Documentele de la Camp David

de Akram Hanieh

 Prim ministrul israelian Ehud Barak, președintele Bill Clinton și președintele palestinian Yasser Arafat, la Camp David.

Drumul către summit

Americanii nu au ascultat niciodată sfatul palestinienilor. În iunie 2000, Deniss Ross, reprezentantul diplomatic al Statelor Unite în Orientul Mijlociu ajunsese în regiune cu câteva zile înainte de Secretarul de Stat al SUA, Madeleine Albright și membrii echipei consultative a SUA, în special Departamentul de Stat și personalul Consiliului Național de Securitate al Casei Albe. Scopul acestei vizite era discutarea posibilității convocării unui summit trilateral în Statele Unite, în vederea încheierii unui tratat final între Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) și Israel.

Poziția palestiniană era clară și onestă. În timpul celor două întâlniri ale sale cu oficialii americani, președintele Yasser Arafat a spus „Condițiile nu sunt încă pregătite pentru organizarea unui summit. Nu s-a obținut nimic în cadrul discuțiilor anterioare de la Elat și niciun progres nu s-a înregistrat nici via Stockholm.” Acesta a adăugat că ar fi nevoie de încă niște săptămâni de negocieri intense înainte de a face pasul către convocarea unui summit trilateral.

A doua zi, președintele Arafat a ținut un prânz oficial în onoarea secretarului Albright și a echipei acesteia, la sediul său din Ramallah. La sfârșitul prânzului, s-a întors către Albright și a spus: „Doamnă secretar, dacă emiteți o invitație la un summit și dacă acesta se ține și eșuează, va slăbi speranțele poporului palestinian în legătură cu obținerea păcii. Haideți să nu slăbim aceste speranțe.” 

O altă întâlnire a avut loc în aceeași zi, în timpul căreia palestinienii au repetat că problema palestiniană era prea complicată pentru a fi rezolvată într-un summit convocat în grabă. Ei au explicat că acesta era sortit eșecului dacă poziția Israelului nu se schimbă, și că există puncte fierbinți palestiniene care nu pot fi trecute cu vederea. Unii palestinieni au mers până într-acolo încât le-au spus americanilor să „nu se bage într-o nouă Geneva” (summit-ul eșuat dintre răposatul președinte sirian Hafiz al-Asad și președintele Clinton).

Palestinienii au plecat de la aceste întâlniri cu impresia că Albright fusese convinsă că era nevoie de mai multe pregătiri înainte de convocarea unui summit. Dar, în aceeași seară, secretarul Albright s-a întâlnit cu primul ministru israelian Ehud Barak. Acest lucru, combinat cu deliberările propriei echipe, au fost suficiente pentru ea, așa încât a recomandat președintelui Bill Clinton să trimită invitațiile la summit.

Chiar și atunci când președintele Arafat a fost sunat de președintele Clinton după întoarcerea lui Albright la Washington, a repetat mesajul de a nu convoca încă summit-ul și a subliniat din nou nevoia unor discuții preparative intensive. În timpul acelei convorbiri, președintele american a promis să discute cu Barak înainte de a lua hotărârea finală.

Pe 4 iulie, președintele Clinton a sunat din nou să spună că Barak are „noi propuneri”, dar că nu este de acord cu niciun fel de discuții pregătitoare. Așa încât, Clinton a decis să trimită invitațiile pentru un summit de pace în Orientul Mijlociu, care se va deschide la Camp David pe 11 iulie. În timpul aceleiași conversații, președintele Arafat a încercat de trei ori să-și clarifice îngrijorările în legătură cu consecințele, dar părea că cei de la Casa Albă hotărâseră să adopte recomandările prezentate anterior de Albright, Ross și consilierul național de securitate, Sandy Berger.

Membrii echipei americane care au respins sfatul palestinian erau, în mod evident, în același ton cu partea israeliană. Cele două părți trebuie să fi estimat de comun acord că o înțelegere permanentă care ar fi pus capăt conflictului palestiniano-israelian, esența conflictului arabo-israelian, ar putea avea loc. Israelienii, împreună cu o parte a echipei americane și-au bazat analiza pe presupunerea că, dată fiind situația lor vulnerabilă, liderii palestinieni vor avea nevoie de o realizare cum ar fi suveranitatea statală și vor fi dispuși să plătească pentru asta un preț ridicat. Și, în același timp, au presupus că palestinienii nu se bucurau de suficient sprijin arab pentru a-și permite să nu cedeze presiunii...

De fiecare dată când palestinienii le-au spus americanilor că era o greșeală teribilă să presupună că Arafat ar semna un acord care să nu satisfacă un minimum de drepturi naționale palestiniene, răspunsul a fost scepticismul și zâmbetele superioare. Și când le-au spus că revoluția palestiniană a izbucnit din taberele de refugiați din diaspora și că orice acord ce nu includea o soluție dreaptă pentru problema refugiaților ar provoca o revoluție și mai puternică, răspunsul a fost o tăcere care nu accepta niciun argument.

Așa încât, Clinton, bazându-se pe recomandările consultanților săi, a mers la summit încrezător că poate obține un acord istoric ce îi va încorona cariera politică. Cât despre Ehud Barak, s-a prezentat la acest summit pentru organizarea căruia a făcut presiuni, asta după ce a pus capăt negocierilor de la Stockholm după a doua rundă. Shlomo Ben-Ami, ministrul de interne și șeful echipei israeliene de negocieri, i-a spus omologului său palestinian, Abu Ala’, că Barak avea multe idei dar că nu avea să le dezvăluie decât în cadrul summit-ului trilateral din SUA.

