luându-l pe un
ospătar de origine marocană, căsătorit cu o norvegiană, drept Ali Hassan
Salameh, șeful prezumtiv al organizației clandestine „Septembrie Negru”, care
avea la activ o serie de acțiuni anti-israeliene. Un comando al Mossad-ului,
trimis de urgență în Norvegia, l-a ciuruit cu gloanțe în plină stradă, pe
marocanul care n-avea nici în clin nici în mânecă cu palestinienii, în afară de
ghinionul asemănării fizice cu Ali Hassan Salameh. Acesta din urmă, în
realitate șeful serviciilor de securitate ale OEP va pieri în 1979, împreună cu
întreaga sa escortă, când un Volkswagen încărcat cu trotil a fost făcut să
explodeze, prin telecomandă, de agenți ai Mossad-ului, în timp ce Salameh
trecea pe un bulevard din capitala libaneză. Poliția norvegiană a arestat după
drama de la Lillehammer, șase israelieni, membri ai unui grup de 16 agenți ai
Mossad-ului, responsabili de mai multe atentate pe continentul european, în
special pe teritoriul Italiei și Franței.
Cum în 1974
conducerea OEP a luat măsuri ferme pentru a pune capăt oricăror acțiuni
palestiniene în afara Israelului și a teritoriilor ocupate, centrul de greutate
al războiului secret și al represaliilor s-a mutat în zonă, îndeosebi pe
teritoriul libanez, conflictul intern și haosul provocat de acesta favorizând
tot felul de acțiuni întreprinse din afară.
Operațiunea de cea
mai mare anvergură de până atunci, numită „Litani”, după fluviul ce taie de la
est spre vest Libanul la jumătatea drumului dintre Saida și frontiera
israeliană, s-a desfășurat începând de la 14 martie 1978. Cu trei zile înainte,
un comando de fedaini palestinieni debarcase la 25 km sud de portul Haifa și,
capturând un autobuz, l-a folosit pentru a mitralia automobilele ce veneau din
sens invers. Drept represalii, puternice unități de trupe israeliene, evaluate
la 20.000 de oameni, sprijiniți de tancuri și aviație, au invadat sudul
Libanului ocupând cam o zecime din teritoriul acestei țări, de la frontieră și
până la fluviul Litani. Informate din timp de operațiunea israeliană ce se
punea la cale, formațiunile armate palestiniene s-au retras spre nord, grosul
pierderilor suferindu-l populația civilă și milițiile de autoapărare din satele
libaneze. Peste 700 de libanezi au fost uciși cu acest prilej, iar alți 160.000
au luat drumul exodului, devenind refugiați în propria lor țară, urmăriți de
bombardamentele aeriene după ce satele le fuseseră devastate de tancuri și de
tirul artileriei grele israeliene.
Libanul a înaintat
imediat o plângere Consiliului de Securitate al ONU care, prin rezoluțiile 425
și 426, a cerut retragerea imediată a Israelului dincolo de frontierele de stat
și instalarea, în zona ce va fi părăsită de trupele invadatoare, a unei „Forțe
Interimare a Națiunilor Unite în Liban” (F.I.N.U.L.). Formată din 6000 de „căști
albastre”, furnizate de zece state diferite, prezența acesteia s-a
permanentizat prin prelungirea mandatului ei, din șase în șase luni, la
solicitarea guvernului de la Beirut. Dar instalarea F.I.N.U.L. în sudul
Libanului nu a reușit să pacifice regiunea. Retrăgându-se, israelienii au lăsat
în urmă o forță mercenară sub comanda unui fost maior al armatei libaneze, Saad
Haddad, care nici mai mult nici mai puțin, va proclama fâșia de teren ocupată
de bandele sale drept „Statul Libanului Liber”, creând o atmosferă de
neîncetată încordare în regiune prin repetate ciocniri cu palestinienii și
forțele de rezistență libaneze, precum și prin numeroase incidente cu soldații
din F.I.N.U.L.
După retragerea lor
din sudul Libanului, israelienii au continuat să acționeze acolo, fie prin
scurte incursiuni ale trupelor proprii, fie prin sprijinirea cu focul
artileriei grele a milițiilor mercenare comandate de Haddad, în desele lor
confruntări armate cu luptătorii palestinieni și cei ai grupărilor politice
progresiste libaneze. De asemenea, aviația israeliană a atacat, în repetate
rânduri, taberele palestiniene și o serie de localități din Liban. La rândul
lor, palestinienii bombardau cu artileria, drept ripostă, așezările israeliene
din imediata apropiere a graniței.
