Bătălia Palestinei

Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.

Politica de sprijinire a imigrării în Palestina, deschisă prin faimoasa scrisoare adresată de secretarul de stat al afacerilor externe Balfour, în noiembrie 1917, lordului Rothschild, privind sprijinirea unui cămin național evreiesc în Palestina, se întorcea ca un bumerang împotriva inițiatorilor britanici. În decursul celor trei decenii de când dura prezența Angliei în Palestina, arabii fuseseră ațâțați împotriva evreilor și evreii împotriva arabilor de autoritățile mandatare care, sub masca paternalismului colonial, trăgeau sforile din umbră pentru satisfacerea propriilor scopuri. Apăsând când pe o clapă când pe alta, sub imperiul intereselor conjuncturale, Colonial Office căuta prin politica sa desfășurată pe baza vechiului dicton divide et impera să-și perpetueze dominația asupra Palestinei, punct extrem de important în strategia britanică „la est de Suez”.

Autoritățile britanice care încercau acum să stăvilească prin mijloace drastice imigrarea evreiască, o încurajaseră copios în primii ani ai mandatului asupra Palestinei încredințat de Societatea Națiunilor, după ce ocupaseră această țară la sfârșitul primului război mondial. Pe atunci, comunitatea evreiască din Palestina număra doar 58.000 de persoane, reprezentând cam 9% din întreaga populație. Între cele două războaie mondiale, comunitatea evreiască crescuse cu o jumătate de milion, în majoritate covârșitoare imigranți din Europa, procentul ajungând la o treime din populația țării.

Politica britanică de încurajare a imigrării urmărise, la început, crearea unei contraponderi naționalismului arab care revendica independența Palestinei, fapt ce ar fi condus, în mod implicit, la slăbirea poziției strategice a Angliei în Orientul Mijlociu. În aceste condiții, schimbarea demografiei țării prin stabilirea de noi așezări evreiești urmărea să favorizeze interesele colonialiste ale imperiului britanic în regiune. Conflictul care se profila între cele două comunități din motive politice și economice, manevrat și de politica practicată de autorități, putea justifica continuarea misiunii Angliei pe post de arbitru și, în consecință, perpetuarea prezenței sale în Palestina.

În primăvara anului 1939, prin Cartea Albă a guvernului de la Londra, atitudinea britanică în problema imigrării evreiești se schimbase substanțial. Revolta arabă din Palestina anilor 1936-1939 și rolul ce începuse să fie jucat de petrolul arab în contextul situației din Orientul Mijlociu atârnaseră greu în balanță, conducând la o reevaluare a politicii britanice. În plus, organizarea politică și militară clandestină a comunității evreiești, ce se îndrepta spre crearea unei administrații proprii, a unui stat în stat, cu tendințe de independență, nu se dovedea deloc convenabilă Marii Britanii, care vedea în continuarea imigrării masive a evreilor un pericol potențial pentru interesele sale.

Procesul imigrării evreilor din Europa spre Palestina era de dată oarecum recentă, fiind deschis abia în ultimele decenii ale secolului  al-XIX-lea, când un pumn de imigranți, veniți din teritoriile apusene ale imperiului țarist, întemeiaseră câteva așezări agricole, ce vor fi sprijinite pentru a putea supraviețui de filantropul evreu, baronul britanic Edmond de Rothschild.

Timp de aproape două milenii, comunitatea evreiască din Palestina – provincia biblică sfărâmată, în cele patru secole de stăpânire otomană, între trei diviziuni administrative ale Imperiului: vilaietele Damasc și Beirut și sangeacul Ierusalim – fusese extrem de puțin numeroasă. La începutul secolului XIX, când pe întinsul Imperiului Otoman trăiau sute de mii de evrei, comunitatea israelită din Palestina, concentrată în patru „orașe sfinte” – Ierusalim, Safed, Tiberia și Hebron – nu depășea 10.000 de suflete, reprezentând circa 3% din totalul populației.

Majoritatea covârșitoare a locuitorilor Palestinei în vremea Imperiului Otoman era formată din arabi musulmani sau creștini ce se ocupau cu agricultura sau meșteșugurile, netulburați de multe secole în munca pe pământurile sau atelierele lor. Ei trăiau în bună conviețuire cu micile comunități evreiești autohtone, care, de altfel, foloseau în vorbirea curentă limba arabă. Ar fi de menționat că, până spre sfârșitul stăpânirii otomane, între populația majoritară arabă și cea minoritară evreiască nu au existat animozități de ordin etnic ci dimpotrivă, între ele a domnit întotdeauna spiritul unei depline înțelegeri și al întrajutorării.

Primul val al imigrării moderne în Palestina dintre anii 1881-1903 era format, în general, din tineri idealiști aparținând proaspetei mișcări naționaliste „Hoveve Sion” (Adoratorii Sionului), care își luase numele de la colina Sion din Ierusalim, simbolul vechii capitale biblice. În 1882, Leo Pinsker, un medic din Odessa, a publicat o broșură intitulată „Autoemanciparea”, în care sugera crearea unui „cămin național evreiesc”, de preferință în Palestina, ca singur mijloc de a ridica demnitatea națională a evreilor din „Diaspora”. Pentru a pune în practică aceste idei, vor fi create imediat, în Europa răsăriteană, mai multe societăți sub numele de Hoveve Sion. Cam în același timp cu apariția broșurii lui Leo Pinsker, câțiva studenți și alte persoane tinere care formaseră o asociație numită „Bilu” – după inițialele în ebraică ale versetului biblic: „Casa lui Iacov, ridică-te și umblă” – se îmbarcau pentru Jaffa, în scopul întemeierii unor colonii pe pământul Palestinei. Odată ajunși acolo, fondaseră câteva așezări pe câmpia de coastă. Dar curând, condițiile vitrege de viață anunțară pericolul unui apropiat eșec total, de la care aceste prime colonii de muncă vor fi salvate in extremis, de ajutorul generos al baronului Rothschild, personalitate financiară de anvergură pe plan european și mondial.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Theodor Herzl, corespondentul la Paris al ziarului vienez „Neue Freie Presse” – impresionat de răbufnirile antisemite ce se făceau simțite în Europa occidentală și mai ales în Franța, unde spiritele fuseseră tulburate de așa-numita „afacere Dreyfuss”, căpitan francez , evreu de origine, învinuit pe nedrept de spionaj și condamnat la o grea pedeapsă, complet reabilitat mai târziu – a scris, într-o stare de mare exaltare, broșura intitulată „Judenstaat” (Statul Evreiesc), care va deveni îndrumarul ideologic al Sionismului. Herzl a fost primul care a lansat mișcarea politică sionistă mondială ce avea ca obiectiv „asigurarea unui cămin poporului evreu în Palestina, garantat de dreptul public”, așa cum va fi el definit ulterior, la primul congres ce se va ține în anul 1897, în orașul elvețian Basel.

După primul congres de la Basel, Herzl, ales în fruntea organizației sioniste mondiale, a întreprins un amplu turneu de contacte și convorbiri în vederea îndeplinirii țelului propus, obținând audiențe la toți potențații Europei, de la Papa la Kaiserul german, fiind primit oficial, până la urmă, și de Sultanul otoman. Negocierile cu acesta n-au ajuns la rezultate concrete, ținând seama și de faptul că pe teritoriului Imperiului Otoman trăia un mare număr de evrei care nu se gândiseră niciodată să se stabilească în Palestina și nu dădeau vreun semn, nici acum, că ar dori să facă acest lucru. Atunci, guvernul britanic va propune mișcării sioniste, în 1903, pentru întemeierea „căminului național”, o fâșie de teren pe coasta mediteraneană a Peninsulei Sinai, care de drept aparținea Egiptului, sau un teritoriu larg în Africa Orientală Engleză, în Uganda. Dar opțiunea congreselor sioniste va rămâne fermă asupra Palestinei din rațiuni mistico-sentimentale.