Regulile jocului la Camp David

Americanii au prezentat imediat regulile jocului. Unele dintre ele erau dictate de natura locului: nu aveau să fie costume și cravate, ci îmbrăcăminte lejeră. Se pare că americanii au presupus că absența formalităților va sparge barierele dintre cele două părți. Rutina zilnică avea să consolideze acest aspect. Mesele erau luate împreună, permițând delegaților să socializeze și să discute neoficial. Gazdele americane au încercat și să clădească relații sociale între negociatori: Albright i-a invitat pe delegați la un film și cu altă ocazie, cele două părți au fost invitate să joace un meci de baschet. Cum niciunul dintre delegații palestinieni nu s-a prezentat, israelienii au sfârșit prin a juca cu pușcașii marini care păzeau complexul.

Una dintre regulile principale urmărea protejarea negocierilor, interzicând orice fel de contact cu mass-media. Exista un singur telefon pentru fiecare delegație și telefoanele externe foarte rar erau transferate membrilor delegațiilor. Singura sursă oficială de informație era un purtător de cuvânt al Casei Albe și uneori un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, care țineau o conferință de presă zilnică ( unde nu se spunea nimic important) la un centru al presei, la 30 minute distanță de Camp David.

În termeni de format de lucru, existau întâlniri ale comitetelor, întâlniri între doi negociatori de fiecare parte și întâlniri între Albright și fiecare delegație, pe diferite subiecte. Americanii s-au bazat și pe contacte neoficiale între membrii propriei echipe și diferiți delegați, pentru a explora pozițiile lor în legătură cu problemele specifice. Americanii erau încrezători că atmosfera generată de locul cu pricina și de reguli, combinată cu faptul decisiv că administrația aducea întregul său prestigiu, va crea presiuni puternice asupra negociatorilor pentru a reuși să ajungă la o înțelegere. Păreau să nu realizeze că realitatea conflictului era mai puternică decât lumea ireală creată de ei la Camp David.

În căutarea unui agent onest

Încă de la începutul summit-ului de la Camp David, era clar că președintele american era hotărât să reușească în ceea ce își propusese și că își făcuse temele. Summit-ul a reprezentat pentru el un „curs intensiv” suplimentar asupra detaliilor conflictului palestiniano-israelian, făcându-l conștient de diferența dintre Kufr Aqab și Wadi al-Juz, relația organică dintre cartierele Musrara și Shaykh Jarrah și dintre strada Salah al-Din și Orașul Vechi al Ierusalimului. Era clar că președintele Clinton nu dorea să irosească niciun minut. A încercat să propună ca întâlnirile privind apa, economia și alte subiecte să aibă loc la un alt nivel în afara summit-ului, în clădirile unde stăteau experții. Dar această propunere a fost abandonată rapid după ce palestinienii au obiectat spunând că problemele majore privind Ierusalimul, refugiații, pământul, granițele și securitatea trebuiau discutate mai întâi.

În diferite întâlniri, Clinton asculta părerile celor două părți, discuta detaliile și uneori încerca să direcționeze discuția. În timpul unei întâlniri despre pământ și granițe, acesta a încercat să împingă palestinienii să discute o hartă pe care au propus-o israelienii arătând teritoriile pe care aceștia doreau să le anexeze. Abu Ala’ a respins harta și Clinton a părăsit întâlnirea furios.

Președintele american urmărea liniile a ceea ce devenise rolul tradițional american privind conflictul palestiniano-israelian:

1. Washingtonul își exercita rolul în concordanță cu nevoile, cererile și preocupările guvernului israelian. Din prima zi, membrii delegației Palestinei au fost bombardați în mod constant cu problemele coaliției lui Barak și supuși obositorului refren „Dacă nu se ajunge la un acord, guvernul lui Barak va cădea.” Aceste afirmații au fost repetate de atâtea ori, încât, la un moment dat, un delegat palestinian a întrebat nervos: „Acesta este un summit în care discutăm un proces de pace sau salvarea guvernului Barak?”

2. Washingtonul acceptă principalele solicitări ale Israelului ca un dat și nu pot fi puse sub semnul întrebării. La Camp David, Clinton și echipa sa nu au respins nicio cerere israeliană majoră.

3. Administrația americană cere „flexibilitate” și „concesii” în aceeași măsură, atât din partea palestinienilor, cât și a israelienilor. Oricărui pas israelian trebuie să îi corespundă un pas palestinian. O asemenea politică ignora faptul că palestinienii sunt victimele agresiunii israeliene și că pământul la care se ofereau israelienii „să renunțe” este pământ palestinian ocupat de forță militară.

Păstrând infamul angajament al lui Henry Kissinger de a nu discuta nicio poziție în legătură cu conflictul arabo-israelian fără o coordonare în prealabil cu Israelul, nicio propunere nu a fost prezentată delegației palestiniene de către partea americană care să nu fi fost discutată înainte cu Israelul. În două ocazii în timpul summit-ului în care echipa americană a înaintat niște idei, președintele Arafat a obiectat: „Mă scuzați, acestea nu sunt idei americane. Acestea sunt idei israeliene. Sunt idei israeliene pe care le-am auzit în mod neoficial înainte să le aud la voi.”

Apoi, încă din prima zi, echipa americană și-a concentrat întreaga presiune asupra delegației palestiniene. Delegația israeliană nu s-a retras de pe anumite poziții prezentate în cadrul negocierilor de la Stockholm, dar americanii nu i-au presat în niciun fel. Israelienii au fost tratați ca niște copii răsfățați.