Vara anului 1981 a
fost marcată de o nouă escaladare a violenței între israelieni și palestinienii
din Liban. Acuzându-i pe fedainii din zona de frontieră libaneză de a fi tras
mai multe proiectile reactive împotriva teritoriului Israelului, aviația
acestei țări a întreprins, la 17 iulie 1981, cel mai distrugător raid deasupra
Beirutului. Atacând în valuri, aparatele israeliene de vânătoare-bombardament
au pus la pământ străzi întregi din cartierul Fakrani, în prelungirea taberei
palestiniene Sabra, din vestul capitalei libaneze, provocând o adevărată
hecatombă: 141 de morți și 730 de răniți.
O săptămână mai târziu,
Consiliul de Securitate al ONU ordona încetarea focului între Israel și
Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Negocieri secrete, prin mijlocirea
lui Philip Habib, trimisul special în Orientul Mijlociu al președintelui
american Reagan, au condus, până la urmă, la un acord tacit în această
direcție, respectat, în general, cu destulă strictețe, în următoarea perioadă
de nouă luni.
Guvernul israelian
nu renunțase însă la vechiul său plan de a-i elimina pe palestinienii din
Liban, de a le distruge structurile politice și militare din această țară pe
care și-ar fi dorit-o neutră, cu care să încheie un acord de pace gen Camp
David, și în care să se instaureze, dacă ar fi fost posibil, un regim net
pro-occidental, aliat Israelului. În acest scop, pe parcursul războiului civil,
personalități guvernamentale israeliene s-au întâlnit în secret cu conducători
politici de dreapta din Liban și ulterior au furnizat armament forțelor creștine
conservatoare. În ianuarie 1982, ministrul apărării al Israelului, generalul
Sharon, vizita incognito Beirutul pentru a observa la fața locului amănuntele
planului de invazie a Libanului, aflat în pregătire. În această acțiune
israelienii se bucurau de sprijinul unor personalități sus-puse ale Administrației
americane, care considerau că o operațiune militară reușită, conducând la
neutralizarea palestinienilor și a Siriei, va deschide calea unui proces de
pace în Orientul Mijlociu controlat îndeaproape de SUA și corespunzând pe
deplin intereselor lor.
Observatorii din
zonă semnalaseră de mai mult timp intenția Israelului de a invada sudul Libanului,
punând capăt acordului de încetare a focului cu forțele comune palestiniano-libaneze
progresiste, survenit în mod tacit la 24 iulie 1981. Încă cu câteva săptămâni înainte
se relata despre concentrări de trupe israeliene la frontiera cu Libanul, iar
bombardamentele aeriene din 21 aprilie și 8-9 mai 1982 împotriva unor tabere
palestiniene de pe teritoriul libanez prefigurau acțiuni militare de mare
anvergură. De asemenea, factori de răspundere israelieni continuau să facă declarații
tot mai amenințătoare. Comentariile presei occidentale menționau că Israelul aștepta
doar un pretext pentru a dezlănțui o nouă invazie în Liban și acesta a fost
găsit când, în seara zilei de 3 iunie, ambasadorul israelian de la Londra,
Shlomo Argov, a fost victima unui atentat.
Autorul principal
al atentatului , care trăsese glonțul ce-l rănise pe ambasadorul israelian,
avea asupra sa două pașapoarte: unul iordanian și unul irakian, se înțelege cu
date false. Cercetările vor stabili că atentatorii aparțineau grupării
extremiste a lui Abu Nidal, care de altfel revendicase din primul moment actul
terorist prin telefoane date agențiilor de presă internaționale. Abu Nidal, pe
numele său adevărat Sabri al-Banna, acționa de mai mulți ani în cea mai strictă
clandestinitate. Intrând în disidență față de conducerea mișcării palestiniene,
încercase în 1974 să-l asasineze pe Yasser Arafat, după cum indicau o serie de
surse demne de încredere. Exclus din
Fatah și OEP, condamnat la moarte în contumacie de un tribunal revoluționar
palestinian, Abu Nidal pusese bazele unei grupări secrete extremiste, de numele
căreia vor fi legate în continuare, mai multe atentate sângeroase împotriva
unor militanți palestinieni și a unor diplomați ai țărilor arabe.