Între anii 1904-1914, sub impulsul mișcării sioniste mondiale, un nou val de imigranți, estimat la un total de 35.000 de oameni, originari în majoritatea lor din teritoriile răsăritene ale Imperiului țarist, debarca în Palestina. Statisticile arată că din cele 2 milioane de evrei ce au imigrat din Rusia până la începutul primului război mondial doar 60.000 au ajuns în Palestina între anii 1881-1914. Datorită greutăților de ordin economic și climatic cu care erau confruntați noii veniți, aceștia, în majoritatea lor, părăseau Palestina cu primul vapor, îndreptându-se spre zări mai prielnice. Rămâneau în general tineri idealiști, înflăcărați de ideea construirii prin muncă manuală a unui „cămin național” și care, în ciuda faptului că nu se pricepeau la agricultură iar cei mai mulți nu erau deprinși cu eforturi fizice – întemeiau noi colonii în condiții extrem de vitrege. Ei erau sprijiniți de mișcarea sionistă mondială care înființase, între timp, Banca Colonială Evreiască și Fondul Național Evreiesc pentru a achiziționa pământuri în Palestina. Aceste terenuri vor fi cumpărate, de regulă, de la marii latifundiari ce trăiau în diverse orașe ale Imperiului Otoman și care, prin fraudă sau forță, acaparaseră pământurile lucrate din moși-strămoși de populația arabă autohtonă.

Până în anul 1860, cea mai mare parte a pământului cultivat în Palestina era distribuită între membrii comunităților sătești ale arabilor autohtoni, din doi în doi ani, parcelele măsurând de la 1 la 8 dunami (10 dunami – 1 hectar), în raport cu așezarea lor geografică. Comunitatea sătească era constituită din mai multe grupuri de familii înrudite. Acest sistem, datând din timpurile biblice, asigura ca fiecărui agricultor să-i revină, prin rotație, atât parcele fertile, cât și din cele mai sărace. Codul otoman al proprietății funciare promulgat în 1858 de autoritățile de la Istanbul avea să pună capăt proprietății colective țărănești asupra pământului. Conform acestei noi legi, fiecare țăran trebuia să-și înregistreze proprietatea agricolă proprie. O parte însemnată a populației rurale a căutat să ocolească înregistrarea pentru a evita atât taxele cerute cu acest prilej cât și impozitele ce urmau să le plătească în viitor. Au fost numeroase cazuri când cei în cauză nici măcar nu au aflat de legea amintită și s-au dezmeticit abia mai târziu, pomenindu-se lipsiți peste noapte de pământul pe care-l lucrau. În ambele situații, ei au continuat să-și cultive o vreme terenurile după tradițiile colective și rotației parcelelor.

Pământurile rămase astfel fără proprietari înregistrați legal au fost declarate domenii ale statului, fiind vândute în grabă, pe prețuri derizorii, unor oameni de afaceri locuind în centrele economice mai apropiate ale imperiului – Beirut, Cairo, Alexandria, Damasc. Din banii încasați, doar o mică parte a intrat în vistieria statului otoman, restul pierzându-se prin buzunarele veșnic flămânde ale aparatului birocratic imperial, binecunoscut pentru corupția sa. S-a ajuns astfel în situația ca, spre sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX, 254 de familii de mari proprietari să posede un total de 4.143.000 de dunami. Echivalentul întregii suprafețe deținute de gospodăriile țărănești. O singură familie, Soursok, locuind la Beirut, reușise să acapareze 230.000 de dunami pe valea Jesreel și aceasta nu constituia un caz izolat.

De la asemenea mari latifundiari a cumpărat Fondul Național Evreiesc, în decursul timpului, terenurile pe care au fost create ulterior așezările agricole ale imigranților noi-sosiți. În momentul când se întocmeau actele de vânzare-cumpărare, marii proprietari izgoneau de regulă cu ajutorul autorităților pe felahii arabi de pe pământurile lor, muncite până atunci în proprietate colectivă, condamnându-i astfel să îngroașe rândurile proletariatului agricol sau ale sub-proletariatului urban. Locul acestora era luat, se înțelege, de coloniștii evrei, fapt ce nu putea să nu ducă la nașterea și dezvoltarea inamiciției dintre cele două comunități.

Cu sprijinul bănesc al diasporei, în 1909 a fost pusă piatra de temelie a primului oraș pur evreiesc din Palestina, la marginea vechiului port arab Jaffa. Clădit la țărmul mării, cu forță de muncă evreiască dar și arabă, pe un teren acoperit cu nisip, noul oraș purtând numele Tel Aviv (Colina Primăverii) se va extinde treptat devenind cu timpul cea mai modernă așezare urbană din Palestina. În aceeași perioadă lua ființă primul chibuț (Degania, în Galileea), o nouă formă de așezare agricolă, specifică colonizării ulterioare evreiești, în care proprietatea era colectivă iar munca se făcea în comun, repartiția bunurilor produse efectuându-se pe baze egalitare, în condițiile vieții de pionierat. În același timp, ebraica modernă (ivrit), recent creată pe vechiul fond biblic, începea să fie tot mai folosită de populația evreiască din Palestina în pofida opoziției grupurilor ultrareligioase care se opuneau utilizării limbii ebraice în afara scopurilor de cult.

Până la destrămarea Imperiului Otoman, comunitatea evreiască din Palestina va continua să constituie totuși o minoritate neînsemnată, primul război mondial împuținând-o și mai mult, prin expulzările în masă ordonate de autoritățile de la Istanbul împotriva celor ce păstrau cetățenia țărilor de origine – cum era cazul cu majoritatea evreilor imigranți din Europa – aflate în stare de beligeranță cu statul turcesc. Din cei 85.000 de evrei ce trăiau în Palestina în 1914, nu vor mai fi, patru ani mai târziu, în momentul ocupării complete a țării de armata britanică, decât 56.000, la o populație totală de 700.000 de locuitori.

Politica de încurajare a imigrării în Palestina, deschisă de britanici prin faimoasa Declarație Balfour din noiembrie 1917, va face ca, în decurs de un deceniu, populația evreiască să crească cu 100.000, noii veniți creând în acest timp o comunitate puternică, înmulțind și dezvoltând așezările proprii. Palestina nu era o țară nelocuită, iar evreii formau aici, în fond, o minoritate neînsemnată în raport cu restul populației. În secolul XIX, în momentul formării imperiilor coloniale, puterile occidentale nu ținuseră cont de „indigeni” pentru a decide dacă un teritoriu sau altul putea fi deschis colonizării. Dar după primul război mondial, Orientul Mijlociu va cunoaște primele manifestări ale redeșteptării sentimentelor naționale care se opuneau cu îndârjire concepțiilor imperialiste moștenite de politica britanică de la era victoriană, când guvernul reginei hotăra fără opreliști asupra soartei a numeroase țări și popoare din Asia și Africa.

Conferința de la San Remo, din aprilie 1920, a puterilor învingătoare, consacrase mandatul britanic asupra Palestinei ce-i va fi confirmat, doi ani mai târziu, la 24 iulie 1922, de Societatea Națiunilor.

În primii ani de după războiul mondial, 35.000 de noi coloniști evrei se stabiliseră în Palestina. Între 1924 și 1926, urmă un val puternic numărând peste 62.000 de imigranți. Majoritatea acestora proveneau din Polonia, unde guvernul promulgase în 1924 decrete economice anti-evreiești.

În 1929 a luat ființă Agenția Evreiască ce urma să servească, potrivit textului mandatului, drept reprezentant al căminului național pe lângă autoritățile britanice din Palestina. Până atunci, această funcție era îndeplinită de Consiliul Mondial Sionist.

Arabii localnici, care la începutul imigrării moderne a evreilor îi priveau pe noii-veniți cu indiferență sau chiar cu simpatie, ajutându-i la construirea așezărilor, își vor schimba optica în momentul în care economia paralelă și închisă a imigranților, dublată de acapararea de terenuri în detrimentul autohtonilor le va leza din ce în ce mai mult interesele. La aceasta, și nu în ultimul rând, se va adăuga renașterea spiritului național, voința de independență a arabilor care făceau o legătură, nu lipsită de fundament, între creșterea imigrării și politica de menținere a dominației britanice, de blocare a creării unui stat arab în Palestina. Sporul rapid al imigrării, dublat de izolarea economică a comunității evreiești ce boicota atât comerțul cât și forța de muncă arabă, va provoca o neliniște firească, făcând să crească resentimentele arabilor care se vedeau nu doar deposedați de pământuri dar și lipsiți de alte posibilități de a-și câștiga pâinea. Comunitatea evreiască își dezvolta pe scară largă o structură social-economică proprie – întreprinderi, bănci, școli, spitale, sindicate. Centrala sindicală evreiască Histadruth respingea aderarea arabilor și sancționa întreprinderile particulare evreiești care angajau muncitori arabi. Populației evreiești i se pretindea să nu se aprovizioneze de la prăvăliile arabe, în vreme ce grupuri extremiste aruncau coșurile cu cumpărături ale gospodinelor, turnau petrol pe legume, le spărgeau ouăle în cazul în care acestea îndrăzneau să încalce interdicția. Aceste acțiuni discriminatorii vor contribui la lărgirea prăpastiei ce se contura între cele două comunități din Palestina, conducând la atitudini inamicale și apoi la incidente grave.