În legătură cu problema sensibilă a locurilor sfinte din Ierusalim, americanii au adoptat poziția israeliană. Au încercat să găsească un cadru legal înșelător, fără prea multă atenție acordată sensibilităților arabe, islamice sau creștine și părând să nu-și dea seama de natura explozivă a argumentelor israeliene.

Palestinienii au simțit adesea că negociau cu o delegație israeliano-americană unită. În timp ce rolurile lui Madeleine Albright și Sandy Berger (care nu au contribuit cu altceva decât prin cererea ca evreii să aibă voie să se roage în moscheea al-Aqsa), au fost nesemnificative, amprentele lui Dennis Ross erau evidente pe fiecare document american și sugestie.

Palestinienii s-au dus la Camp David sperând să găsească un agent cinstit, dar niciunul nu și-a făcut apariția.

„Nu sunt pregătiți pentru pace. Nu v-am spus?” Acestea au fost cuvintele pe care președintele Yasser Arafat le-a adresat delegației sale, nu o dată, cu câteva zile înainte de deschiderea summit-ului. Era clar că delegația israeliană nu era pregătită să-și asume riscurile necesare unei reconcilieri istorice care să pună capăt conflictului. Mințile lor erau în altă parte. Politici interne, interese obscure și calcule electorale eclipsau importanța păcii. Preocupări în legătură cu păstrarea scaunelor în Knesset se reflectau în negocieri. Devenise obișnuit ca delegații palestinieni să trebuiască să-i asculte pe omologii israelieni plângându-se de performanțele și viziunile lui Barak.

Trei observații pot fi făcute în legătură cu prestația israeliană în cadrul negocierilor de la Camp David. În primul rând, Barak a venit la Camp David visând la o pace „100%” israeliană. Viziunile sale, propunerile și hărțile arătate nu indicau nici cea mai mică înțelegere a cerințelor și drepturilor palestiniene. Propunerile israeliene confirmau că instituția israeliană încă era afundată în mitologiile sale și în mentalitatea ocupatoare și că încă nu este capabilă să privească palestinienii ca pe niște parteneri de pace. În al doilea rând, propunerile israeliene nu au făcut nicio referire la legalitatea internațională. Nici măcar o singură rezoluție internațională nu a fost menționată, nici măcar rezoluțiile care se presupuneau a sta la baza procesului de pace. În al treilea rând, negociatorii israelieni abia dacă s-au deranjat să negocieze: în ciuda sesiunilor lungi de câte zece ore, adresându-se majorității problemelor, fiecare nouă frază a poziției israeliene a fost rostită de buze și documente americane.

Era ciudat că israelienii au crezut că pot, cu sprijinul americanilor, să-și impună propria concepție despre pace palestinienilor. Ciudat, deoarece palestinienii știau că instituțiile de securitate israeliene au prezentat guvernului numeroase rapoarte care indicau clar că palestinienii nu vor ceda în privința lucrurilor considerate de ei fundamentale. În plus, mulți dintre consilierii lui Barak auziseră pozițiile palestiniene direct din gura lui Yasser Arafat. Cu două săptămâni înainte de summit, Barak l-a rugat pe Arafat să se întâlnească cu Shlomo Ben-Ami, care avea să prezinte pozițiile israeliene în legătură cu problemele legate de statusul final. Patru ore l-a ascultat Arafat pe Ben-Ami și o parte din lucrurile pe care le-a auzit l-au făcut să nu poată dormi în acea noapte, având confirmarea că israelienii nu erau serioși în legătură cu pacea. Întâlnirea avusese loc la Nablus și, printre alte lucruri, Ben-Ami propuse ca problema Ierusalimului să fie amânată cu doi ani. În acel moment, Arafat l-a întrerupt, spunând: „Nu, nici măcar cu două ore!”

În aceeași perioadă, un alt delegat israelian, liderul partidului Meretz, Yossi Sarid, care tocmai își dăduse demisia din guvernul Barak, l-a vizitat pe Arafat în Ramallah. Arafat i-a enunțat punctele fierbinți palestiniene. Sarid i-a spus că Barak este serios, dar că palestinienii nu trebuie să se aștepte să li se îndeplinească 100% din solicitări. La fel ca ceilalți delegați israelieni, și acesta a spus că Barak are o „surpriză”, dar că o va dezvălui doar la summit. Așa că, palestinienii la Camp David tot așteptau ca Barak să scoată iepurele din joben. Au primit după cum urmează:

Refugiații

Cel mai mare eșec al summit-ului a avut loc în comitetul pentru refugiați. Lucru deloc surprinzător, din moment ce dosarul refugiaților reprezintă „momentul adevărului”. Aceasta este problema hotărâtă de istorie, chestiunea care plasează Israelul în inima problemei palestiniene și față în față cu victimele sale, martorii crimelor sale.

În absența seriozității din partea Israelului, discuția s-a învârtit mai mult în jurul trecutului, nu a prezentului și viitorului. Iar viziunile israeliene și palestiniene asupra trecutului – și în special asupra rădăcinii conflictului, Nakba palestiniană din 1948 – erau în conflict total. Pare ciudat că până în această zi, Israelul continuă să-și nege crimele, în ciuda tuturor dovezilor. Este o negare completă a responsabilității israeliene față de Nakba. În schimb, delegația israeliană a încercat să-i convingă pe palestinieni că nu au existat masacre sau campanii teroriste în 1948 și că nu a existat nicio expulzare sau distrugere totală a satelor. Potrivit delegaților, țările arabe sunt responsabile pentru Nakba deoarece ele i-ar fi îndemnat pe palestinieni să-și părăsească pământurile și casele și să aștepte eliberarea – propagandă din anii 50, respinsă acum de toți istoricii serioși, inclusiv de cei israelieni.