Rănirea
ambasadorului Argov a furnizat guvernului coaliției de dreapta Likud, condus de
premierul Menahem Begin și avându-l ca ministru al apărării pe Ariel Sharon,
binecunoscut din războaiele anterioare, pretextul așteptat pentru dezlănțuirea
unei operațiuni de anvergură, minuțios pregătită de mai mult timp, împotriva
structurilor militare și politice ale palestinienilor din Liban.
Folosind ca pretext
atentatul, Israelul și-a trimis a doua zi aviația să bombardeze Beirutul. În
ziua de 4 iunie, atacând în șapte valuri succesive cartiere de locuit din
capitala libaneză, avioanele israeliene au provocat numeroase victime și pagube
materiale. Aviația israeliană a continuat bombardamentele, la 5 iunie, împotriva
unor tabere palestiniene și localități libaneze. Ca răspuns la bombardamentele
israeliene, forțele palestiniene au deschis focul cu artilerie grea și
aruncătoare de rachete împotriva unor așezări israeliene de la frontiera cu
Libanul.
Convocat de urgență
la cererea Libanului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în noaptea de 5
iunie, o rezoluție propusă de Japonia, prin care se cerea încetarea imediată a
bombardamentelor israeliene și, în general, a focului. Dar, la numai câteva ore
după adoptarea rezoluției respective, trupele israeliene, însoțite de tancuri, treceau
masiv frontiera libaneză – la 6 iunie la prânz – înaintând pe trei direcții
prin însuși dispozitivul forțelor ONU, incapabile să le bareze drumul, dat
fiind inferioritatea netă a armamentului ușor de care dispuneau. La una din
treceri o unitate norvegiană încercând să se opună, un militar al acesteia a
fost ucis. În după amiaza zilei de 6 iunie, armata israeliană a început o amplă
operațiune de desant la nord de orașul Saida, debarcând pe mare infanterie
marină însoțită de blindate și lansând parașutiști, în timp ce aviația
întreprindea raid după raid de-a lungul șoselei litoralului mediteranean.
În noaptea de 6
spre 7 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o nouă rezoluție,
la propunerea Irlandei, prin care se cerea ca Israelul „să-și retragă imediat
și simultan toate forțele militare până la frontierele Libanului, recunoscute
pe plan internațional” și solicita tuturor părților „să înceteze imediat și
simultan toate activitățile militare pe teritoriul libanez și peste frontiera
libanezo-israeliană.” Nesocotind și această rezoluție a înaltului for internațional,
Israelul a continuat la 7 iunie invazia sa în Liban intensificând
bombardamentele aeriene în cursul cărora au fost, din nou, lovite cartiere de
locuit din Beirut.
În noaptea
următoare aviația israeliană a bombardat fără întrerupere orașul Saida, aflat
la 40 km sud de orașul Beirut, cu o populație, în timpuri normale, de 150.000
de locuitori, în acel moment mult sporită datorită refugiaților din sud. În
cursul zilei, distrugerile au fost amplificate de tirul artileriei terestre și
de pe navele israeliene din largul mării.
În podișul Bekaa
aveau loc primele ciocniri între trupele israeliene și cele siriene din „Forța
Arabă de Descurajare”, care se compunea, în momentul invaziei israeliene, din
circa 30.000 de soldați repartizați în două brigăzi blindate și două brigăzi
mecanizate staționate în regiunile Bekaa, Jezzine și Chouf din munții Liban, la
Beirut și în portul Tripoli din nordul țării. În aprilie 1981, în urma unor
atacuri ale aviației israeliene, sirienii instalaseră în partea estică a podișului
Bekaa, mai multe baterii de rachete sol-aer.
Pe parcursul primelor
60 de ore de la declanșarea invaziei, trupele israeliene au ocupat peste 1000
de kilometri pătrați din teritoriul libanez pe care trăia circa o jumătate de
milion de oameni. Saida era înconjurată, iar raidurile aviației aeriene aveau
să provoace, la 9 iunie, pierderi îngrozitoare în rândul populației civile, estimate
de Crucea Roșie libaneză la 1000 de morți și peste 3000 de răniți.