Dar nemulțumirea arabilor se va îndrepta nu numai împotriva evreilor. Ea viza într-o măsură și mai mare pe englezi, a căror politică duplicitară începea să le fie tot mai clară. De altfel, revolta din 1936-1939, chiar dacă a început prin ciocniri și atentate între arabi și evrei, s-a transformat pe parcurs în confruntare directă cu autoritățile britanice. Represaliile forțelor armate britanice, cu caracter individual sau colectiv, au fost mai mult decât nemiloase. În cei trei ani cât a durat revolta, circa 3000 de arabi au fost uciși. Tribunalele militare au pronunțat 110 sentințe de condamnare la moarte prin spânzurătoare. Până la urmă, forțele militare britanice, secondate de formațiuni militare evreiești înarmate de autoritățile mandatare, au reușit să înăbușe revolta arabă din Palestina. Dar cele întâmplate, spiritul combativ de care dăduseră dovadă țăranii arabi, aveau să le dea de gândit factorilor de decizie britanici care începeau acum să priceapă că era nevoie să adopte o nouă poziție față de comunitățile din această țară.

Ținând seama de situația internă creată, de creșterea peste orice limită a contradicțiilor și nedorind să-și facă dușmană întreaga lume arabă în care avea mari interese strategice și petroliere, guvernul de la Londra se decise să opereze o schimbare de 180 de grade a politicii sale în Palestina, îngrădind strict imigrarea evreiască și înstrăinarea pământurilor lucrate de arabi. La 17 mai 1939, guvernul britanic dădea publicității o nouă Carte Albă în care dezmințea intenția de a crea un stat evreu, respingând în același timp ideea independenței Palestinei ca stat arab.

Inconsecvența și mai ales ambiguitatea de care dăduse dovadă până atunci puterea mandatară nemulțumise pe parcurs, în egală măsură, ambele comunități din Palestina. Dar Cartea Albă din mai 1939 va irita în mod deosebit mișcarea sionistă, care își vedea astfel blocate toate planurile de viitor. Cauza principală o constituia limitarea drastică a imigrării, fapt ce împiedica realizarea scopului principal al mișcării sioniste – crearea statului evreiesc în Palestina. În plus, continua să persiste și problema evreilor din Germania și Austria, unde legile rasiale proclamate de regimul nazist perpetua exodul acestora, început imediat după venirea lui Hitler la putere. Imigrarea în Palestina a continuat și după publicarea Cărții Albe britanice în mai 1939, depășind cota fixată datorită organizării de transporturi clandestine, în ciuda măsurilor severe luate de autoritățile mandatare pentru a împiedica intrările ilegale în țară.

În cursul celui de-al doilea război mondial, în sânul mișcării sioniste s-a tranșat definitiv problema dacă viitorul „cămin evreiesc național” trebuia sau nu să devină stat independent. Genocidul cunoscut de evreii europeni a accelerat evoluția politică spre crearea de urgență a unui stat-refugiu, justificând existența sionismului în ochii a numeroși evrei din America și Europa care nu-l aprobaseră până atunci.

Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, guvernul britanic condus de Churchill făcuse unele gesturi reconciliante față de organizația sionistă, aprobând, după multe tergiversări, formarea în 1944 a brigăzii evreiești care va fi trimisă să lupte pe frontul din Italia și lăsând să se înțeleagă că ar fi dispus să privească favorabil, în viitor, eventualitatea creării statului evreiesc.

Între timp, după decesul președintelui Roosevelt în aprilie 1945 și schimbarea gărzii de la Casa Albă, noul șef de stat american Harry Truman se arătă de la început mult mai favorabil față de obiectivele mișcării sioniste. Ben Gurion, președinte al executivei Organizației Mondiale Sioniste și președinte al executivei Agenției Evreiești, înțelegând de unde bate vântul, se va îndrepta în grabă spre America, reușind să pună bazele, în iulie 1945, la New York, Institutului Sonnenborn, ce se va dovedi de neprețuit sprijin pentru atingerea scopurilor propuse în legătură cu Palestina. La sfârșitul aceleiași luni, împreună cu un grup numeros de conducători ai mișcării sioniste din America, se reîmbarca spre Londra unde urma să se desfășoare prima conferință internațională sionistă de la declanșarea războiului mondial. În drum, la bordul transatlanticului „Queen Elisabeth”, va afla rezultatele alegerilor generale din Marea Britanie, în cadrul cărora Churchill și partidul conservator suferiseră o înfrângere zdrobitoare. Venirea la putere a partidului laburist, care adoptase în ultimii ani o poziție net pro-sionistă, constituia un motiv foarte încurajator: se părea că în calea realizării statului evreiesc nu mai exista nicio piedică.

Laburiștii britanici se pronunțaseră anterior în mod constant împotriva Cărții Albe din 1939 care îngrădea strict imigrarea în Palestina. Luând atitudine deschisă în favoarea doleanțelor sioniste, laburiștii merseseră până acolo încât, la congresul lor anual din toamna anului 1944, arătându-se cum s-ar spune „mai catolici decât Papa”, votaseră o rezoluție prevăzând, nici mai mult nici mai puțin, decât transferul întregii populații arabe din Palestina în țările vecine și înlocuirea ei cu noii imigranți evrei, cărora urma să li se permită accesul liber, în număr nelimitat. Odată ajunși la conducere, în vara anului 1945, laburiștii „au schimbat macazul”, arătându-se, foarte repede, mai intransigenți decât conservatorii în respectarea prevederilor Cărții Albe relative la limitarea imigrării și urmând politica tradițională britanică de promovare a intereselor Imperiului, nu numai în ceea ce privea Palestina ci în întregul complex al problematicii Orientului Mijlociu.

Între timp, noul președinte al Statelor Unite, Harry Truman, luând poziție fermă în sprijinul cererilor sioniste, va determina o deplasare și mai mare a interesului opiniei publice mondiale spre problema Palestinei, în condițiile în care descrierea ororilor săvârșite de naziști împotriva populației evreiești din Europa impresiona profund pe toată lumea. Reconsiderarea politicii americane în problema Palestinei, operată de noua echipă de la Casa Albă în frunte cu Truman, fusese dictată de mai multe considerente. Sentimentul culpabilității lumii occidentale, datorat atrocităților comise în sânul civilizației sale, făcuse să se nască o simpatie față de supraviețuitorii holocaustului, larg împărtășită de opinia publică. Sprijinind imigrarea, guvernul american recolta astfel un important capital politic atât pe plan extern cât și pe plan intern, unde un electorat de origine evreiască, numărând câteva milioane bune de voturi, putea să încline în mod hotărâtor balanța, la viitoarele alegeri prezidențiale, lucru pe care Truman nu va ezita să-l mărturisească cu dezinvoltură încă de la început. Erau desigur și alți factori determinanți, care se situau nu pe ultimul loc, ținând de promovarea intereselor americane. Unul dintre aceștia era dorința de a pune bețe în roate politicii britanice în Orientul Mijlociu, în cadrul competiției pentru sfere de influență în care SUA se implicau tot mai mult.

Între timp, guvernul britanic anunțase intenția de a trimite la fața locului o comisie de anchetă, la care fuseseră invitați să participe și americanii, pentru a determina dacă Palestina poate să primească „persoanele deplasate” sau ar fi mai bine ca ele să fie trimise în altă parte. În așteptarea raportului comisiei, restricțiile din Cartea Albă privind imigrarea continuau să rămână în vigoare.