Deci, comitetul pentru refugiați nu a înaintat nici măcar cu un centimetru. Refuzând să-și asume orice responsabilitate morală sau legală pentru ceea ce s-a întâmplat, israelienii erau dispuși doar să-și exprime părerile de rău în legătură cu ce au pățit palestinienii ca rezultat al războiului arabo-israelian din 1948. Și, deoarece orice discuție despre dreptul de reîntoarcere era tabu pentru Israel – în ochii lor echivalent cu distrugerea statului israelian – nu avea să aibă loc nicio discuție despre cum ar trebui să decurgă implementarea reîntoarcerii. Tot ceea ce era dispus Israelul să discute era compensația pentru refugiați – nu din buzunarele sale, ci ale comunității internaționale și o parte a fondurilor să fie folosită pentru a oferi compensații evreilor care au venit în Israel din țările arabe. Israelul se angaja să permită doar câtorva mii de palestinieni să se reîntoarcă, în decursul unei perioade de zece ani, sub forma „reunificării familiale” și a „cazurilor umanitare”.

  

Pământ, granițe și securitate

Aceste chestiuni vor fi discutate uneori de comitetul de securitate sau de cel al granițelor, dar în toate circumstanțele, mentalitatea ocupației și a controlului domina partea israeliană. Palestinienii au fost nevoiți să asculte teoriile absurde ale „pericolului dinspre est” ca bază pentru puternica prezență militară israeliană în Cisiordania. În alte cuvinte, o amenințare exterioară a fost evocată pentru a justifica metodele de confruntare ale acesteia – baze militare, patrule și stații de cercetare îndepărtată (de radiolocație) în valea Iordanului, de-a lungul graniței iordaniene. Pe lângă toate acestea, adăugăm și impunerea restricțiilor asupra personalului militar și capacităților statului Palestinei din partea Israelului.

În aceste comitete au fost prezentate provocatoarele hărți israeliene ce arătau anexări israeliene variind între 10 până la 13,5% din Cisiordania. Partea palestiniană a refuzat să aibă de-a face cu așa ceva. Pe scurt, prim planul era deținut de trei uriașe zone de colonii în nordul, centrul și sudul Cisiordaniei. Acestea erau mărite, zona lor era extinsă și erau conectate între ele și de Israel prin zone mari de pământ palestinian în asemenea mod încât Israelul să controleze resursele palestiniene de apă din Cisiordania. În mod clar, israelienii nu veniseră la Camp David să caute un limbaj de dialog cu un vecin și un partener, ci să cimenteze câștigurile obținute în urma războiului din 1967, să restructureze și să legalizeze ocupația.

Ierusalim

Pentru deliberările în legătură cu Ierusalimul, Barak, miniștrii săi și membrii delegației sale au îmbrăcat veșmintele celor mai extremi fundamentaliști evrei. Dintr-odată, seculariștii au început să urmeze în discurs o linie religioasă evitată chiar de unii rabini israelieni. Brusc, permisiunea evreilor de a se ruga în Haram al-Sharif devenise o cerere israeliană esențială. Dar și mai grav era că oficialii americani au adoptat imediat poziția, părând să nu fie conștienți că se joacă cu explozibili care ar putea să incendieze întregul Orient Mijlociu și întreaga lume islamică. Nici nu au încercat să înțeleagă că adăugau o dimensiune religioasă conflictului.

În baza discuțiilor, trei factori păreau să fi ghidat conceptul Israelului privind o soluție pentru Ierusalim:

1. Insistența Israelului în legătură cu suveranitatea asupra Haram al-Sharif era o constantă în toate propunerile înaintate. Pentru a contracara respingerea palestiniană a controlului israelian asupra Haram al-Sharif-ului, experții juridici americani au venit cu un număr de „soluții” întortocheate. Prima implica un comitet internațional alcătuit din Consiliul de Securitate al UN și Maroc (din poziția de conducător al Organizației Adunării Islamice a Comitetului din Ierusalim) care i-ar fi acordat Palestinei custodia Haram al-Sharif-ului în timp ce Israelul ar fi păstrat suveranitatea. Apoi a urmat formula „suveranității verticale”, situație în care palestinienii ar fi deținut „suveranitatea” asupra suprafeței pământului pe care stă Haram, în timp ce Israelul ar avea suveranitatea asupra a ceea ce se află sub el. Până la urmă, experții s-au întors la oferta lor de „suveranitate a custodiei” pentru palestinieni și „suveranitate reziduală” pentru Israel. Întrebați ce înseamnă asta, juriștii s-au întors în punctul din care plecaseră: suveranitate israeliană.

2. În mod ideal, Israelul și-ar dori un Ierusalim fără locuitorii săi arabi. Ca să obțină asta, va crea condiții aspre de viață pentru a-i determina să plece.

3. În timp ce discuțiile puneau accentul pe un oraș deschis, propunerile israeliene și americane implicau de fapt, fragmentarea și divizarea. Diferite sisteme urmau să fie aplicate diferitelor cartiere: de exemplu, regulile aplicate în Cartierul Creștin nu se vor aplica și în Wadi al-Joz; ce va fi valabil în Suwwana nu va fi valabil și în Cartierul Armenesc. Americanii au propus un sistem special pentru Orașul Vechi, împărțindu-l între suveranitatea palestiniană asupra cartierelor musulmane și creștine (așa cum le-au definit Israelul și SUA) și suveranitatea israeliană asupra cartierului armenesc și a celor evreiești, plus asupra Zidului Plângerii. Poziția privind Haram al-Sharif rămânând așa cum era. Mai mult, o formă de „auto-guvernare” funcțională a fost propusă pentru anumite cartiere (rămânând a fi numite de Israel) de lângă Orașul Vechi, aici putând să intre Shaykh, Jarrah, Suwwana, al-Tur, strada Salah al-Din, Poarta Damasc,Ras al-Amud și Silwan, împreună cu suveranitatea palestiniană completă sau parțială asupra unor cartiere mai puțin centrale, cum ar fi Issawiyya, Shuafat, Bayt Hanina, Qalandia, Turi, Um Tuba, WestSawahara, Kufr Aqab, Semiramis – cartiere care în niciun caz nu făceau parte din Ierusalimul de dinainte de 1967.

Delegația israeliană și echipa americană erau coordonate pas cu pas și cuvânt cu cuvânt. Pentru palestinieni era ca o comedie în care americanii treceau prin moțiuni anunțând o nouă idee și apoi cereau negociatorilor de ambele părți să-și consulte liderii în legătură cu ea. Deloc surprinzător, în toate cazurile, negociatorii israelieni se vor întoarce cu o acceptare israeliană în urma „consultărilor”.

Israelul și SUA au vrut să fabrice o „soluție” și să pună mâna pe o „semnătură de aur” din partea palestinienilor, care să pună capăt conflictului și să ofere legitimitatea finală Israelului. Dar era o soluție care nu putea supraviețui nici măcar un minut.

La Camp David, Yasser Arafat s-a luptat cu înverșunare să apere drepturile naționale palestiniene, inclusiv cele din Ierusalim, și a făcut-o în concordanță cu trei linii de apărare, după cum urmează:

Poporul palestinian

Confruntat cu o neobosită campanie americană de „salvare” a guvernului Barak prin forțarea concesiilor de negociere palestiniene, Arafat le-a reamintit în mod repetat gazdelor, „Voi uitați de poporul palestinian.” A continuat să le aducă aminte că poporul palestinian își are instituțiile sale, că există un guvern, un consiliu al miniștrilor, un consiliu legislativ, consilii centrale și naționale, o opoziție activă și determinată. Și, mai presus de toate, a spus el, există un consens unanim asupra tuturor principiilor majore și deși poporul „a fost de acord să facă multe sacrificii de dragul păcii, nu era pregătit să facă și mai multe concesii.” Le-a reamintit că Israelul nu deținea monopolul asupra responsabilității și grijilor privind opoziția. La refrenul american despre cum ar trebui să fie el flexibil și să ajungă la o înțelegere așa încât guvernul lui Barak să nu cadă, el le-a răspuns, „Dar dacă noi acceptăm mai puțin decât drepturile noastre și dacă renunțăm la Ierusalim, întreg sistemul palestinian se va prăbuși.”

Într-o întâlnire decisivă cu președintele Clinton pe 19 iulie, Abu Ammar (Yasser Arafat) spunea, „Liderul palestinian care să renunțe la Ierusalim nu s-a născut încă. Nu îmi voi trăda poporul sau încrederea pe care o are în mine. Nu vă uitați la mine pentru a legitima ocupația! Desigur, ea poate să continue, dar nu poate dura o veșnicie. Nimeni nu poate continua la nesfârșit să impună dominația prin forță militară – uitați-vă la Africa de Sud.” Și mai adăuga, „Am fost ales președinte în baza unei platforme clare și linia noastră politică a fost enunțată de organele noastre de conducere. Poporul nostru nu va accepta mai puțin decât drepturile sale așa cum sunt formulate de rezoluțiile internaționale și legea internațională.”

Drepturi, istorie și legalitate internațională

Într-o întâlnire cu Albright, Yasser Arafat a spus: „Dacă israelienii vor să folosească argumentul istoriei, avem și noi istoria noastră care le respinge alegațiile și confirmă drepturile noastre.” De exemplu, le reamintea americanilor, „după ocuparea Ierusalimului în 1967, Moshe Dayan, pe care israelienii îl consideră un erou, le-a interzis evreilor să pună piciorul în Haram. Și acum ei cer suveranitate asupra acestor locuri.” Cu altă ocazie a spus, „Se pare că uitați că noi cerem doar 22% din țara noastră și am renunțat la restul de dragul păcii. Acum este rândul Israelului...Cerem o pace bazându-se pe implementarea rezoluției 242. Exact așa cum a fost implementată pe fronturile egiptene și iordaniene trebuie să fie implementată pe teritoriile palestiniene...În timpul summit-ului de la Camp David din 1978, nu i-ați cerut Egiptului să cedeze un centimetru pătrat din Sinai și acum voi vreți ca noi să renunțăm la pământul nostru. Țara voastră a fost cea care a stabilit rezoluțiile 242 și 338 ca termeni de referință pentru procesul de pace – acum le dați la o parte?”

Dimensiunile arabe, islamice și creștine

De-a lungul summit-ului, Arafat nu a încetat să le explice gazdelor americane, variatele dimensiuni ale problemei Ierusalimului, accentuând mai ales serioasele consecințe strategice ale propunerilor americane. „Ierusalimul nu este doar un oraș palestinian”, spunea el. „Este și un oraș arab, islamic și creștin. Dacă voi lua o decizie în legătură cu Ierusalimul, trebuie să mă consult cu sunniții și cu șiiții și cu toate țările arabe. Trebuie să mă consult cu multe țări, începând cu Iranul și Pakistanul, trecând prin Indonezia și Bangladesh și sfârșind cu Nigeria. Chiar credeți că aceste țări sau grupuri vor fi de acord să dea legitimitate pretențiilor Israelului, să renunțe la Ierusalim și la Haram al-Sharif?” Ca răspuns la propunerea americană potrivit căreia Cartierul Armenesc al Orașului Vechi ar fi intrat sub suveranitate israeliană, el a spus, „Vă așteptați ca eu să-i dau pe compatrioții pe mei creștini pe mâna Israelului?” La un moment dat, întorcându-se către interpretul lui Clinton, Jamal Hilal, un egiptean copt cu cetățenie americană, Arafat a spus „Ce ar spune prietenul meu Papa Shenoudah [copt] dacă aș face acest lucru?”

În legătură cu argumentele israeliene susținute de americani privind Haram, Arafat a avertizat, „Asemenea argumente sunt ca niște bombe cu ceas ce vor aprinde focuri sălbatice în toată regiunea. Aveți grijă – nu repetați asemenea propuneri! Sunt periculoase și distructive. Vreți să băgați întreaga regiune într-un nou război religios?...Ascultați, dacă nu sunt eu cel care va elibera Ierusalimul și va înălța acolo drapelul palestinian, un altul va veni într-o zi să-l elibereze și să ridice acolo steagul țării sale.”

Un lung film american

Pacea în Orientul Mijlociu devenise pentru Clinton, în cursul președinției sale, un trofeu prețios pe care visa să-l câștige. Deși erau mai multe motive pentru care se concentra asupra Orientului Mijlociu, a existat un moment istoric ce l-a legat de acel vis: istorica strângere de mână dintre Yasser Arafat și Ițac Rabin, cu Bill Clinton stând între cei doi, pe peluza Casei Albe, la 13 septembrie 1993.

Din acel moment, Clinton devenise legat de cauza păcii în Orientul Mijlociu. Însă, după o săptămână de negocieri la Camp David, președintele american începea să realizeze că estimările prezentate de consilierii săi nu aveau nimic în comun cu realitatea. Respingerea palestiniană neechivocă a ideilor „americane” (idei despre care președintele Arafat a insistat că sunt israeliene) îi strica socotelile, îngustând spațiul de manevră al americanilor și forțându-i să-și asume rolul pe care palestinienii speraseră să-l joace aceștia – cel de „agent cinstit”.

Negociatorii americani păreau tot mai tensionați: nu doar că estimările lor se dovedeau eronate, dar președintele își dorea succesul. Aceea a fost ziua în care americanii au început să-l momească pe Arafat cu morcovul suveranității statale: „Încercați să vă imaginați cum ar arăta lucrurile dacă am semna un acord. Un stat palestinian, recunoscut de SUA și Israel...”. Dar Arafat l-a întrerupt rapid, „Mulțumesc, dar statul palestinian există din vremea Mandatului Britanic și chiar dacă majoritatea teritoriilor sale au fost ocupate în 1948, legitimitatea acestuia este recunoscută de rezoluțiile UN”. Și a adăugat apoi tăios, „Nu voi da Ierusalimul pentru un stat.” Apoi, americanii i-au oferit stimulente financiare: „Haideți să vorbim despre relațiile noastre bilaterale. Noi pregătim un mare pachet cu ajutor financiar pentru statul palestinian imediat ce acordul va fi semnat.” Din nou, Arafat i-a întrerupt, „Este foarte amabil din partea d-voastră. Chiar avem nevoie de ajutor, dar haideți să ne concentrăm mai întâi asupra problemelor principale. Mai înainte de toate, asupra teritoriului.”

Americanii au încercat atunci o nouă tactică. Clinton a petrecut mult timp la telefon cu liderii arabi încercând să-i determine să-l preseze pe Arafat. Însă președintele american nu era foarte sincer cu ei, spunându-le că au fost înregistrate progrese mari în legătură cu toate problemele și că au fost făcute oferte extrem de generoase privind Ierusalimul, pe care Arafat le-a respins. Dar liderii arabi i-au dezamăgit pe americani. O parte dintre ei, ghicind realitatea, nu au întors telefonul președintelui. Alții au cerut detalii în legătură cu faptele și și-au exprimat sprijinul necondiționat față de poziția palestiniană.

Tensiunea creștea. Clinton, într-o întâlnire la Aspen l-a avertizat pe Arafat că se va spăla pe mâini de eforturile pentru pace dacă palestinienii iroseau această oportunitate istorică oferită de Camp David. Arafat a replicat cu calm, „Să nu vă așteptați să-mi trădez poporul. Nu voi vinde Ierusalimul, nu voi vinde musulmanii și nu voi vinde creștinii.” Dar președintele Arafat, dedicat procesului de pace, s-a oferit să continue negocierile pentru încă două săptămâni, fie acasă, fie la Washington. Dar Clinton nu a acceptat oferta și cu aceasta summit-ul se încheiase. Mesajul era clar: dacă voi palestinienii nu profitați de această oportunitate, cazul vostru va fi înghețat pentru încă un an sau doi.

Însă nu aveau să fie ultimele cuvinte ale lui Clinton. Acesta și-a făcut apariția neanunțat, chiar când delegația palestiniană se pregătea să plece. „Bine, băieți, facem cum ziceți voi. Am decis să încercăm propunerea voastră. Haideți să cădem de acord să continuăm negocierile în regiune și apoi vom decide ce se poate face pentru a relua summit-ul.”La ora 11 în acea zi, CNN transmitea o declarație făcută de purtătorul de cuvânt al Casei Albe care spunea că summit-ul se încheiase fără să se fi ajuns la un acord. Apoi, la 11:40, Clinton, care se întâlnise cu Barak după întâlnirea avută cu Arafat, a venit și le-a spus delegaților palestinieni „Am o propunere nouă”. Și a sugerat ca toată lumea să rămână la Camp David până când avea să se întoarcă el de la summit-ul G-8 din Okinawa. Delegații aveau să rămână și să discute alte chestiuni în afara Ierusalimului și Haram al-Sharif. Un mic zâmbet apăruse pe fața lui Arafat, „Bine, domnule președinte, suntem pregătiți să stăm aici.”

Zone de eșec...limite ale „realizărilor”

Madeleine Albreight a preluat negocierile de la Camp David în timpul celor patru zile în care președintele Clinton s-a aflat în Japonia. Nimic nu s-a întâmplat în acea perioadă. Sesiunile de negocieri s-au ținut efectiv de formă. Nimeni nu vroia să-i ofere nimic lui Albright; toată lumea îl aștepta pe „boss”. În tot timpul petrecut la Camp David, devenise clar că Barak nu era capabil să stabilească o relație de lucru eficientă cu Yasser Arafat. În afara celor două întâlniri cu președintele Clinton la Aspen, în prima și în ultima zi a summit-ului, Arafat și Barak s-au întâlnit, dar nu au stat împreună la cinele oficiale găzduite de Clinton.

Toată lumea aștepta cu nerăbdare întoarcerea lui Clinton. Acesta s-a întors pe 23 iulie și s-au apucat imediat de lucru. La ora 11 în seara acelei zile, Clinton și câțiva consilieri au participat la o ședință palestiniano-israeliană despre securitate. Israelienii au reiterat solicitările lor în legătură cu securitatea de-a lungul graniței iordaniene, bazându-și argumentele pe aceeași temă a „amenințării dinspre est”. În timpul ședinței, negociatorii palestinieni au părăsit încăperea de două ori pentru a se consulta cu președintele Arafar. Conform instrucțiunilor sale, răspunsul acestora a fost, în esență, „Nu vom permite prezența niciunui soldat israelian la graniță, în valea Iordanului sau la punctele de trecere, toate fiind teritorii sub suveranitate palestiniană. Prezența oricărui soldat israelian va invalida securitatea.” Arafat transmisese și că palestinienii erau pregătiți să furnizeze garanții de securitate și să accepte trupe americane sau internaționale staționate în acele zone.

Președintele Clinton părea să fie de acord cu poziția sa. El dorise să înceapă maratonul sesiunilor de negocieri cu discuțiile despre securitate deoarece s-a gândit că va fi mai ușor să se obțină rezultate în această zonă. Poate din cauza aceasta a răspuns cererilor israeliene isterice privind securitatea. A plecat de la această ședință satisfăcut că un mic pod fusese construit între cele două părți.

Patru ore și jumătate mai târziu, realitatea l-a lovit din plin pe președintele american când s-a așezat să discute cu negociatorii celor două părți problema refugiaților. Pozițiile lor erau diametral opuse. Palestinienii, după un scurt rezumat al rădăcinilor problemei refugiaților și al cuceririi zioniste a Palestinei, au formulat următoarele puncte:

1. Dreptul fiecărui refugiat palestinian de a se reîntoarce acasă în concordanță cu rezoluția UN 194.

2. Nevoia unui mecanism de implementare a acestui drept, începând cu întoarcerea refugiaților din Liban, care vor avea prioritate date fiind condițiile mizerabile de viață în taberele de refugiați și legăturile de rudenie ale acestora cu palestinienii din Galileea. Un program, care să includă numărul refugiaților, ar fi urmat să stabilească reîntoarcerea tuturor celor care ar fi dorit.

3. După recunoașterea dreptului de reîntoarcere și stabilirea mecanismului de implementare, putea fi instituit un regim de compensare.

4. Chestiunea evreilor care au părăsit țările arabe și compensația acestora nu ținea de partea palestiniană și nu avea să fie discutată.

Israelienii au reiterat clasica lor poziție: „Nu suntem responsabili pentru această problemă.
Nu recunoaștem dreptul de reîntoarcere. Suntem pregătiți să permitem reîntoarcerea câtorva mii de persoane, împrăștiată pe parcursul unui număr de ani, sub un program de „reunificare familială” și pentru „motive umanitare”. Suntem pregătiți să discutăm un fond internațional de compensație care va acorda compensații și evreilor ‘expulzați’ din țările arabe.”

După această experiență, Clinton a decis să se întâlnească separat cu cele două părți să discute problema pământului. La întâlnirea cu palestinienii, președintele i-a ascultat cu interes pe negociatorii care explicau felul în care anexările, pe lângă faptul că erau ilegale și opuse termenilor de referință pentru procesul de pace, ar distruge unitatea geografică și demografică a statului palestinian. Folosind hărți pentru a ilustra felul în care anexările erau proiectate așa încât să controleze resursele de apă și să fragmenteze teritoriile în insule înconjurate de blocuri de colonii, palestinienii au subliniat că orice modificări ale granițelor trebuie să fie reciproce.

După întâlnirile asupra problemei pământului, negociatorii așteptau să fie convocați pentru a discuta problema Ierusalimului, dar telefonul nu mai suna. La orele 8 seara, președintele Clinton a transmis că dorește să se întâlnească cu președintele Arafat la Aspen.

Din primul moment, întâlnirea a fost tensionată și furtunoasă. Tonul lui Clinton era ferm: America se va spăla pe mâini de procesul de pace și voi veți purta întreaga responsabilitate. Vom îngheța relațiile bilaterale. Congresul va îngheța ajutorul alocat vouă și veți fi izolați. Nu ați prezentat nimic nou în legătură cu Ierusalim, în timp ce israelienii au făcut câțiva pași înainte.