La 10 iunie,
israelienii au încercat să forțeze în direcția Beirut, debarcând pe plaja de la
Ouzai, în dreptul aeroportului internațional; dar în fața rezistenței
palestiniene și a milițiilor șiite aliate, atacurile lor au eșuat. În cursul
dimineții de 11 iunie, au avut loc alte lupte înverșunate, în câmpia Bekaa,
între sirieni și israelieni. Totodată, bombardamentele aeriene israeliene au
făcut noi victime în rândul populației civile. Orașul Chtaura de pe această
rută suferea și el grave distrugeri. În capitala libaneză, raidurile aeriene loveau
zonele centrale, provocând moartea a circa 50 de persoane și rănirea a peste
150 numai în cursul unui singur atac.
În cursul serii de
12 iunie, israelienii vor ajunge în suburbiile de sud-est ale Beirutului, la
Hadeth și la Baabda unde se afla reședința oficială a președintelui republicii,
încheind încercuirea Beirutului de Vest și făcând circa 600.000 de oameni să
trăiască, din plin, coșmarul războiului. Beirutul de Est, aflat sub conducerea
forțelor creștine de dreapta libaneze, n-a fost afectat cu nimic, viața
continuând să se desfășoare normal. Noaptea, ministrul apărării israeliene
Ariel Sharon a vizitat suburbiile Beirutului unde ajunseseră trupele sale,
întâlnindu-se aici cu reprezentanți ai forțelor de dreapta.
Israelienii au
ocupat, în opt zile de când începuseră invazia, cea mai mare parte a teritoriului
libanez de la sud de șoseaua internațională Beirut-Damasc, pe care au tăiat-o în
seara de 13 iunie între Hadeth și Baabda, pe o porțiune de circa 10-12
kilometri de la ieșirea estică a capitalei libaneze. Tancurile israeliene erau
staționate la câteva sute de metri de palatul rezidențial de la Baabda, unde se
afla șeful statului libanez. Conform datelor furnizate de autoritățile
polițienești libaneze, se estima că de la 6 la 16 iunie, pe teritoriul
Libanului s-au înregistrat 10.000 de morți și 16.000 de răniți din rândurile
combatanților și ale populației civile. Circa 600.000 de persoane rămăseseră
fără adăpost, fiindu-le distruse casele sau fugind din calea războiului. De la
Tel Aviv se anunța că pierderile trupelor israeliene, în decursul celor 10
zile, se ridicau la 214 morți, 23 de dispăruți și 1114 răniți.
Ajunși la porțile
Beirutului, israelienii au fost puși în fața dilemei de a ocupa sau nu orașul. După
cum remarca însăși presa israeliană, într-o bătălie pe străzile orașului, unde
blindatele aveau o marjă mult mai redusă de acțiune și luptele s-ar fi dus
pentru fiecare casă, pierderile invadatorilor n-ar fi fost deloc neglijabile.
Ei trebuiau să înfrângă rezistența celor 10.000 de luptători palestinieni și a
aliaților acestora libanezi, pas cu pas, distrugând stradă după stradă și
transformând orașul într-un morman de ruine. Renunțând la un costisitor atac
frontal, israelienii s-au gândit să facă Beirutul să capituleze printr-un
asediu sufocant, tăindu-i aprovizionarea cu alimente, apă și curent electric, în
paralel cu bombardarea pustiitoare din aer, de pe uscat și de pe mare. În tot acest
timp, pe diverse canale diplomatice, la ONU sau direct la fața locului, se
încerca să se găsească o cale acceptabilă pentru a se pune capăt luptelor și a
se salva Beirutul de Vest de la distrugere și moarte.
Între 10 și 12
august, israelienii au făcut o nouă încercare de a sparge apărarea Beirutului de
Vest, înaintând în zona Ouzai, a portului maritim și a pieței Muzeului național
de antichități. Beirutul va cunoaște în ziua de 12 august cel mai ucigător
bombardament de până atunci, care va dura 11 ore fără întrerupere. Folosirea
bombelor „inteligente” și a celor cu „implozie” va produce un adevărat măcel,
blocuri de locuințe cu opt etaje fiind transformate dintr-o singură lovitură în
mormane de moloz. Iritarea manifestă a opiniei publice internaționale, inclusiv
a unei părți importante din populația israeliană, detestând modul barbar în
care se ducea războiul, precum și apelul telefonic al președintelui Reagan
adresat premierului Begin, a dus la a 11-a încetare a focului, de la începerea
asediului asupra Beirutului de Vest.