Anunțarea acestei decizii și comentariile guvernamentale care o însoțeau au provocat reacții furibunde în rândurile comunității evreiești din Palestina, unde mulțimile au încercat să incendieze clădirile publice. Truman nu-și ascunse iritarea față de decizia britanică și declara ferm că n-are în vedere instalarea refugiaților evrei în altă parte, susținând cererea Agenției Evreiești ca 100.000 dintre ei să fie transferați în Palestina.

Ben Gurion făcea naveta între Londra, unde continuau negocierile cu guvernul britanic, și Paris, unde se afla un oficiu secret al organizației sioniste. El va transmite din capitala franceză lui Moshe Snet, șeful statului major al Haganei (armata clandestină a evreilor din Palestina) o telegramă cifrată ordonându-i să treacă la revoltă armată împotriva autorităților britanice. Sneh a pus imediat bazele unei alianțe cu organizațiile extremiste Irgun Zvai Leumi și Lehi, până atunci adversare implacabile ale centralei sioniste oficiale. Irgun Zvai Leumi (Organizația Militară Națională) fusese înființată în 1935 pe baza grupării de tineret Betar a sioniștilor revizioniști. Adepți ai creării prin forță a unui stat evreiesc în Palestina, sioniștii revizioniști aveau o platformă extremistă care preciza că „obiectivul sionismului este de a converti treptat Eretz Israel (inclusiv Transiordania) într-un stat evreiesc guvernat de el însuși, fondat pe o majoritate evreiască permanentă. Creat în 1925 de Vladimir Jabotinsky, figură controversată a mișcării sioniste, partidul revizionist se situa pe poziții ultra-naționaliste intransigente și net antisocialiste, imitând prin metode anumite mișcări de extremă dreapta din Europa.

În 1944, Irgun Zvai Leumi, condus acum de un proaspăt sosit în Palestina, Menahem Begin, fostul conducător al organizației Betar în Polonia, viitor prim ministru al Israelului între 1977-1983, urmă exemplul grupării Lehi și, rupând armistițiul cu autoritățile mandatului, începu o campanie violentă teroristă, dinamitând birouri militare, atacând posturi de poliție, asasinând ofițeri britanici. Deghizați în soldați și polițiști britanici sau în muncitori arabi, membrii Irgun-ului devalizau depozite ale armatei puterii mandatare, jefuiau bănci, rețineau ostatici.

Prima operațiune de anvergură se desfășură în noaptea de 1 noiembrie 1945. Grupuri de comando ale Palmach-ului (brigada de șoc a Haganei), Irgun-ului și Lehi sabotară liniile feroviare palestiniene în 153 de puncte și scufundară vase grănicerești destinate să vâneze transporturile de imigranți clandestini.

În luna mai a anului următor, comisia anglo-americană formată la cererea guvernului de la Londra, care între timp examinase la fața locului situația existentă, dădu publicității raportul său, recomandând, printre altele, eliberarea celor 100.000 de certificate de imigrare solicitate pentru refugiații aflați în lagărele de tranzit din Europa.

Refuzul guvernului de la Londra de a îndeplini până la urmă recomandările comisiei mixte anglo-americane privind imigrarea va provoca un nou val de atentate în Palestina. Cinci zile după luarea de poziție a lui Bevin (ministrul de externe), grupuri de comando ale „Mișcării de rezistență ebraice”(Hagana, Irgun și Lehi) distruseseră, în cursul unei singure nopți, 14 poduri ce legau Palestina de țările vecine.

Reacția autorităților britanice nu se lăsă mult așteptată: la 29 iunie 1946, 17.000 de militari britanici, susținuți de care de luptă și vehicule blindate, au închis frontierele și au întrerupt comunicațiile telefonice, starea de asediu fiind decretată pe întreg teritoriul. O operațiune polițienească de mari proporții a fost desfășurată în aceeași zi. Sute de activiști sioniști suspectați de a întreține relații cu Hagana au fost arestați și domiciliile lor percheziționate. Controale riguroase ale poliției erau exercitate asupra coloniilor agricole evreiești, toți membrii unităților de comando ale Palmach-ului ce aveau de regulă bazele în chibuțuri, fiind reținuți în momentul identificării lor. Conducătorul Haganei, Moshe Sneh, avertizat în ultimul moment de serviciul de informații subordonat lui, a reușit să scape, intrând în clandestinitate ca și alți șefi ai organizației militare. După crearea statului Israel, Moshe Sneh va deveni unul dintre conducătorii partidului comunist – Maki, din acel timp.

Hotelul de lux „King David”, aflat nu departe de zidurile înalte ce înconjoară vechiul Ierusalim, găzduia în acei ani sediul administrației britanice a Palestinei, cu departamentele și serviciile sale aferente. În dimineața zilei de 22 iulie 1946, funcționarii civili și militari ai administrației centrale se prezentaseră ca de obicei la lucru. Prin clădire forfoteau la acea oră nu numai titularii birourilor, ci și alte persoane, venite din afară cu treburi de serviciu sau diverse solicitări, care au avut tragica neșansă să se găsească acolo tocmai în momentul când o puternică explozie a aruncat în aer hotelul. Explozia puternicei încărcături de dinamită – introdusă de un grup terorist aparținând Irgun-ului, care a deschis seria atentatelor de acest gen, perpetuate timp de aproape doi ani, perioadă în care s-au pierdut și alte vieți nevinovate – a avut un efect îngrozitor. Cinci etaje dintr-o aripă a clădirii s-au prăbușit instantaneu, ca o construcție din cărți de joc; de sub dărâmăturile lor au fost scoși 90 de morți – englezi, evrei și arabi – precum și zeci de persoane grav rănite.

La sfârșitul lunii iulie 1946, guvernul britanic propuse în Camera Comunelor un nou plan privind rezolvarea problemei Palestinei, sugerând ca țara să fie divizată în patru zone: o provincie arabă, una evreiască, districtul Ierusalimului sub administrație internațională și districtul Neghev, administrat de guvernul central, sub influența directă a Marii Britanii. Acest plan satisfăcea în primul rând interesele britanicilor care urmăreau să joace, în continuare, un rol preponderent în administrarea Palestinei.

La reuniunea de la Paris a Executivei organizației sioniste, Ben Gurion, temându-se ca în situația tot mai confuză ce se profila să nu destrame complet unitatea comunității evreiești, va adopta o poziție surprinzătoare acceptând principiul discutării propunerii de constituire a unui stat evreiesc numai pe o porțiune a Palestinei.

De cealaltă parte, populația arabă, majoritară în Palestina, nu era deloc pregătită să facă față bătăliei ce se contura. Conducătorii ei fuseseră deportați sau se exilaseră singuri pentru a scăpa de represiuni după înăbușirea revoltei din 1936-1939. În plus, prin Cartea Albă din 1939, care limita drastic imigrarea și înstrăinarea pământurilor, englezii reușiseră să-i dezorienteze și mai mult, insuflându-le convingerea că viitorul Palestinei era pus la adăpost nemaifiind umbrit de eventuala primejdie a creării unui stat în care populația majoritară să nu aibă absolut niciun rol. Cu abilitatea caracteristică politicii coloniale, autoritățile mandatare îi făceau pe arabii palestinieni să spere că până la urmă țara va deveni independentă și acest lucru se va întâmpla prin bunăvoința guvernului Majestății Sale.

Confruntați cu asaltul mișcării sioniste imediat după încheierea războiului mondial, britanicii căutaseră să atragă de partea lor comunitatea arabă majoritară prin noi promisiuni fără acoperire. Nepregătită din punct de vedere politic și cu atât mai puțin din punct de vedere militar pentru contracararea acțiunii sioniste, comunitatea arabilor palestinieni se menținuse, în general, la început, într-o neutralitate pasivă, urmărind ca spectatoare conflictul tot mai violent dintre britanici și evrei. Arabii se bizuiau în mare măsură pe protecția administrației mandatare în apărarea securității satelor și orașelor lor.

Prima acțiune de organizare a unei rezistențe politice arabe fusese determinată din afara Palestinei după ce, la 22 martie 1945, șapte state – Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Arabia Saudită și Yemen – semnaseră la Cairo pactul Ligii Statelor Arabe la care participa, pe poziția unui al optulea stat, Palestina, reprezentantul său fiind însă numit de Consiliul noii organizații regionale. Cu acest prilej, fusese adoptată în anexă la pact o „Rezoluție privitoare la Palestina” care preciza că „existența și independența sa pe plan internațional nu va fi pusă, de jure, la îndoială.”

Sub impulsul Consiliului Ligii Statelor Arabe, în noiembrie 1945 a fost constituit „Comitetul suprem arab” din Palestina, format din reprezentanții partidelor palestiniene existente atunci: Partidul arab, Partidul apărării, Partidul independenței, Partidul reformei, Blocul național, Congresul tineretului. Aceste partide n-aveau, în general, o bază de masă. Ele aparțineau de regulă unor familii de notabilități, tradițional rivale, ceea ce fragmenta și diminua posibilitățile de acțiune pe scara întregii populații. În iunie 1946, s-a creat un nou unificator cunoscut sub denumirea de „Înaltul Comitet Arab”, care va fi, în continuare, exponentul comunității arabe palestiniene în fața forurilor internaționale, fiind dirijat de Hajj Amin al-Husseini.

În septembrie 1946, guvernul britanic a invitat la Londra pe arabi și evrei la o masă rotundă pentru a discuta problema viitorului Palestinei. „Înaltul Comitet Arab” va refuza să participe la o discuție care n-avea la baza sa independența Palestinei. Agenția Evreiască nu răspunse nici ea pozitiv la invitația primită, neacceptând nici măcar să ia în considerare vreun proiect care ar fi prevăzut crearea unui stat federal în Palestina. Conferința de la Londra se deschise totuși, în prezența miniștrilor de externe ai țărilor Ligii Statelor Arabe care, pronunțându-se împotriva oricărui proiect de partajare, acceptară să dezbată viitorul Palestinei. Exprimând „via dorință a delegațiilor arabe de a se ajunge la o soluție justă și echitabilă”, Azzam Pașa, secretarul Ligii prezentă o serie de propuneri: crearea unui stat palestinian independent; formarea unui guvern interimar compus din șapte miniștri arabi și trei evrei (proporțional cu procentajul populației), alegerea în continuare a unei Adunări Constituante formată din membrii comunităților palestiniene, cu reprezentare proporțională. Gazdele n-au acceptat punctul de vedere arab și conferința a fost reluată abia în februarie 1947, când guvernul britanic a prezentat un nou proiect, prevăzând acordarea independenței Palestinei după o perioadă tranzitorie de cinci ani, precum și alte propuneri astfel formulate încât nu satisfăceau nici pe arabi nici pe evrei.

Cum, între timp, în Palestina confruntarea dintre britanici – ale căror efective militare deplasate acolo ajunseseră la 100.000 de soldați – și organizațiile extremiste evreiești se accentua, iar eforturile diplomatice ale Londrei atât față de arabi cât și față de evrei se încheiaseră printr-un eșec evident, guvernul de la Londra hotărî să-și decline competența și să recurgă, pentru reglementarea situației, la Organizația Națiunilor Unite.

La 28 aprilie 1947, Adunarea Generală a O.N.U., reunită în sesiune extraordinară, începu dezbaterile privitoare la problema Palestinei, numind o comisie specială ad-hoc, căreia i se vor acorda „cele mai largi împuterniciri”, inclusiv mandatul de a „proceda la o anchetă în Palestina, în toate locurile în care se va considera util”. Raportul menționatei comisii urma să constituie baza tuturor discuțiilor din forumul internațional. „Înaltul Comitet Arab” a refuzat invitația de a participa la lucrările comisiei de anchetă a O.N.U., cele 30 de ședințe pe care aceasta le-a ținut la Ierusalim desfășurându-se în lipsa oricăror delegați arabi.

Raportul comisiei ad-hoc sublinia opiniile divergente ale membrilor săi privind rezolvarea problemei Palestinei. Majoritatea (Canada, Cehoslovacia, Guatemala, Olanda, Peru, Suedia și Uruguay) recomandau partajarea țării în două state – unul arab și unul evreiesc. Minoritatea (India, Iran, Iugoslavia) propunea crearea unei Palestine independente, sub forma unui stat federal cu capitala la Ierusalim. Al unsprezecelea membru al comisiei, Australia, nu se pronunțase nici pentru o variantă, nici pentru cealaltă.

Planul final, înaintat de această comisie Organizației O.N.U. propunea partajarea țării în două entități distincte, independente: un stat arab și un stat evreiesc. Totodată se preconiza autonomia Ierusalimului, sub regim internațional, datorită existenței pe cuprinsul orașului a locurilor sfinte revendicate în aceeași măsură de trei religii universale: creștină, islamică și iudaică.

De la prima vedere se putea observa că acest plan îi defavoriza net pe arabii palestinieni. Așa cum vor remarca mulți dintre cei care au urcat la tribuna Adunării Generale a O.N.U., câmpiile fertile reveneau statului evreiesc iar colinele pietroase statului arab. Primul urma să primească în granițele sale: valea afluenților Iordanului, lacurile Huleh și Tiberiada, câmpia Esdrelon, cea mai mare parte din câmpia litoralului mediteranean și districtul Neghev până la Marea Moartă. Arabilor palestinieni le erau rezervate: vestul Galileii, colinele Samariei și Iudeii, Lydda și Ramleh, deșertul Iudeii, două treimi din țărmul Mării Moarte, Hebron, Falujah și o bandă îngustă de teren pe litoralul mediteranean cu orașele Madjal, Gaza și Khan Yunis, până la frontiera egipteană. Ierusalimul, sub regim internațional, rămânea ca o enclavă în mijlocul teritoriului viitorului stat palestinian.

Conform acestei împărțiri, statului evreiesc îi reveneau 56% din teritoriul Palestinei, cu o populație totală de 905.000 locuitori dintre care 498.000 evrei și 497.000 arabi, plus 90.000 de beduini (tot arabi) din districtul Neghev, unde trăiau atunci doar câteva sute de evrei, în colonii agricole. Statului arab palestinian îi fusese rezervată 43% din suprafața țării, cu o populație de 750.000 de arabi și doar 10.000 de evrei. Ierusalimul internaționalizat urma să cuprindă 0, 65% din teritoriu și o populație numărând 105.000 arabi și 100.000 de evrei.

Arabii, potrivnici în general principiului partajării și solicitând independența Palestinei ca stat de sine stătător, vor respinge in corpore planul dezmembrării Palestinei, net defavorabil lor. Pe această poziție se vor situa în dezbaterile din cadrul Adunării Generale a O.N.U. toate statele arabe prezente, a căror poziție avea să fie susținută de alte câteva țări din diverse continente: „Proiectul este împotriva majorității locuitorilor săi” (reprezentantul Iranului); „Repartiția suprafețelor este contrară echității: evreii reprezintă 33% din populație și vor primi aproape 60% din suprafața Palestinei, incluzând 84% din totalul terenurilor irigate și cultivate, din care 80% terenuri producătoare de cereale” (Pakistanul); „Guvernul Filipinelor a ajuns la concluzia că nu poate să sprijine nicio propunere care duce la dezunire politică și la dezmembrarea teritorială a Palestinei.” În ultima clipă, supuse la presiuni diplomatice, Filipinele au revenit asupra poziției inițiale votând pentru proiectul prezentat Adunării Generale. Marile puteri se vor pronunța în favoarea partajării sau se vor abține.

Truman îl avertizase pe reprezentantul american la Organizația Națiunilor Unite, ambasadorul Hershel Johnson, că are „cel mai mare interes să facă în așa fel ca partajarea să fie votată, dacă nu vrea să suporte personal consecințele unui eșec.” Bancherul Bernard Baruch, consilier al președintelui, nu ezitase să-l pună în gardă pe Alexandre Parodi, delegatul Franței la O.N.U. în legătură cu o posibilă întrerupere a ajutorului economic american în cazul unei eventuale opoziții a țării sale față de principiul partajării. În cursul întreruperii lucrărilor sesiunii Adunării Generale, patru state refractare la ideea partajării – Grecia, Haiti, Liberia și Filipine – fură supuse unor presiuni de necrezut.

Scrutinul se va desfășura spre miezul nopții de 29 noiembrie, reprezentanții celor 56 de națiuni fiind chemați la vot prin apel nominal, prima delegație votantă stabilindu-se prin tragere la sorți. Au votat pentru partajare 33 de membri ai O.N.U. : Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, R.S.S. Bielorusă, Canada, Costa Rica, Cehoslovacia, Danemarca, Republica Dominicană, Ecuador, Filipine, Franța, Guatemala, Haiti, Islanda, Liberia, Luxemburg, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, SUA, Suedia, R.S.S. Ucrainiană, Uniunea Sovietică, Uniunea Sud-Africană, Uruguay, Venezuela.

Au votat contra 13 țări: Afganistan, Arabia Saudită, Cuba, Egipt, Grecia, India, Iran, Irak, Liban, Pakistan, Siria, Turcia, Yemen.

S-au abținut 10 țări: Argentina, Chile, China, Columbia, El Salvador, Etiopia, Honduras, Iugoslavia, Marea Britanie, Mexic.

La Ierusalim mii de evrei se strânseseră spontan, în fața unei clădiri masive, cu ziduri de beton și aspect de fortăreață, care de mai mulți ani găzduia centrul conducător al comunității evreiești din Palestina. În acea noapte, deasupra sediului Agenției Evreiești, luminat de reflectoare din toate colțurile, va fi înălțat steagul alb-albastru cu steaua lui David, în timp ce mulțimea intona „Hatikvah”(Speranța), vechiul imn al mișcării sioniste. Peste șase luni steagul sionist va deveni drapelul noului stat Israel iar „Hatikvah” imnul său național.

După anunțarea rezultatului scrutinului de la O.N.U. privind partajarea Palestinei, arabii autohtoni găsiți cu totul nepregătiți de eveniment, începuseră abia atunci să se activeze și să se organizeze. La Ierusalim, Emil Ghory, un arab creștin – aici jumătate din populația arabă a orașului era de origine creștină – absolvent al Universității americane din Cincinatti și membru al „Înaltului Comitet Arab”, luase în mâinile sale întreaga acțiune de organizare. Cu toate încercările sale de a împiedica declanșarea prematură a confruntării, conștient de faptul că arabii nu vor putea face față imediat represaliilor, câteva sute de oameni au atacat „centrul comercial” evreiesc, un mic bazar din fața porții Jaffa a orașului vechi, devastând și incendiind prăvăliile. A doua zi, un grup de comando al Irgun-ului pătrundea în sala cinematografului arab „Rex”, răspândind peste tot bobine de film și dându-le foc. În câteva minute, întreaga clădire fu cuprinsă de flăcări, norii negri de fum, prevestitori ai unei îndelungate furtuni, ridicându-se deasupra Ierusalimului.

Arabii palestinieni care respingeau partajarea, dorind un stat independent, unitar, își manifestaseră la început nemulțumirea prin acțiuni spontane, atacând cu focuri de armă autovehiculele evreiești atunci când treceau pe diferite artere de circulație prin dreptul localităților lor. La scurt timp, se va întoarce în Palestina Abdel Kader al-Husseini, rudă cu marele muftiu Hajj Amin al-Husseini ce dirija de la distanță mișcarea de rezistență a concetățenilor săi. Abdel Kader lipsise din țară mai bine de opt ani. Fiu al fostului primar al Ierusalimului, ce fusese destituit de autoritățile mandatare, licențiat în chimie al Universității din Cairo unde participase la manifestații anticolonialiste, Abdel Kader va lua parte la revolta arabă din Palestina, fiind grav rănit în 1938 într-o luptă cu englezii. Transportat mai mult mort decât viu, pe spinarea unei cămile, va ajunge în Siria pentru a primi îngrijiri medicale urgente, în timp ce justiția puterii mandatare pronunța, în contumacie, o grea pedeapsă împotriva sa.

Partajarea Palestinei era respinsă nu numai de arabi. Organizația extremistă Irgun Zvai Leumi o socotea drept o mutilare inacceptabilă a teritoriului pe care îl revendica – întreaga Palestină plus Transiordania. Membrii Irgun-ului condamnau, de asemenea, și decizia O.N.U. de internaționalizare a Ierusalimului, considerat de ei leagănul iudaismului și deci capitala de neînlocuit a statului evreiesc. Prin acțiunile de teroare pe care le vor întreprinde în interiorul orașului sfânt, extremiștii sperau să distrugă speranța în realizarea internaționalizării Ierusalimului. La 13 decembrie, un comando al Irgun-ului a aruncat două bombe în mulțimea arabilor din zona comercială de la poarta Damascului a vechiului oraș, ucigând 6 persoane și rănind alte 40.

Hagana, care la început se menținuse pe poziții oarecum pasive, răspunzând doar la focurile de armă ale trăgătorilor arabi izolați, va intra și ea activ în joc. La 5 ianuarie, un grup al său de diversiune introduse două valize cu trotil în subsolul hotelului „Semiramis” din cartierul preponderent arab Katamon, unde bănuia că s-ar fi aflat comandamentul general al lui Abdel Kader. Explozia a făcut să se prăbușească cele trei etaje ale hotelului, provocând moartea a 36 de persoane. Victimele erau, toate, locatari pașnici. Informația primită de comandamentul Haganei se dovedise eronată.

În primele luni ale anului 1948, vor intra în Palestina câteva mii de voluntari din Armata de Eliberare Arabă, organizată sub egida Ligii Statelor Arabe la baza militară siriană Katana, situată la 45  kilometri vest de Damasc. Șeful acestora era un libanez musulman din Tripoli, pe nume Fawzi El Kaoukji, fost locotenent în armata otomană, participant apoi la revolta anti-franceză din Siria anilor 20 și la revolta anti-britanică din Palestina în 1936-1939.

Armata de Eliberare Arabă comandată de Kaoukji număra foarte puțini ofițeri de profesie. Majoritatea șefilor ei, fiind lipsiți de pregătire militară, își conduceau oamenii după metodele gherilei. Armele și munițiile erau destul de rare și de multe ori inutilizabile. Voluntarii erau echipați cu un amalgam de uniforme reformate provenind din surplusurile stocurilor americane, engleze sau franceze ce se găseau de cumpărat prin bazarele Orientului. Instruirea lor se făcuse cu totul la întâmplare. Recruții care avuseseră posibilitatea să tragă cinci cartușe la țintă sau să lanseze una sau două grenade erau considerați ca fiind foarte bine antrenați pentru război.

Prima ispravă a lui Kaoukji a constituit-o atacul împotriva chibuțului Tirat Zvi din Galileea, încheiat cu un bilanț dezastruos: 35 de morți și 50 de răniți în tabăra arabă, în timp ce apărătorii evrei ai acestuia nu pierduseră decât un singur om. Acest atac nereușit va atrage represaliile Haganei care va intra în mai multe sate arabe din zonă, dinamitând case și ucigând locuitori.

În noaptea de 9-10 aprilie, satul arab Deir Yassin, din marginea vestică a Ierusalimului, va constitui scena unei drame îngrozitoare ce va rămâne neștearsă decenii de-a rândul din memoria palestinienilor. Locuitorii acestei așezări pașnice, care lucrau la o carieră de piatră din apropiere și în diferite servicii la Ierusalim, nu participaseră până atunci la confruntările armate dintre arabi și evrei. Un grup de pază, format din câțiva zidari și tăietori de lemne, veghea în noapte la capătul satului asupra securității concetățenilor lor, ținând seama de condițiile vieții din Palestina în acele vremuri tulburi. La un moment dat, observând o mișcare masivă de trupe pe șoseaua dinspre Ierusalim, dădu alarma. Dar locuitorii satului, știind că n-aveau nimic să-și reproșeze, rămaseră pe loc.

Având nevoie de o victorie spectaculoasă care să le întărească pozițiile politice, organizațiile extremiste Irgun și Stern își trimiseseră un detașament mixt, alcătuit din 130 de oameni înarmați până-n dinți, să ocupe satul arab, contând pe absența oricărei rezistențe. Ei somară pe locuitori, prin megafoane instalate pe o mașină blindată, să se predea în interval de 15 minute. Cum mașina blindată capotase la intrarea satului într-o groapă, apelurile transmise de megafoane n-au fost auzite decât de o mică parte a locuitorilor.

Rafala unui pistol-mitralieră a dat semnalul atacului. O învățătoare, care a arborat o brasardă cu crucea roșie, încercând să iasă în întâmpinarea atacanților pentru a-i lămuri că Deir Yassin este un sat pașnic, a fost doborâtă imediat de mai multe gloanțe, la câțiva metri de școală. Alți locuitori fuseseră uciși în timp ce încercau să fugă.

Cum, de obicei, în toate satele arabe oamenii posedau câte o armă, liniștiții locuitori ai Deir Yassin-ului hotărâră să-și vândă cât mai scump pielea, apărându-se cu dârzenie. Pentru a depăși primele case și a ajunge în inima satului, agresorilor le trebuiră mai mult de două ore, pierzând patru oameni. Doi dintre principalii lor șefi fură răniți. Cuprinși de o isterie colectivă, combatanții evrei îi masacrară în mod barbar pe toți cei găsiți în case, indiferent dacă erau copii, femei sau bătrâni. Când furia lor se potoli, 254 de cadavre ciuruite de gloanțe, de schije de grenade ori mutilate cu cuțitele zăceau pe ulițele satului sau în case.

Ultima parte a lunii aprilie a fost marcată de ofensiva generală a Haganei și a Irgun-ului pentru ocuparea întregului teritoriu ce fusese rezervat prin rezoluția de partaj viitorului stat evreiesc, precum și a unor zone întinse din teritoriul destinat statului arab palestinian. Rezistența arabă slăbise substanțial după moartea pe câmpul de luptă de la Qastel, punct strategic pe șoseaua Tel Aviv-Ierusalim, a conducătorului gherilei, Abdel Kader. Cu spectrul Deir Yassin-ului în față, arabii părăseau îngroziți satele la apropierea trupelor evreiești.

Pe măsura retragerii trupelor britanice pe sfârșitul mandatului, unitățile militare evreiești intrau în localități rurale sau în orașe instaurându-și stăpânirea. În noaptea de 14 spre 15 mai, mandatul britanic în Palestina lua sfârșit în mod oficial. În după amiaza aceleiași zile, vechiul lider sionist Ben Gurion dădu citire unui text pe două pagini dactilografiate, în care se declara, printre altele, în acea zi de 5 Iyar 5708 după calendarul ebraic: „În virtutea dreptului natural și istoric al poporului evreu, proclamăm întemeierea statului evreiesc în țara sfântă. Acest stat va purta numele de Israel.”

În situația existentă, americanii, până atunci corifeii partajării Palestinei și înființării statului evreiesc, începură să-și revizuiască opțiunile. Casa Albă susținea în continuare principiul partajării. Departamentul de Stat și cel al apărării se situau însă pe poziții opuse. Generalul Marshall, șeful diplomației americane, îngrijorat de orice ar fi fost de natură să agraveze „războiul rece” în plină desfășurare, socotea că resentimentele arabe față de Occident ar putea deschide porțile Orientului Mijlociu influenței sovieticilor și acest lucru trebuia evitat cu orice preț. Secretarul de stat al apărării, James Forrestal, era de părere că SUA riscau în această afacere liberul acces la petrolul arab din Golf. America visa să facă din Arabia Saudită una dintre principalele baze ale strategiei sale militare, precum și soclul imperiului ei petrolier.

Moshe Sharett, șeful departamentului politic al Agenției Evreiești, îi trimisese de la New York lui Ben Gurion un raport plin de pesimism: „Americanii sunt pe punctul de a-și schimba poziția”. Bomba explodă pe 19 martie, când senatorul Warren Austin, șeful delegației americane la O.N.U.  depuse un proiect de rezoluție preconizând ca Palestina să fie plasată provizoriu sub tutela O.N.U., până ce pacea va fi restabilită, dând astfel o nouă ocazie evreilor și arabilor să ajungă la un acord.

Respingând noua inițiativă diplomatică americană, Ben Gurion va declara: „Crearea statului evreiesc nu depinde în fapt de rezoluția O.N.U. din 29 noiembrie – deși aceasta a avut o mare valoare morală și politică – ci de capacitatea noastră de a pune în aplicare, aici în Palestina, această decizie prin forță. Grație propriei noastre forțe, noi vom crea statul, imediat...Nu vom consimți nicio tutelă, nici temporară nici permanentă, nici chiar pentru o cât de scurtă perioadă.” Veritabilul răspuns îl dădu însă prin fapte: primul, de ordin politic, formând imediat „consiliul celor 13” – care acționa ca un guvern provizoriu al viitorului stat evreiesc; al doilea, de ordin militar, preluând inițiativa operațiunilor împotriva forțelor arabe palestiniene și a voluntarilor arabi intrați pe teritoriul țării de la începutul anului.

Imediat după proclamarea independenței statului Israel, armatele a cinci țări arabe – Egipt, Siria, Liban, Transiordania și Irak – intrară în Palestina. Pentru lumea neavizată, noul stat Israel, cu o populație de 650.000 de locuitori, părea să fie victimă sigură în fața armatelor țărilor arabe numărând peste 35 de milioane de locuitori. Dar la fața locului situația se prezenta în culori diferite. Adversarii Israelului, cu toată disproporția flagrantă a numărului de populație, nu vor putea deplasa în Palestina efective nici măcar egale cu cele ale forțelor armate israeliene.

Libanul avea o armată de 3500 de oameni, repartizați în cinci batalioane de infanterie, cinci baterii de artilerie, un detașament de blindate ușoare și de cavalerie. Armata siriană număra 8000 de oameni, dar singura unitate prezentând valoare militară reală era brigada motorizată. Irakul dispunea în total de 21.000 de soldați, din care jumătate îi va trimite în Palestina. Cea mai numeroasă armată, de 50.000 de oameni o poseda Egiptul, dar lipsa de armament și muniție nu-i va permite să folosească mai mult de 10.000 de soldați, prost echipați, cu un corp de comandă total nepregătit pentru război. Singura forță militară din coaliție mai bine pusă la punct era Legiunea Arabă a Transiordaniei, organizată, finanțată și echipată de Marea Britanie și comandată de ofițeri britanici în frunte cu generalul John Bagot alias Glubb Pașa.

Conducerea comunității evreiești se pregătise din timp pentru confruntarea armată ce se profila. Pentru procurarea armamentului necesar fuseseră strânse fonduri substanțiale. Trimisă de Agenția Evreiască să întreprindă un turneu în acest scop prin mai multe orașe din America, Golda Meier reușise ca, în decurs de două luni, să colecteze 50 de milioane de dolari. Alți emisari colindau piețele de arme pentru a procura armamentul necesar Haganei. Înarmat cu hârtii oficiale purtând antetul guvernului Etiopiei, sustrase de la ambasada din Paris a acestei țări, un agent al Haganei semna un prim acord cu Cehoslovacia pentru 4500 de puști, 200 mitraliere și 5 milioane de cartușe.

De la uzinele din Brno, cumpărase, oficial, 10.000 de puști și guvernul sirian. Transportul de arme îmbarcat în portul italian Bari ajunse însă pe fundul mării, nava fiind scufundată de o explozie misterioasă înainte de a ridica ancora. Atentatul, așa cum se va afla, fusese săvârșit de agenți secreți ai Haganei.

În primele zile ale războiului, armatele arabe au înaintat, în general, pe teritoriul afectat prin rezoluția de partajare statului arab palestinian. Egiptenii trimiseseră o coloană de-a lungul litoralului mediteranean; ea a intrat în Gaza ocupând apoi coloniile evreiești Deir Semid și Yad Mordekhai și orășelul Isdoud, ajungând, după două săptămâni de lupte, la 30 kilometri sud de Tel Aviv. O altă coloană egipteană a ocupat Beersheba, vechea reședință administrativă a districtului Neghev și s-a apropiat de porțile Ierusalimului unde se dădeau lupte grele cu participarea Legiunii Arabe.

În fața acestei situații, Hagana a fost nevoită să construiască o deviere a șoselei, printr-o zonă aflată sub controlul forțelor sale, pentru a restabili legătura dintre Tel Aviv și Ierusalim. Această dificilă lucrare genistică va fi botezată „drumul Birmaniei”, nume sugerat de o construcție asemănătoare din timpul celui de-al doilea război mondial, efectuat în condiții grele de relief între amintita țară asiatică și China, în vederea aprovizionării trupelor aliate. Aici, în zona „drumului Birmaniei” avea să fie ucis în greșeală de o santinelă proprie primul ofițer căruia i s-a oferit gradul de general în armata israeliană, David Marcus, colonel în forțele armate americane, demisionat din funcția ce o deținea la Pentagon pentru a veni voluntar în Palestina alături de încă câteva mii de voluntari din America și din alte țări, îndeosebi aviatori și specialiști militari ce se oferiseră să lupte sub steagul alb-albastru al noului stat.

În timp ce irakienii, după ce au trecut Iordanul pe podul „Allenby” se stabileau la Nablus, sirienii intrau în Galileea, fiind opriți cu mare greutate în zona coloniilor din sudul lacului Tiberiada. Libanezii, ajunși la Acra, vor fi împinși înapoi peste frontieră chiar în primele zile de război.

Armistițiul de patru săptămâni, obținut de mediatorul O.N.U., contele Bernadotte și intrat în vigoare la 14 iunie, a găsit pozițiile combatanților nemodificate prea mult. Pentru Israel, răgazul oferit de această încetare a focului se va dovedi hotărâtor. Armele, unele cumpărate înainte de proclamarea independenței, soseau acum de peste tot: tancuri Sherman din Italia; tunuri, mitraliere, obuze și cartușe din Mexic; transportoare blindate din Franța; puști, aruncătoare de mine, tunuri ușoare și avioane de vânătoare din Cehoslovacia.

La începutul războiului, forțele aeriene israeliene erau formate din mici avioane de sport, care n-au putut să riposteze atunci când singura escadrilă de bombardament a Egiptului a întreprins un raid aerian împotriva Tel Avivului. Dar când au sosit din Cehoslovacia primele avioane Messerschmitt-109 din lotul de 25 de aparate cumpărate anterior, raportul de forțe a început să se schimbe. Aviația israeliană a achiziționat în scurt timp și câteva aparate de vânătoare americane Mustang P-51, mai multe bombardiere Boston, Auson, Beaufighter și chiar trei „fortărețe zburătoare” B-17.

Țările arabe nu s-au preocupat deloc să folosească încetarea focului pentru a-și pune la punct armatele. Regelui egiptean Faruk abia îi ajungeau banii pentru nesfârșitele sale nopți de petrecere prin cabaretele și cazinourile din Cairo și Alexandria; primul ministru irakian Nuri Said se temea de întărirea armatei sale care participase la loviturile de stat anti-britanice din vara anului 1941; Siria și Liban, state noi independente, nu dispuneau de resursele necesare pentru a-și moderniza rapid forțele armate; cât despre Legiunea Arabă și ea trecea printr-o criză, provocată de decizia guvernului de la Londra de a rechema pe frontul din Palestina ofițerii britanici, comandanți de batalioane și regimente, sistând totodată și plata alocației de 6,5 milioane de lire sterline pe care o vărsase până atunci, anual, pentru întreținerea acestei armate.

La 9 iulie, războiul s-a reluat pe toate fronturile. Luptele n-au durat decât zece zile, ele încetând din nou în urma unui ordin drastic al Consiliului de Securitate. Dar în această scurtă perioadă, armata israeliană a reușit să cucerească importante poziții în Galileea și în regiunea Ierusalimului. Brigada „Carmel” a ocupat Nazaretul și ceea ce mai rămăsese din Galileea. O coloană motorizată comandată de viitorul general Moshe Dayan cucerea aeroportul și orașul Lydda, la 17 km de Tel Aviv. O zi mai târziu, în mâinile israelienilor va cădea și orașul arab Ramallah din vecinătate. În 38 de zile de luptă, Israelul ocupase 14 orașe și 201 sate arabe din zona repartizată prin partaj statului evreiesc și 112 sate din zona rezervată statului arab, în afară de ceea ce reușise să dobândească prin forță în ultimele luni ale mandatului britanic.

Mediator al Națiunilor Unite în Palestina fusese numit contele Folke Bernadotte, văr al regelui Suediei și președintele Crucii Roșii suedeze. Acesta încerca să corijeze planul de partajare aprobat de O.N.U., care se dovedea în practică imposibil de realizat. Bernadotte propuse ca Israelului să-i revină întreaga parte de nord a Galileii, restul, inclusiv Neghev-ul, să rămână arabilor. „Ținând seama de legăturile istorice și comunitatea de interese care unește Transiordania cu Palestina, există motive imperioase de a fuziona teritoriul arab al Palestinei și teritoriul Transiordaniei”, preconiza mediatorul O.N.U. În ceea ce privește Ierusalimul, cuprinzând zona desemnată în noiembrie 1947, el urma să intre sub controlul O.N.U., cu acces liber pentru toată lumea. Noul plan de partajare avut în vedere de contele suedez va nemulțumi profund pe israelieni, aceștia nedorind sub niciun motiv să renunțe la deșertul Neghev și implicit la ieșirile la Marea Moartă și Marea Roșie.

La 17 septembrie 1948, un convoi de automobile în care se aflau contele Bernadotte și statul său major, în drum spre o întâlnire cu guvernatorul părții evreiești a Ierusalimului, a căzut într-o ambuscadă în cartierul Katamon, aflat acum sub control israelian. Mediatorul O.N.U. se afla în Crysler-ul său, având alături pe generalul suedez Ange Lundstron și colonelul francez Andre Serot. Lovit de 17 gloanțe, colonelul francez fu ucis pe loc. Bernadotte, atins în regiunea inimii, muri în drum spre spital.

La 15 octombrie, israelienii atacară cu efectivele unei divizii pozițiile egiptene, în vreme ce aviația lor bombarda aeroportul El Arish din Sinai. În cursul unui atac de noapte israelienii ocupară Beersheba și deschiseseră drumul Neghev-ului. Trupele din nord invadară Libanul ocupând 14 sate și oprindu-se pe fluviul Litani.

La 7 ianuarie 1949, Egiptul propune Israelului încetarea focurilor și desfășurarea unor negocieri de armistițiu. Ele începuseră șase zile mai târziu, în insula Rhodos, acordul fiind semnat la 24 februarie. Teritoriul Gaza, unde trăiau atunci 70.000 de locuitori cărora li se adăugaseră 130.000 de refugiați, trecea sub administrație egipteană. Nevhev-ul rămânea în întregime israelienilor.

Armistițiul cu Libanul a fost semnat pe 23 martie, israelienii retrăgându-se de pe teritoriul ocupat în această țară cu cinci luni mai înainte. Cu Transiordania tratativele au fost ceva mai complicate. La sfârșitul luptelor, Legiunea Arabă și trupele irakiene controlau o parte importantă din Palestina. Refuzând să participe la negocieri, Irakul își va retrage trupele fără nicio explicație. În urma tratativelor secrete dintre israelieni și regele Abdallah, la 3 aprilie va fi încheiat și armistițiul cu Transiordania. Malul vestic al Iordanului (Cisiordania) ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului destinat statului arab palestinian prin rezoluția de partaj, precum și Ierusalimul de est arab vor intra în componența regatului hașemit al Iordaniei, denumire luată de Transiordania după alipirea regiunilor apusene de peste râu. Armistițiul cu Siria a fost semnat la 20 iulie. Armata siriană continuase să ocupe până atunci poziții în interiorul granițelor Palestinei. Sirienii au acceptat însă să evacueze acest teritoriu cu condiția ca el să fie demilitarizat.

Statu quo-ul teritorial stabilit în 1949 va rămâne în vigoare până la războiul israeliano-arab din 1967. Armatele arabe au suferit și ele grele pierderi în cursul acestui război. Dar cei mai loviți au fost locuitorii arabi ai Palestinei. În afara jertfelor de sânge date în cursul luptelor, jumătate din comunitatea arabă palestiniană a fost silită să-și părăsească locurile natale, luând drumul pribegiei. Iar lucrul cel mai grav este că după încetarea ostilităților, autoritățile israeliene n-au mai permis decât unui număr infim de arabi să se mai întoarcă la casele lor. Primul război dintre arabi și evrei în Palestina va genera una dintre cele mai dificile probleme ale Orientului Mijlociu, aceea a palestinienilor lipsiți de țară și pământ, nevoind să trăiască în mizeria taberelor de refugiați, fapt ce va contribui la întreținerea unei permanente atmosfere de tensiune și insecuritate, conducând la perpetuarea conflictului din regiune, marcat pe parcurs și de alte sângeroase confruntări armate.