Când a venit rândul lui Arafat să răspundă, acesta a început ușor, „O revoluție a avut loc în aceste discuții – cele două părți știu acum exact care este poziția celuilalt. Nu am pierdut vremea aici.” Apoi a continuat, cu vocea ridicată: „Dacă cineva își imaginează că aș putea să renunț la Ierusalim, se înșală. Nu sunt doar liderul poporului palestinian, sunt și vicepreședintele Adunării Islamice. De asemenea, apăr și drepturile creștinilor. Nu voi vinde Ierusalimul. Și nu voi permite întârzierea discuțiilor despre Ierusalim, nici măcar cu un minut. Spuneți că israelienii au făcut niște pași, dar ei sunt ocupatorii. Ei nu sunt generoși – ei nu dau din buzunarele lor, ci din pământul nostru. Eu cer doar ca rezoluția UN 242 să fie implementată. Eu vorbesc doar despre 22% din Palestina, domnule președinte.”

Arafat a continuat, punând sub semnul întrebării și contrazicând pretențiile israeliene asupra Haram-ului și asupra Ierusalimului. Clinton a continuat să-l preseze pe Arafat, spunând: „Oferta care a fost făcută este rezonabilă și puteți trăi cu ea. Un „ansamblu prezidențial suveran” poate fi stabilit pentru d-voastră și statul d-voastră lângă moscheea al-Aqsa.”

„Deci va fi o mică insulă înconjurată de soldați israelieni care controlează intrările. Nu asta am cerut. Noi cerem suveranitatea palestiniană totală asupra Ierusalimului ocupat în 1967, a răspuns Arafat.

La un moment dat, Clinton a repetat că Arafat nu a prezentat nimic și că israelienii preluaseră inițiativa privind Ierusalimul. Arafat l-a privit pe președintele american și l-a întrebat: „Vreți să veniți la înmormântarea mea? Nu voi abandona Ierusalimul și locurile sfinte.” A urmat un lung moment de tăcere și schimbul de replici s-a reluat apoi mai domol. Clinton a propus ca fiecare delegație să trimită un negociator să se întâlnească cu el și să discute câteva idei despre Ierusalim: „Vă respect statornicia, sunteți un adevărat apărător.”

Era aproape de miezul nopții și Clinton a articulat ceea ce spunea că este oferta sa finală asupra Ierusalimului:

1. Un comitet alcătuit de Consiliul de Securitate al UN și Maroc va acorda statului palestinian „custodia suverană” a Haram-ului, în timp ce Israelul va păstra „suveranitatea reziduală”.

2. Cartierele creștine și musulmane din Orașul Vechi se vor afla sub suveranitate palestiniană, în timp ce cartierele evreiești și cel armenesc vor fi sub suveranitate israeliană.

3. Palestinienii vor deține jurisdicție funcțională în cartierele „interioare”: Musrara, Wadi al-Juz, ShaykhJarrah, Ras al-Amud, al-Tur, Suwwana și Salah al-Din.

4. Cartierele „exterioare” ale Ierusalimului se vor afla sub suveranitate palestiniană. Dacă zonele „interioare” aveau suveranitate palestiniană, un regim special se va aplica în Orașul Vechi, ale cărui detalii vor fi stabilite de comun acord.

Clinton i-a spus negociatorului palestinian să-i ducă propunerea liderului său și să se întoarcă cu un răspuns. „Pot să vă dau răspunsul acum”, a răspuns Erakat. „Președintele Arafat m-a instruit să nu accept mai puțin de suveranitatea palestiniană asupra tuturor zonelor din Ierusalimul ocupat în 1967 și în primul rând asupra Haram al-Sharif-ului.”

Clinton a repetat, „Duceți propunerea președintelui Arafat și reveniți cu un răspuns.” Erakat s-a întors și i-a citit propunerea lui Arafat și delegației palestiniene. Nu mai era mare lucru de spus. Era clar că americanii adoptaseră în întregime poziția israeliană asupra Ierusalimului. Când Erakat și Muhammad Dahlan, șeful Departamentului Securității Preventive din Gaza s-au întors la Aspen să-i înmâneze scrisoarea cu răspunsul lui Arafat președintelui american, acesta îi aștepta în holul cabanei sale. A ascultat scrisoarea, pe care Erakat o traducea cu voce tare în limba engleză. Scrisoarea îi mulțumea președintelui Clinton pentru eforturile sale, exprima speranța că acestea vor continua și accentua dorința palestinienilor de a continua negocierile. Se încheia afirmând că legalitatea internațională trebuia să stea la baza oricărui acord și că propunerile asupra Ierusalimului erau în contradicție cu aceste referințe. „Mă așteptam la un asemenea răspuns”, zise Clinton.

Așa încât, summit-ul de la Camp David s-a încheiat în primele ore ale zilei de 25 iulie. La 10:30 în acea dimineață, Clinton i-a primit pe Arafat și pe Barak pentru ceea ce avea să fie ultima sesiune. Le-a prezentat ciorna unei declarații asupra concluziei summit-ului. Arafat a vorbit câteva minute, expunându-și evaluarea summit-ului. În același timp, coloana auto a lui Barak pleca spre centrul de presă din Emmitsburg. Coloana auto palestiniană, condusă de Arafat, a plecat la ora 12:30 p.m. Uitându-se în urmă, negociatorii palestinieni au răsuflat ușurați. Spuseseră un Nu răspicat Statelor Unite pe teritoriu american. Nu fusese o bravadă. Fusese un Nu ce era corect politic, național și istoric și necesar punerii procesului de pace pe traiectoria corectă.