În continuare, prin
negocierile diplomatice cu participarea guvernului libanez și a trimișilor
speciali ai Administrației americane, s-a reușit să se ajungă la un acord
privind retragerea luptătorilor palestinieni din Beirut sub supravegherea unei
„Forțe multinaționale”(americană, franceză, italiană), însărcinată să le
asigure securitatea în cursul evacuării.
Bilanțul
pierderilor omenești din Beirutul de Vest în intervalul 4 iunie – 15 august
1982 era îngrozitor. Peste 80% din victime erau civili necombatanți, libanezi și
palestinieni, o treime fiind copii. Pentru ansamblul teritoriului libanez,
cotidianul Al Nahar estima, la 2 septembrie 1982, pierderile totale de pe urma
invaziei israeliene la 17.825 morți și 30.103 răniți. Circa 2000 de persoane
suferiseră arsuri grave datorită bombelor cu fosfor utilizate pe scară largă de
armata israeliană în timpul asediului. Masacrele de la Sabra și Shatila, ca și
operațiunile militare ale israelienilor în Beirutul de Vest, au produs o
adevărată furtună de proteste pe plan mondial. Consiliul de Securitate a
adoptat în unanimitate două rezoluții în care condamna cu fermitate măcelurile
de la Sabra și Shatila, precum și ocuparea Beirutului de Vest de către trupele
israeliene, cerând imediata lor retragere. Este de menționat că, în ciuda
încercării guvernului Begin de a se spăla pe mâini de răspunderea pentru
evenimentele sângeroase petrecute la Beirut, opinia publică israeliană a fost
puternic sensibilizată, manifestații de protest desfășurându-se la Ierusalim și
în mai multe orașe din Israel, în cadrul cărora s-a cerut demisia premierului
și a ministrului apărării Ariel Sharon, considerat principalul vinovat pentru
politica agresivă din Liban. Generalul Sharon a fost nevoit, câteva zile mai
târziu, să părăsească fotoliul ministerului apărării, rămânând totuși membru al
cabinetului ca ministru fără portofoliu.
În vara anului 1985
se încheia oficial și ultima fază a retragerii israeliene din Liban, lăsând în
urma sa o nouă forță mercenară intitulată „Armata Libanului de Sud” sub comanda
unui fost general libanez – maiorul Haddad decedase între timp – pe care o
instalase în așa-numita „zonă de securitate” cuprinzând circa 800 de kilometri
pătrați de-a lungul frontierei internaționale. În același timp, Israelul avea
să intervină destul de des cu forțe proprii împotriva gherilei șiite din
regiune.
Luptele intestine
din bătrâna țară a cedrilor, alimentate de adversitățile interne încă
nereconciliate și continuu întreținute din afară, au perpetuat starea de tensiune
și insecuritate la Beirut, ca și în restul teritoriului libanez. Aria
conflictuală și a amestecului străin avea să se întindă în anii ce au urmat și
în alte zone ale Orientului Mijlociu, îndeosebi în regiunea marelui Golf al
petrolului unde, din 1980, se desfășura sângerosul război irakiano-iranian care
provocase până la începutul anului 1988 peste un milion de victime de ambele
părți.
Revolta palestiniană
din Cisiordania și Gaza declanșată la începutul lunii decembrie 1987 și
perpetuată pe parcursul anului următor, repercusiunile autorităților de
ocupație care provocaseră în decurs de șase luni moartea a peste 200 și rănirea
altor 1500 de locuitori ai acestor teritorii, plus circa 3000 de arestați,
conform cifrelor publicate de israelieni, constituiau o nouă ilustrare a
consecințelor dramatice ale tergiversării reglementării globale a situației din
întreaga regiune.
Lipsa unei păci
trainice și drepte sub cedrii și măslinii Orientului Mijlociu, persistența unor
permanente interferențe străine generate de diversele competiții pentru sfere
de influență, au constituit, în continuare, fermentul unor alte „zile
fierbinți”, aducând noi și mari suferințe tuturor celor ce viețuiesc în această
regiune atât de frământată a planetei noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu